Fascinaţia crestelor făgărăşene

Motto: „Făgăraşii îţi dau un sentiment de temeinicie, de siguranţă, de linişte; iţi dau senzaţia că te rezemi pe ceva ce nu poate fi clintit”.

         Mihai Beniuc

– Hei, Mişi! Unde te grăbeşti aşa? Ieri, prin pădurile Rudaritei si Lerescului, cu atâtea urme de jivine pe zăpadă, te-am înţeles. Dar acum suntem pe Culmea Berivoescu – Belia, la 2300 m, pe unde nu fac urme decât oameni nebuni ca noi doi. De noua zile tot gonim pe văi şi mai ales pe creste. Ştiu că te fascinează ceea ce urmează de mâine; vârfuri mai semeţe, pante mai abrupte, privelişti mai alpine, mai sălbatice. Și pe mine mă fascinează această creastă pe care doresc de mult s-o parcurg şi iarna. Dar hai să facem o mică pauză, căci eu am ajuns… acasă! Da, uite, acolo jos, unul dintre acele zeci de sate înghesuite în câmpia în formă de franzelă a Țării Făgăraşului, sate înşirate pe râuri ca mărgelele pe aţă, este satul copilăriei mele. Ăla cu trei biserici. Are nume… rece ca şi apa râului care izvorăşte de sub Curmătura Brătilei în care vom ajunge în curând, râu care curge prin mijlocul lui.

Verifică, te rog, starea pieilor de focă pe care le ai amintire de la Clubul Armata, unde cu un şef blând, bun, civil şi… alpinist ca Emilian Cristea numai armată nu se poate spune că ai făcut. Priveşte apoi încă o dată înapoi la Piatra Craiului, minunea aia orbitoare, la a ei Coamă Lungă pe care într-una dintre zilele trecute păşeam ca Nadia pe bârnă, o bârnă cu… cornişe! Mai priveşte o data la Omu, unde meteorologii Dorin Olteanu şi Cătălin Manoliu ne-au făcut acea primire ca-n povesti, înmânându-ne câte o cană de ceai fierbinte din petale de rododendroni şi îngenunchind, apoi, ne-au dezlegat curelele îngheţate ale colțarilor cu care muşcaserăm zăpada pe Valea Morarului, strângând din… dinţi, sub ameninţarea Acelor care înţepau cerul, dar şi sufletele noastre. Între timp, „am să stau puţin de vorbă” cu Moşu’ – cum se spune pe la noi la bunic şi desigur cu mama, aflaţi acum în lumea umbrelor.

– Bunule, Moşule! Tare aş vrea să mă vezi acum. Ştiu că m-ai dojeni că umblu iarna pe aici, dar ştiu ca te-ai şi bucura. În copilărie ma fascina nu un ecran de televizor cu desene animate ci acest fierăstrău uriaş care mă atrăgea ca o vraja din poveştile bunicii. Ea începea cu „a fost o dată un moș şi o babă…” „Matale începeai cu „a fost o data un voievod făgărăşean numit Radu Negru…” Apoi, mă scoteai în uliţă şi arătai cu mâna spre miazăzi, spre Colţii Brezii, unde a avut cetatea. Tot în direcţia aceea îmi localizai pe Moşu şi pe Moșuleață, munţi aflaţi între izvoarele Văilor Pojorta şi Brezicioara, munţi pe potecile cărora poate a trecut Radu Negru „în Ţară”, la Câmpulung. Îmi spuneai că muntele Baba e mai spre stânga şi arătai peste acoperişul şcolii, acea clădire care a fost cazarmă pentru regimentul grănicerilor făgărăşeni ai Mariei Tereza.

