Despre tragedia din 1963 de pe Creasta Arpăşelului Text: Robert Domnesteanu

Creasta Arpăşelului

Premieră de Iarnă de la Vest la Est - 1963

Text: Robert Domnesteanu

Era începutul anului 1963.

Euforia de după efectuarea Fisurei Albastre iarna ne-a cuprins pe toţi şi Igor şi-a cerut transferul de la Metalul Bucureşti la Stiinţa Bucureşti imediat dupa aceea. Atât Ion Silca cât şi Constantin Zamfir intraseră în acea toamnă la facultate în Bucureşti şi au hotarît şi ei să se transfere de la Corvinul Hunedoara la Stiinţa. Căţărători de înaltă clasă care impresionaseră pe alpiniştii de la toate cluburile, cei doi aveau înaintea lor un viitor alpin splendid. Clubul devenise dintr-odată foarte puternic şi stârnea invidia tuturor. Aceasta invidie avea să se exteriorizeze după accidentul din Făgăraşi.

Clubul Stiinţa organizase, ca aproape în fiecare an, o tabără de iarnă la cabana Bâlea Lac. In afară de obişnuitele ture de creastă către Podragul său către Negoi, sau antrenamentele pe feţele de zăpadă înclinată sau pe cascadele de ghiaţă ale lacului, punctul cel mai atractiv din intenţiile noastre din acea tabără era să facem în premieră Creasta Arpăşelului în sensul Vest către Est.

Eram deja în servici atunci şi nu am putut să-mi iau liber la timp. Rămăsese convenit că dacă nu sosesc la timp ei vor intra oricum. Joi 7 Februarie 1963 cei patru – Marius, Igor, Ion şi Constantin – au plecat de la cabana Bâlea, au trecut prin şeaua Caprei, au urcat pe Vânătoarea lui Buteanu şi au coborît către V-ul Arpăşelului. Deşi ar fi dorit să ţină un ochi pe ei tot timpul, Filip a trebuit să stea în jurul cabanei cu grupul de studenţi mai puţin experimentaţi şi să aibă grijă de ceea ce fac. Nişte turişti de la cabană care au urcat în aceeaşi zi pe Vânătoarea lui Buteanu au afirmat eronat că i-au văzut pe cei patru pe creastă "către Podragul". Afirmaţia a creat puţină confuzie ulterior... Cei patru nu s-au întors în acea seară.

In ziua următoare, Vineri, veneam din Bucureşti şi urcam către cabana Bâlea. Am întâlnit turişti care mi-au zis că echipa de alpinişti plecată cu o zi înainte nu se întorsese încă. Deşi aveam o umbră de nelinişte pentru că nu mă aşteptam să facă creasta Arpăşelului şi să continue până la Podragul, am sperat că în entuziasmul lor au vrut să facă creasta ad-literam până la Podragul. Totuşi, în seara aceea ar fi trebuit să fie şi ei reintorşi la cabana Bâlea Lac. Ceva era în neregulă. Filip a decis să iau doi dintre băieţii cei mai buni din grupul din cabană, Petrică Suciu şi Horia Popescu şi să plecăm a doua zi Sâmbătă în întâmpinarea sau în căutarea celor patru. Am luat alimente pentru două zile şi am făcut greşala să luăm un cort din pânză de plastic, foarte uşor ce-i drept, în locul cortului meu izoterm. Am urcat la lacul Capra şi am urmat cu aproximaţie drumul marcat cu excepţia că în zonele expuse ne-am băgat cît mai sus sub stânci, ca să preîntâmpinăm pornirea de către noi a unei avalanşe. Vremea continua să fie lafel de "bună", cu soare puternic care încălzea până la muiere zăpada de pe feţele sudice. Toată căldarea Caprei era brăzdată de avalanşe mai vechi sau mai noi care cărasera in vale ţărână şi bolovani. Ne-am uitat cu binoclul lui Filip la fundul văii însă nu am văzut nimic suspect. Zăpada era foarte instabilă şi traversarea feţei sudice ne-a pus în faţă probleme enorme de evitarea declanşării vreunei avalanşe. Am răsuflat uşuraţi când ne-am văzut la Fereastra Zmeilor dar, nici urmă de om. Erau urme vechi alterate de vânt şi soare, probabil de capre sau poate doar forme create de vânt, care ne făceau să fim in dubiu şi, pentru că nu puteam fi siguri că nu au trecut pe acolo, am hotărît să mergem pînă la monumentul Nerlinger. Acolo configuraţia crestei şi cornişa pe care o construieşte vântul în fiecare iarnă nu poate ascunde urmele unei fiinţe umane care ar fi trecut pe acolo. Innotând prin zăpadă am ajuns la monument şi am pus cortul aproape de el (Fig. 1)(icb47). Ne-am lămurit clar că băieţii nu trecuseră pe acolo în nici un caz (Fig. 2)(icb53). Se făcuse seară şi am înnoptat acolo.

