Pe graniţa dintre anotimpuri

Motto: Mi-e dor de anotimpul care urmează, imi pare rău după cel care pleacă….

Era al doilea week-end din luna mai a anului 2007.

Primăvara era pe deplin stăpână pe munţii şi pe dealurile de lângă noi ( Apusenii ) . Ne astâmpărasem deja dorul de verdele bacovian, de covorul de flori multicolore, de pâraie zglobii, de turme cu miei jucăuşi, de alte manifestări ale celui mai impetuos şi mai tonic anotimp. Ne era dor de zăpada care ne oferise până de curând numeroase bucurii. Ştiam desigur că ea mai dăinuie pe crestele Carpaţilor, acolo unde se duc încă tratative diplomatice între cele două anotimpuri. Încotro să-i spunem lui Tom să pornească după ce i-am pus contactul ? Din nou spre „Făgăraşii Nordului”. Aşa că sâmbată 12 mai la ora 8 dimineaţa, îl parcăm în satul Valea Vinului din Ţara Năsăudului. Din marginea dinspre amonte a satului, cotim la dreapta pe Izvorul Băii, trecem prin Strâmtoarea Dracului şi scăpăm de zona minieră. După 15 minute de la mină, acolo unde drumul traversează valea, cotim la dreapta pe un drum de tractoare si desigur ca ne mai deranjează o vreme urmele agresiunii sălbatice asupra pădurii carpatine pe care le întâlnim în toţi munţii noştri. Ici-acolo mai vedem semne de marcaj triunghi roşu. Ştim din alte ture că după iesirea din padure, in poiana cu stână, trebuie să cotim iaraşi spre dreapta spre a ajunge în culmea lungă ce leagă vârful Ineu de orăşelul care a dat numele acestui masiv montan, culme marcată cu semnul punct albastru .

 Vremea ne surâdea şi ne îndemna să apăsăm mereu pe declanşatorul aparatului foto. Eu pozez mai ales peisaje, Marlene mai ales flori şi alte detalii. Pauză de masă la refugiul Curăţel, care este relativ curăţel faţă de altele, dar din păcate, la fiecare trecere pe aici constatăm tot mai multe noi distrugeri în cele opt încăperi de la parter si etaj. Ne aprovizionăm cu apă de la unul din cele două izvoare apropiate (câte unul pe fiecare versant) şi continuăm pe poteca de pe creasta Hârosului. Mii de brânduşe luaseră rapid în stăpânire locurile din care soarele lămurise zăpada că a venit timpul să se retragă. Si se retrăgea încet-încet spre mai sus. Cu cât ne apropiam de baza piramidei Ineului, cu atât se schimba aspectul „žblănii de leopard” cu care era îmbrăcat Muntele. Hotărâm ca Ineul să-l urcăm a doua zi, aşa că din Şaua „cu Lac” (unde nici vara nu mai e lac!) am cotit spre dreapta spre Şaua Ineuţului. Versantul nordic al crestei principale în care ajunseserăm, era aşa cum bănuisem: mult mai înzăpezit. Am montat cortul pe zăpada de care ne era dor.

Duminică 13 Mai ! Am scris cu majusculă, căci pentru unul dintre noi doi e o zi mai deosebită. O serbăm mai puţin cu paharele, ci mai mult cu sufletele. Cadoul principal pentru cel sărbătorit a fost peisajul ce se oferea admiraţiei şi aparatului foto din Creasta Pleşcuţei. Ca să ajungem acolo, pe pantele de deasupra lacului Lala Mic, am folosit pioleţii. Am abandonat pentru o vreme rucsacii şi am parcurs dus-întors un lung fragment din această frumoasă culme ce coboară din Ineu spre nord, despărţind valea Lala dinspre est de valea Bila dinspre vest. Ne venea mereu în minte celebra expresie „opreşte Doamne Clipa !” Ea nu s-a oprit, dar ne-am oprit noi mereu şi îndelung. Mai ales ca văzusem la un moment câteva ” furnici” care urcau cu schiuri pe Bila spre creastă. După ce am savurat zona de custură a Plescuţei şi am ajuns pe secundul Făgăraşilor Nordului (2.280 metri), am putut da mâna pe vârf cu „žfurnicuţele”, schiori din Dulcea Bucovină, care în luna lui Florar era desigur „veselă grădină” cum a alintat-o Poetul.

De pe creasta pe care am urmat-o agale spre vest, am tot întors mereu capetele ca să admirăm baletul pe zăpadă al confraţilor întru pasiune de care ne despărţisem de curând.

Spre sud,” blana de leopard” şi covoare verzi „îmbrânduşate”; spre nord, cornişe încă „žviguroase”, deasupra unor căldări pline de zăpadă.

Gândisem tura asta mai puţin pentru „žcantitate”, ci mai mult pentru „žcalitate”, adică pentru ochi şi suflet. Aşa că de pe muntele Cişia am cotit la stânga , am trecut pe lângă stânele ştiute, unele noi şi mai dichisite, folosite primăvara de unii schiori. La intrarea în pădure am găsit semnele de marcaj triunghi albastru. Tom ne aştepta credincios şi ne-a dus acasă la Cluj fără să ne dea emoţii. Şi dacă ar fi putut vorbi, în mod sigur ne-ar fi întrebat „ž încotro data viitoare ? „.