Mă fascina faptul că ştiai numele tuturor munţilor pe care eu nu reuşeam nici măcar să-i număr. Multe dintre acele nume cu iz de basm (credeam că în ala ascuţit, Urlea, este şcoala de urlat a lupilor!) mi-au rămas ascunse undeva şi le-am descoperit cu multă emoţie şi bucurie mai târziu, pe hartă. Pe ea, cu ajutorul acelor nume, am putut reconstitui cărările pe care mi-ai povestit de atâtea ori, cu amănunte, cum treceai pe furiş cu ortacii, dincolo, „în Țară”: Raul Berivoiu – Piciorul Bătrân – Tziganu – Belia – Berivoescu – traversarea Dâmboviţei – Colţii lui Andrei – Şleaul Bătrânei – Plaiul lui Patru – Lerești (matale spuneai Ilerești) – Câmpulung; sau :Raul Dejanilor – Budiu – Ludisoru – Brătila – Mezea – Curmătura Oticului şi de acolo la vale, spre dreapta, pe lângă Colţii Cremenii, pe Râul Doamnei spre Sbughetești şi Nucşoara.

Îmi spuneai că Muntele Roșu nu se putea sui, cu animale, că „e ăl mai rău munte” şi adăugai: „poate Piatra Craiului o mai fi așa după cum se vede din Scoarţa şi Buzduganu şi după cum spun ciobanii şi vânătorii”. Nu înţelegeam cum se poate ca dincolo de creasta pe care o vedeam. Cât mă obseda să ştiu, să ajung, să aflu cu ochii mei ce se vede dincolo, mai este un rând de munţi şi apoi satele argeşene.

Poate că, din acele povesti la gura sobei în lungile seri de iarnă sau de pe laiţa din uliţa, când aşteptam ciurda satului, atunci a încolţit în mine, apoi a crescut pe nesimţite dragostea de munte, aceea care azi, între betoanele citadine, a devenit un dor sfâşietor.

De aici, de la intersecţia „drumului” meu de azi de-a lungul fascinantei creste făgărăşene cu unul dintre „drumurile Țării” din tinereţea matale, iţi mulţumesc Moşul meu drag!

– Ție, mama, îţi cer iertare pentru supărarea de atunci. Ştiu că mă iubeai, voiai să nu mă răpească „răutăţile” muntelui, cum l-au răpit pe Tata grozăviile războiului. Îmi tot spuneai să mă mulţumesc cu suitul până la Urlea cum făceau toţi domnişorii de pe la noi în vacanțe sau până în Hermeneasa, la bujorei (rhodo), cum făceau toţi „ficiorii”. Dar eu voiam toată creasta ca să nu fac de ruşine numele de făgărășan printre colegi.

N-am crezut nici eu atunci când, la supărare, ţi-am spus că peste câţiva ani, când voi avea banii mei, o s-o fac şi iarna. Acum, în 1972, ştiu ca voi parcurge creasta asta ai altele, de mai multe ori. Atunci, în acea vacanţă de student şi eu îi credeam nebuni pe ăia de care auzisem şi citisem că umblă iarna pe creasta cu ţapine de zăpadă, cu maţe de fier pe bocanci şi dorm în cort sau în căsuţe din cărămizi de zăpadă. Bine că acum nu poţi vedea unde suntem noi doi nebuni.

– Hei, Mişi, iar ai luat-o din loc? Unde te grăbeşti așa? Doar nu suntem la o alpiniadă! La Podragu nu ne aşteaptă un arbitru sever ca moşu Csallner (Erwin Csallner, cel care a urcat pe 1 septembrie 1934, în cap de coardă, în premiera, Piatra Altarului din Cheile Bicazului) să ne penalizeze pentru întârziere. Și doar ştii că oricât ne-am grăbi, încă vreo două nopţi tot în cort sau în nişă în zăpadă vom dormi.