Cortul s-a dovedit a fi total necorespunzător pentru că foarte curând umezeala respiraţiei condensată pe faţa interioară a cortului şi apa rezultată din topirea zăpezii de sub cort a creat o baltă în care pluteam cu sacii de dormit udaţi complet. Am regretat că ne-am scumpit la tărâţe pentru două-trei kilograme de cărat. Duminică, după o noapte compromisă am făcut cale întoarsă la Fereastra Zmeilor şi am urcat către punctul de întâlnire al crestei Albota şi a Arpăşelului – vârful Fântânii. Nu aveam echipament pentru efectuarea crestei care este destul de accidentată pe alocuri aşa că după ce ne-am convins că nu a trecut nimeni pe acolo am coborît în valea nordică şi am urcat apoi în căldarea dinspre nord de sub vârful Fântânii. De acolo am urcat din nou în două puncte ale crestei ca să verificăm dacă trecuse cineva pe acolo. Nu am gasit urme şi am campat a doua noapte în acea căldare. Acum eram avertizaţi de comportarea cortului în zăpadă aşa că am pus sacii de dormit pe materiale ca să fim cât mai departe de apa care se aduna pe fundul lui. Vremea continua să se menţină senină şi în ziua următoare, Luni, am urcat în locul de întâlnire al crestelor. Acolo am găsit urmele fotografiate de noi (Fig. 3)(icb67).

