Revenind la Piatra Craiului

țAparut in revista Muntii Carpati nr.7. Continuare a articolului „Gandind la Piatra Craiului”. 

Motto: Piatra Craiului se apara singura de cei care n-o merita si de cei care n-o abordeaza cum se cuvine. 

EMILIAN CRISTEA

Acest munte despre care s-a scris si se va mai scrie, este pe cât de frumos, pe atât de complicat. Este relativ usor de descris traseele turistice marcate cu vopsea sau chiar pe cele verticale „marcate” cu pitoane, dar este extrem de dificil de a reda cu precizie, cu repere clare, depistabile in teren, acele trasee „la limita dintre turism si alpinism”. Stiu acest fapt caci am cautat si eu, ca multi altii (si deseori am reusit sa gasesc) comori ale acestui munte magnific, avand in mana cartea lui „nea Iancu” (Ion Ionescu-Dunareanu} aparuta in 1943 si reeditata in 1958, si dupa articolele lui Nae Anghelide si Walter Kargel. Cunosc dificultatile unei descrieri exacte, caci am avut cinstea de a-i insoti pe astfel de trasee pe Emilian Cristea si sotia sa Hedda cand, cu creionul si carnetul in mana, lucrau la elaborarea unui nou ghid atat de dorit si necesar, mai ales tinerilor. Erau atat de scrupulosi, incat in unele locuri masurau cu coarda, nu cu pasul, distanta dintre doua repere. (Pe aceasta coarda Nea Milica o spalase de noroi in Barsa si o intinsese seara la uscat intre doi meri din curtea cabanei Plaiul Foii. A doua zi dimineata o cucoana, nederanjata de hohotele de ras ale familiei Cristea, care tocmai deschisesera fermoarul cortului, isi insira gospodareste, tot la uscat, lucrusoarele familiei ! ). Cunosc cat a muncit maestrul sa-si cizeleze textul, care din pacate a fost in parte bulversat din cauza grabei cu care l-a obligat redactia sa-l reduca cu o treime! 

Multe din traseele de „turism superior” pot fi parcurse fara materiale tehnice, asa cum precizeaza Cristea in cartea sa: Braul Cioranga, Braul Rosu, Valcelul Caprelor. De fapt sunt doua valcele ale Caprelor, primul dupa firul Calinetului se pierde curand in amonte în uluitoarea lume de tancuri de sub Muchia dintre Timbale, numita de unii „Cetatea Darâmata”, iar al doilea, daca-l urcam, ne scoate în Strunga Caprelor dinspre Valea Podurilor, trecând pe la baza Degetului lui Calinet – asa cum reiese si din schita {nu si din text} de la pagina 282 a editiei 1971 a cartii lui Cristea. În aceeasi carte, la pagina 260, maestrul precizeaza pe buna dreptate ca traseele de mai sus si altele similare „sunt descrise la capitolul „Alpinism” din cauza lipsei unui marcaj si a micilor pasaje de catarare întalnite din loc in loc”. La alte brauri, vai, valcele {ex Padina Lancii, Valea Podurilor, Vâlcelul cu Fereastra, Brâul Rachitei – numit de localnici si de I. I. Dunareanu: Brâul Richitii) ne recomanda o coarda sau cordelina. Aceasta si chiar cateva carabiniere si pitoane si un ciocan ar fi bine sa le avem cu noi tot timpul pe traseele nemarcate. 

Eu am parcurs intai aproape toate crestele Carpatilor, lasand intentionat la urma Piatra Craiului, atat ca „desert” pentru „dulceata” ei, cat mai ales pentru ca auzisem si citisem ca e „dura”. Articolul din Almanahul Turistic 1964 al lui Walter Kargel despre „Cetatea alpina a Dianei” , m-a determinat sa iau lectii de alpinism si sa-mi procur cele necesare pentru a putea intra si iesi în siguranta din aceasta „cetate” a carei descriere ma fascinase. Cu aceste cunostinte si „unelte”, impreuna cu Mircea Florian, un impatimit mai vechi al Pietrei, am inceput apoi s-o exploram sistematic, pe zone, cunoscand pe rand veterani ai muntelui, ai acestui munte. Abia în vara lui 1969 a venit randul zonei dintre „Grota La Ulcior” si „La Lanturi” despre care Nea Iancu scrie la pagina 117: „dupa Grota La Ulcior, ajunsi la ultimul fir al Spirlei, linia Braului de Mijloc se infunda fara nici o speranta la Coltii Rai”. Noi n-am vrut sa-l credem si dupa mai multe perseverente cautari din ambele directii, si pe mai sus si pe mai jos, am gasit „trecerea mult dorita”. Pe atunci nu era marcata cu momai, nu era poteca batuta ca acum. Dar eram siguri ( ca si in atatea alte locuri din Piatra Craiului) ca  nu eram primii muritori pe acolo. Am gasit vechi tuburi goale de cartuse ! Stiam ca localnicii, vanatorii si braconierii de capre negre – Gârniță si altii ca el, au cunoscut cotloanele Pietrei inaintea turistilor sasi, asa cum ne explica bine documentatul ca intotdeauna Walter Gutt in nr.l al revistei Muntii Carpati. Ne-am declarat de acord cu formularea lui Emilian Cristea: „Pe o mica distanta intre valea superioara a Spirlei si traseul turistic „La Lanturi”, Braul de Mijloc necesita cateva treceri mai complicate (editia I-a, pag. 261 }. 