Dar Mişi, fără să ştie, se grăbea la întâlnirea cu „aia cu coasa”. Îl aştepta la Podragu, dar nu in iarna aceea, ci peste doi ani cand venea cu Grig si Laci de la Herculane, tot pe creste – norma cea mai dură pentru titlul de Maestru al Sportului în alpinism. Parcurseseră şi celebra Creasta a Arpășelului. Voiau să ajungă la Padina – unde se ţinea în acel an Raliul Salvamont – la care să participe, să dovedească faptul ca Meridionalii nu i-au „terminat”, cum s-a întâmplat cu alţii. În noaptea aceea fusese viscol, dar ninsese puţin. Mişi a hotărât ca nu-i pericol de avalanşă. Dar, puţin mai jos de Şaua Podragu, de unde noi doi făcuserăm în 10 februarie 1972 rapel peste cornişă, în 22 ianuarie 1974 îl aştepta „Ea”, ascunsă într-o „scândură” de zăpadă. Celebrul montaniard Toma Boerescu, şeful de atunci al Salvamontului Sibiu, îi avertizase: „Atenţie băieţi! E numai ianuarie, atenţie la feţele nordice…”

O plăcuţă cu doua nume – Szalma Mihaly, Halmagyi Laci – este fixată de o stâncă de pe malul Lacului Podragu. Unii turişti care trec pe lângă ea se întreabă, probabil: „ce cautau nebunii ăştia iarna pe aici?”. Dar eu şi alţi prieteni am găsit de fiecare dată acolo flori proaspete, depuse de oameni care nu i-au cunoscut. Pe acei oameni nu i-a suit până acolo nici o telecabina sau sosea. Au urcat până la Podragu per pedes, de dragul Muntelui. Plăcuţe, cruci, monumente – dovezi ale fascinaţiei acestui gigant carpatin – întâlnim în multe locuri: în Fereastra Mică a Sâmbetei, în Căldarea Bună, în Şaua Vârtopului, pe piciorul Capra, lângă Lacul Capra, deasupra Lacului Bâlea, pe Vârful Laitel, lângă Lacul Călţun, pe Vârful Negoiu, pe Fruntea Moaşei şi altele, despre care ar putea scrie multe salvamontiştii din Sibiu, Victoria, Curtea de Argeş şi Piteşti. Dacă vrei nume şi date, vezi „Victime ale crestelor făgărăşene” în cap. 12.

Tot o dovadă a fascinaţiei crestelor făgărăşene este si cartea „Avalanşa”, a inepuizabilului alpinist braşovean Mircea Noaghiu. La fel şi cartea „Pe custuri făgărăşene” în care autorii Ilie Fratu, Andrei Beleaua şi Octavian Fratu şi-au pus nu numai rodul unei temeinice documentaţii pe teren şi prin interviuri cu ciobanii din munte şi sătenii de la poale, nu numai experienţa lor de alpinişti căliţi mai ales în „cuptoarele” cu temperaturi… inverse ale muntelui, ci şi o părticică din sufletul lor, din puritatea copilăriei ocrotite de aceste creste.

Miile de drumeţi care urcă pe spinarea acestui uriaş animal preistoric, cu mai multe capete spre Defileul Oltului şi coada spre Piatra Craiului, cu picioare miriapodice, asimetrice, mai scurte, dar mai viclene spre nord şi mai lungi, mai blânde spre sud, oferă şi ei o dovadă a fascinaţiei crestelor făgărăşene.

Un număr mare de alpinişti au parcurs şi iarna creasta principală a Făgăraşului. La unii predomina entuziasmul tinereţii, la alţii – ca de exemplu la profesorul universitar timişorean Eugen Seracin – raţiunea savantului şi a vârstei.

Tot mai mulți alpinişti fac echilibristică iarna pe picioarele nordice, multe dintre ele adevărate „custuri”, pentru plăcere dar şi ca antrenament pentru Pamir, Alaska, Anzi, Himalaya.

Chemării irezistibile a crestelor făgărăşene, a crestelor carpatine, nu i se poate şi nu trebuie să i se pună stavile. Trebuie însă ca această chemare să treacă prin acea clepsidră a vieţii, logică, benefică şi în acest domeniu: din paharul experientei montaniarzilor vârstnici să se scurgă boabele de inţelepciune în paharul entuziasmului tinerilor. Fascinaţia muntelui, dragostea de munte, trebuie îngrijită, ocrotită ca o floare frumoasă, dar gingaşă, căci ea oricum răsare, creşte, există. În acest munte ea se numeşte fascinaţia crestelor făgărăşene.