Erau indiscutabil urme clare de bocanc şi alături găurile urmelor de piolet; direcţia urmelor - către est. Soarele şi vântul puternic care bătuse în zilele acelea estompaseră urmele în restul porţiunii de creastă, după care, către Albota, urme de capră acopereau calea firească pe care cineva ar fi luat-o în cazul în care ar fi mers în acea direcţie. Am aruncat şi o privire către Urechile Iepurelui (Fig. 4)(icb71) dar vântul netezise orice urme. M-am uitat către vale pe faţa sudică ce se termină în Fundul Caprei. Zăpada ruptă de avalanşe se vedea de-a lungul tuturor pantelor sudice ale crestelor. Nu ne-am închipuit niciodată că cei patru ar fi făcut imprudenţa să încerce pe acolo. Si totuşi, până la urmă s-a dovedit că pe acolo au coborît. Ne-am gândit că dacă ar fi vrut să evite căldarea Caprei care era atât de instabilă, puteau să coboare către nord în valea Arpăşelului şi să urce înapoi în "V"-ul Crestei Arpăşelului (Fereastra Arpăşelului) sau pe feţele nordice ale Vânătorii lui Buteanu. Ne-am imaginat de asemenea că dacă au avut probleme ar fi putut să coboare spre nord la odaia de vânătoare care se vedea în fundul văii Arpăşelului. Nu am putut să ne dăm seama dacă urmele neclare de capră acopereau dedesubt urme umane. Un lucru era clar, nu continuaseră creasta către Fereastra Zmeilor. Am hotarît sa mergem pînă la odaia de vânătoare din fundul văii ca să verificăm dacă nu cumva sunt acolo sau au trecut pe acolo. Dacă ar fi avut vreun incident în care trebuiau să poarte pe braţe pe unul dintre ei, cel mai logic ar fi fost să coboare la vale într-o căldare nordică, mai stabilă şi cu adăpost la care puteau ajunge în două-trei ore. Am coborît pe scocurile feţei Albotei şi am ajuns ca pe tobogan în fundul văii Arpăşelului zgâriaţi de nuielele tufelor de pe scoc. Dezamăgirea a fost mare când am constatat că nu sunt urme în căldare. Când am ajuns la odaia de vânătoare ne-am convins că nu trecuseră nici pe acolo. Eram plecaţi deja de trei zile şi cu mâncare doar pentru două iar vremea era în schimbare. Seara a început un viscol puternic care nu avea să se oprească în zori. Acum eram noi într-o situaţie critică. Ne despărţea de Bâlea Lac creasta înaltă şi expusă a Netedului iar viscolul se înteţea. Eram înfometaţi şi "raţiile de mâncare" se reduseseră la bucăţele mici pe vîrful limbii. In dimineaţa următoare, Luni, am plecat de la odaie şi am început să urcăm pieptiş muchea Netedului. Vântul cărase toată zăpada de pe feţele înierbate şi o adunase în fiecare vîlcel care brăzda muchea. Urcam legaţi în coardă, ajutându-ne cu pioleţii. Puterea vântului creştea pe măsură ce ne apropiam de muche. Când am ajuns sus, rafalele aproape ne aruncau la pământ. Cunoşteam feţele înclinate pline de zăpadă pe care ar fi trebuit să le traversăm către Bâlea Lac şi am considerat ruta prea riscantă. Ne-am hotărît să ţinem creasta Netedului către nord până la pădure şi să coborîm prin pădure ca să prindem drumul turistic ce urcă la Bâlea Cascadă. Cum rafalele erau prea puternice, am decis să mergem pe versantul estic, cam la 50m diferenţă de nivel sub creastă. Eram puţin mai feriţi de vânt şi, gândeam noi, suficient de sus ca să nu pornim avalanşe. Mersul pe iarba umflată de zăpadă alterna cu traversarea începutului vâlcelelor care brăzdau creasta Netedului către est. Vântul puternic storcea şi ultimul fir de căldură din noi. Hainele noastre nu erau adecvate pentru o astfel de vreme. Aveam acum însă vântul în spate ceea ce era mai uşor de îndurat. Am traversat câteva astfel de începuturi de vâlcele până am ajuns la unul ceva mai adânc. I-am zis lui Petrică să asigure la piolet şi am intrat în vâlcel. M-am uitat către deal, nu erau decât vreo 20 m de zăpadă în amonte. Am facut câţiva paşi şi ... zăpada a luat-o la vale. M-am rostogolit lateral şi ajutat şi de coarda blocată de Petrică am "ieşit din vâlcel" lăsând zăpada să-şi continue drumul ei vertiginos până în fundul văii Arpăşelului. Eram năucit şi înfrigurat. Din automatism am continuat drumul exact pe aceeaşi direcţie, în acelaşi mod. Primisem semnalul de avertizare dar eram prea năuciţi de viscol ca să gândim clar. Am intrat în al doilea vâlcel, călcând ca pe ouă. Imi mai trebuiau doi metri ca să ies pe malul celălalt şi Petrică a trebuit să intre şi el în vâlcel pentru că se terminase coarda. Inainte de a păşi pe malul opus, tot vâlcelul a plecat la vale, ca în cazul precedent. Horia nu a putut ţine doi traşi de zăpadă şi a fost târît în mormanul de zăpadă care curgea la vale. M-am rostogolit lateral ca mai înainte şi am reuşit din nou să ies din avalanşă pe faţa înierbată. Am înfipt pioletul. Nu am apucat însă să trec coarda pe după piolet când coarda s-a întins şi, am fost smuls ca un dop de şampanie prin aer înapoi în vâlcel. Eram acum toţi trei în torentul de zăpadă, pe coada avalanşei şi călătoream cu o viteză alarmantă prin sinuozităţile vâlcelului. Fluxul de zăpadă ocolea fiecare stâncă la curbele vâlcelului dar nesiguranţa că nu ne vom izbi de stânci şi imposibilitatea de a face vreo mişcare în zăpadă a făcut coborîrea foarte neplăcută. Eram pe coada avalanşei aşa că în momentul cînd s-a oprit, şi s-a oprit brusc, eram toţi trei deasupra zăpezii dar plini de zăpadă peste tot. Până să ne dezmeticim, coborîsem pe fugă sute de metri diferenţă de nivel, altitudine pentru care muncisem din greu în dimineaţa aceea. Acum eram din nou jos în firul văii Arpăşelului. Praful de zăpadă intrase în haine şi în momentul opririi s-a topit. Eram acum şocaţi şi uzi până la piele. Am adunat obiectele scoase din rucsaci de avalanşă şi împrăştiate împrejur şi am continuat drumul către nord, de data aceasta prin fundul văii Arpăşelului. Am mers o bucată de drum prin pădure până am considerat că linia lizierei pădurii ajunge până aproape pe muchea Netedului şi am început din nou urcarea către muche. Direct prin pădure se urca foarte greu. Oboseala îşi arăta colţii. Odată ajunşi sus, eram în zona de jnepeniş pe muchea muntelui mergând la orizontală. Aici vântul adunase multă zăpadă care acoperea arbuştii. Ii făcuse o crustă care însă nu era suficient de tare. Făceam un pas şi ţinea, la al doilea se rupea şi intram în zăpadă până la brâu. Incercam să scoatem piciorul pentru următorul pas şi colţarul se agăţa în crengile de jnepeni ascunse în zăpadă. Era ca într-un coşmar. După vreo oră de chin am ajuns din nou în pădure şi curând am găsit un vâlcel pe care am coborît până am dat în drumul turistic care urcă prin pădure la cabana Bâlea Cascadă.