In explorarile noastre, desi aveam „scule” de alpinism pentru orice eventualitate, cautam trasee care sa poata fi parcurse cu atentie „la liber”. Asigurarea cu cordelina dupa brazi, jnepeni, colti de stanca, sau la nevoie prin pitoane, este utila mai ales dupa ploaie, pentru anumiti coechipieri, fie pe traseu, fie daca (se intampla deseori) l-am parasit fara voie sau cu voie, dorind sa exploram, sa gasim „variante”, fie pentru a ajuta (legile muntelui ne obliga! } pe altii, asa cum am facut-o nu o data. 

Dragi prieteni indragostiti de curand de Piatra Craiului (cine iubeste acest munte este si prietenul meu!), nu va grabiti sa abordati astfel de trasee. Nu fara cunostinte elementare de alpinism si fara echipament adecvat minim necesar, cu rucsaci mari. Nu dupa o descriere orala sau scrisa facuta de un prieten sau culeasa dintr-o publicatie. Caci toate descrierile au anumite lacune sau chiar erori (doar cine nu scrie nu greseste! ) Multe din ele sunt de la tehnoredactare si nevinovate sau chiar amuzante: bârna (brâna) coarde (corzi) pitoni (pitoane) capete de coarda (capi de coardă) colturi (colțari) noduri purice (noduri Prusik) avalanșă cu scânduri și bușteni în căldarea Podragu ( de fapt avalanșă „tip scândură”). Dar sa nu-mi epuizez colectia de „perle alpine”. 

Nu va bazati ca veti gasi marcaje cu momai, caci uneori nu le gasiti, fie ca le-au distrus furtunile, avalanșele, fie… iubitorii Pietrei Craiului. Da! Am auzit la Plaiul Foii pe cineva care se plangea ca-l dor bratele deoarece toata ziua a dărâmat momâi! Vedeti, si iubirile sunt de multe feluri, de obicei egoiste. Apropo: și eu cu Elis și Florian dărâmam ”prima momâie”, cea din poteca marcată, ce ”invita” spre posibile rătăciri și accidentări pe unii ne-experimentați . Cunosc destule cazuri. Dar refăceam sau făceam momâi pe traseul respectiv, ele ajutau pe  cei ajunși pe acolo ”să iasă la liman” !  Cat despre marcajul cu cruciulițe verzi de pe Brâul de Mijloc, el este atat de discret (caci e ilegal! ) incat il puteti usor rataci. Nu numai pentru cartea sa, ci si pentru acest marcaj -care în mod sigur a salvat vieti- a fost injurat Cristea, desi nu el il făcuse, ci Mircea Florian în 1968 !). 

Într-o discutie, regretatul montaniard Ovidiu (Didi) Lupascu afirma ca descrierea unor trasee nemarcate ar trebui sa fie considerata doar o invitatie, nu un ghid. Cel mai sigur este sa aveti rabdarea (stiu ca la tineri aceasta este o „marfa” rara! ) si întelepciunea de a va apropia de un veteran (care nu darama momâi !) care va vedea „flacara” din ochii vostri si va simti daca meritati sa va ia cu el prin acele locuri cu nume de basm. Dovediti-i prin comportare ca nu s-a inselat, ca stiti sa respectati muntele, linistea si curatenia lui (sau s-o faceti dupa altii!). Atunci va va atrage pe parcurs atentia asupra unor repere de care aveti nevoie cand veti deveni voi ghizi pentru altii (daca merita! ). Si daca veti deveni ghizi, invatati-i pe ucenicii vostri intr-ale muntelui sa-i cunoasca nu numai reperele, „anatomia” ci si „sufletul” muntelui, sa-l iubeasca, sa inteleaga ca muntele nu trebuie asaltat ca o cetate inamica: el isi deschide singur portile, bratele, inima pentru prieteni.