Era întuneric de mult când am ajuns în drum. Ne-am întins pe jos acolo în potecă extenuaţi dar fericiţi că s-a terminat chinul şi am contemplat prin ce am trecut în acea zi. Puţin după aceea intram la cabană.

Ne mai având ştiri nici de la noi şi vremea stricându-se, fuseserăm şi noi trei consideraţi "dispăruţi pe munte". Nu avusesem nici un sistem de comunicaţie şi nici nu fusesem văzuţi când urcasem pe şeaua vârfului Fântânii. Filip alertase Federaţia şi mai multe cluburi au trimis oameni la Bâlea. Am urcat din nou la cabana Bâlea Lac şi aici am încercat cu toţii să înţelegem ce s-a întâmplat cu cei patru. Filmul cu poza urmelor de bocanc pe sfârşitul Crestei Arpăşelului era încă în aparatul meu, nedevelopat, aşa că noi nu puteam dovedi încă afirmaţia noastră că cei patru au ajuns pînă acolo. Este regretabil că Toma Boierescu nu a avut încredere în faptul că băieţii ar fi făcut creasta şi că ar fi fost în stare să o facă de la vest la est. Si el cât şi Nicolae Jitaru de la Clubul Dinamo nu ne-au crezut că am găsit urmele băieţilor pe şeaua Vârfului Fântânii şi încercau să-i convingă pe toţi că urmele văzute de noi erau urme de capră. In locul unei analize amănunţite a tuturor posibilităţilor, s-a pierdut vremea în repetarea afirmaţiilor că cei patru nu au făcut traseul. Deabia în Iunie avea să se dovedească clar cu filmul lui Marius Aniţia toată ruta lor. Este păcat că Toma Boierescu, un om de munte cu atâta experienţă nu a vrut să recunoască potenţialul celor patru băieţi, pentru cine poate şti ce motive personale.

Un lucru era clar acum, după atâtea zile în care nu au dat nici un semn de viaţă şi în care vremea a fost atât de ostilă, nu mai era nici o şansă ca cei patru să fie în viaţă. In consecinţă m-am întors înapoi la Bucureşti.

Cum nu era clar ce se întâmplase cu cei patru, Securitatea nu a exclus posibilitatea ca ei să fi încercat să devină partizani în munţi. Pentru cei care nu ştiu, după instaurarea la noi a regimului comunist de către ruşi a existat o mişcare de rezistenţă în munţi. Aceşti oameni şi-au sacrificat vieţile şi familiile pentru a lupta împotriva unei situaţii de fapt, care nu putea fi schimbată. Tratatul de la Ialta între aliaţi şi ruşi cu privire la autonomia României nu putea fi anulat prin sacrificiile lor. Ei bine, am fost chemat la întrebări în Bucureşti la Securitate ca să se asigure că cei patru nu deveniseră partizani.

Iunie 1963. Mă întorsesem seara acasă de la Ploieşti unde făceam naveta. Filip m-a sunat să-mi spună că topindu-se zăpada în Făgăraşi un cioban i-a găsit pe băieţi în căldarea Fundul Caprei, că Federaţia trimite câţiva oficiali la faţa locului şi că ar fi bine dacă aşi putea fi şi eu prezent din cauza atâtor discuţii şi afirmaţii neplăcute legate de băieţi. Stiam cu toţii că Marius avea un aparat foto de care nu se despărţea şi speram să putem recupera ceva din el. Am luat un tren de noapte şi în Braşov mi s-a alăturat şi Otto Lexen. Am urcat la Bâlea Lac unde erau printre alţii Pop dela Federaţie şi Jitaru de la Dinamo. Acelaşi refren în discuţiile din seara acelei zile "...bineînţeles că băieţii nu au făcut creasta...". Venise şi un medic legist din Braşov care să constate decesul şi să întocmească formalităţile necesare. L-am rugat să mă lase să particip la investigaţie şi m-am oferit să fac pozele la faţa locului necesare pentru dosarul legal – film care probabil că a fost ataşat la dosarul de constatare a decesului. In felul acesta am putut să fiu de faţă ca reprezentant al familiei şi al clubului. Jitaru şi-a afirmat dreptul de a fi de faţă prin faptul că lucra la Miliţie. A doua zi am urcat cu toţii în şeaua Caprei şi am coborît până la locul accidentului. Priveliştea era groaznică... Multă vreme aveau să mă obsedeze imaginile de atunci... La coborîre, Marius îşi băgase aparatul foto în hanorac ca să-l protejeze. Medicul legist a recuperat aparatul. A fost o discuţie întreagă, neplăcută, acolo la faţa locului; Jitaru voia aparatul şi încerca să mă ameninţe cu utilizarea forţei precizînd meseria lui, eu îl voiam pentru familia lui Aniţia şi pentru ca dovada a ceea ce au făcut să nu fie făcută dispărută. Straniu era că ne certam pentru un film de care nici unul din noi nu era sigur dacă mai putea fi recuperat. Cum pentru constatarea decesului filmul era complect fără valoare, medicul legist a judecat imparţial şi a hotărît că fiind aparatul lui Aniţia, trebuie dat familiei lui.

M-am întors în Bucureşti şi printr-o cunoştinţă am apelat la un specialist de la laboratorul de criminalistică din Bucureşti pentru developarea filmului. Aparatul stătuse câteva luni în umezeală şi pelicula era udă, umflată şi se desfăcea în franjuri. După o după amiază toridă, plină de emoţii, în care priveam îngrijorat cum fazele de developare erau făcute la cu totul alte temperaturi ca emulsia să nu se destrame, fimul atârna la uscat. Odată uscată pelicula, filmul revenise la normal. L-am încasetat şi m-am grăbit să-i fac o copie având în vedere ameninţările primite de la Pop şi de la Jitaru. Am dat filmul familiei Aniţia, dar nu înainte de a îl prezenta la o şedinţă de Federaţie. Nu mai era acum nici un dubiu că cei patru efectuaseră Creasta Arpăşelului de la vest la est. Urmele găsite de noi sus pe creastă erau în locul unde ei începuseră coborîrea feţei sudice, coborîre care le-a fost fatală. O ceartă neplăcută a avut loc la sfirşitul şedinţei în care Jitaru şi Pop m-au ameninţat că vor folosi forţa dacă nu le dau filmul. Deşi acum exista şi o copie, am susţinut că fimul era proprietatea familiei Aniţia şi nimeni altcineva nu avea nici un drept asupra lui. Am părăsit în grabă Federaţia şi m-am dus direct la Rodica Aniţia, sora lui Marius, rugând-o să-l ascundă pentru o vreme până se liniştesc lucrurile. Am depus toate eforturile necesare pentru protecţia adevărului...

Pozele pe care le ataşez în articolul prezent (Fig. 5 la 19) sunt copiile făcute de mine. Aşi fi preferat să prezint originalele dar de mulţi ani am pierdut orice contact cu prietenii de munte şi cu familiile lor. Atât pe originale cât şi pe copii se pot vedea urmele deteriorării după o şedere de patru luni în umezeală. Este surprinzător că s-a putut recupera şi atât. Figurile sunt prezentate în ordine cronologică şi astfel cititorul poate urmări fiecare etapă din traseul lor, începând din Seaua Caprei şi terminând cu ultima poză (Fig. 19) care reprezintă urcarea în şeaua Vârfului Fântânii, acolo unde am găsit noi urmele (Fig. 3). In două cazuri aparatul a suprapus cîte două imagini în acelaşi cadru.

Filmul lui Aniţia rămâne ca document istoric pentru o ascensiune atât de controversată şi care s-a terminat atât de tragic.

Dispariţia celor patru a fost o pierdere mare pentru alpinismul român şi încă odată a arătat că greşala umană duce foarte uşor pe munte la urmări fatale. Stiind cât de bine cunoştea Aniţia zăpada şi cât de precaut era pe pantele de zăpadă nu pot să găsesc decât o singură explicaţie a greşelei făcute – judecata lui atât de ascuţită a fost umbrită de euforia terminării crestei şi de entuziasmul debordant al noii echipe.

Nu cunosc statistici de accidente dar îmi imaginez că majoritatea se întâmplă după terminarea porţiunilor dificile, când puterea de concentrare scade şi euforia succesului diminuează atenţia la pasajele rămase, ceea ce cred că s-a întâmplat în cazul celor patru.

Astfel s-a încheiat în anul 1963 un capitol important şi tot odată tragic din activitatea clubului Stiinţa în contextul alpinismului român: realizări frumoase, erori fatale.

Robert Domnesteanu

Reading, Octombrie 2003.

Adresa de contact:

e-mail: Robert.Domnesteanu@accurate.co.uk

glqxz9283 sfy39587stf02 mnesdcuix8