CHEMAREA MUNTELUI

CHEMAREA MUNTELUI

Dinu și Marlene MITITEANU
Relatări, amintiri, gânduri, sfaturi, opinii

05. Scoala Muntelui

A învăţa despre munte

Motto: Învăţăm pentru viaţă, nu pentru şcoală.

                              Seneca

Articol scris pentru colegii de club, toţi mai tineri decât mine! Sper sa fie util şi altora.

Toţi care iubim muntele ne dăm mereu seama că acum ştim mai multe decât la prima tură pe munte. Dar ne dăm seama şi că mai avem câte ceva de învăţat. Asta am constatat şi eu, deşi umblu pe munte de cinci decenii şi m-am străduit de la început să nu merg pe munte „cu capul în traistă”! Mereu învăţăm, căci şi echipamentele şi concepţiile se schimbă, apar materiale mai bune, apar teorii mai corecte.

Când am început eu să merg pe munte, nu existau atâtea posibilităţi de informare ca acum. Acum le aveţi, dar din diverse motive mulţi nu le folosiţi!

Recent, referitor la tura din Ţibleş, colegul Adi Hogiu a scris:

„A fost o tură în care şi din care am învăţat multe lucruri utile şi asta datorită Domnului şi Doamnei Mititeanu.”

Mulţumesc, Adi! Era firesc că dacă aţi pus prima dată cortul pe zăpadă, să învăţaţi multe! Dar în acea seara, când eu aveam de muncit cu lopata să fac o platformă pe pantă, lăsându-vă vouă locul plat pentru montat mai comod corturile, nu puteam să fiu lângă voi să vă dirijez, să vă cicălesc! Am trimis-o la un moment dat pe Marlene să vadă ce şi cum faceţi. Dar aşa cum v-am spus mai apoi acolo, multe trebuiau aflate de acasă, citite, iar acolo doar să ne întrebaţi ce nu aţi înţeles!

Asta e valabil şi pentru banalele ture pe dealuri, în care de fiecare dată am de explicat şi arătat câte ceva unor începători. Mai ales despre beţe şi despre cum se umple rucsacul, cum trebuie reglate curelele şi, în special, centura acestuia! Dar constat că şi unii care merg de multă vreme pe munte şi ştiu multe, ar trebui să mai înveţe câte ceva, să încerce ceva nou. De exemplu, să accepte faptul că sute şi mii de oameni care folosesc beţe de trekking s-au convins că au multe avantaje, nu să se ambiţioneze a ne demonstra că ei pot şi fără ele!

Un gest mai nevinovat de fapt decât gestul unora (nu colegi de club) care au vrut să arate (şi au arătat de câteva ori!) că se poate ajunge iarna la cabana „X” şi în adidași sau fără parazăpezi. Că se poate urca iarna pe Peleaga sau pe alte vârfuri şi fără colţari, că se poate lua prima dată un piolet în mână în Chamonix, înainte de a porni şi urca pe Mont Blanc. Unii au parcurs iarna creasta Pietrei Craiului fără piolet şi fără colţari şi se lăudau cu asta în fosta revistă Munţii Carpaţi! Însă, după unii ca ei a rămas câte o cruce sau o plăcuţă „In Memoriam” şi familii îndoliate. O mamă îndurerată nu credea că fiica ei, în urcare spre Vf. Peleaga „să prindă răsăritul” a murit din lipsa colţarilor, ci era convinsă că „i s-au făcut farmece”!!! Săraca femeie!

Unii ce nu-s începători mai vor să înveţe câte ceva. Alţii se consideră a-toate-ştiutori şi se simt probabil agresaţi de sfaturile mele. Credeţi-mă că aş prefera să nu dau mereu multe sfaturi. Aș prefera să răspund la unele întrebări. Căci „sfaturile” le-am scris de câţiva ani în capitolul 5, „ȘCOALA MUNTELUI” al blogului https://dinumititeanu.ro/. E o sinteză din ce am citit în cărţi şi reviste, din ce am aflat şi învăţat pe munte de la alţii, dar şi din experienţă personală, mai ales referitor la dormit iarna în cort. Cred ca nu doar începătorii, dar şi mulţi dintre veterani, nu ştiţi chiar tot ce am scris acolo. Și de la veterani m-aş bucura să aflu opinii, să mi se spună dacă am greşit, dacă ei ştiu o soluţie mai bună la vreo problemă. Accept bucuros – e şi în interesul meu – ceva mai bun.

M-ar bucura încă ceva: din pozele pe care le postaţi, să constatat că sunteţi printre cei peste 100.000 de montaniarzi (!!!) care au citit articolul meu „Muntele şi fotografia”, aflat în capitolul 5. E cel mai citit, chiar mai citit decât unele din capitolul 4 despre urşi, lupi şi câinii ciobanilor!  Calitatea imaginilor depinde desigur de aparat, de ce sumă am putut deocamdată aloca fiecare pentru el şi accesorii. Dar „compoziţia” unei imagini e altceva! A face o poză doar apăsând des pe declanşator nu e destul. Aș prefera să nu mai văd imagini cu greşeli elementare de încadrare, să văd cât mai puţine imagini „io la”sau „noi-la”, care-s imagini pentru familie, nu de prezentat în public! Să văd ca dacă unii nu am devenit fotografi ca Dan Tăuţan, Louise Tănasă, Dia Somogyi, Adi Petrişor, Lucian Sătmărean şi alţii, ci am rămas „pozari”, am făcut totuşi progrese şi în felul cum pozăm şi (măcar!) în felul cum selectăm imaginile cu care vrem să-i bucurăm pe confraţii întru pasiune. Căci, e de bun simţ să selectăm ce ni se pare mai bun, mai reuşit. Dacă nu-s fotografii, să fie măcar poze bune sau doar acceptabile!

E adevărat că înainte de tura din Ţibleş, anunţată că va fi cu corturile pe zăpadă, nu v-am dat „mură-n gură”: „Citiţi, vă rog, articolul „Cu cortul iarna” din capitolul 5. O puteţi face şi acum, ca să vă daţi seama că era bine să-l fi citit înainte de plecarea spre Ţibleş! Alţii au vrut cândva să vina cu mine pe o creastă alpină mai dificilă, pentru care, pe lângă faptul că nu erau pregătiţi practic, nici măcar nu citiseră articolul meu „Iarna pe creste”, sau o descrierea făcută de cineva competent (de exemplu, Andrei Beleaua) a modului de abordare a acelei creste în timp de iarnă…

E adevărat că nici înainte de ture pe dealuri, când am recomandat să aveţi beţe, nu am scris citiţi articolul meu „Sfaturi pentru mersul pe munte” din capitolul 5. E adevărat că în ture pe dealuri, unde nu sunt pante abrupte şi nu avem bagaje mari, beţele nu ne ajută mult. Ba pe cei cu aparate foto DSRL îi încurcă, ei au o scuză. Însă în ture mai dificile vin şi ei cu beţe pe care le pun pe rucsac în zonele uşoare. Dar începătorii ar trebui să folosiţi beţele şi în astfel de ture, să vă învăţaţi cu ele. Am dus de fiecare data 3-4 perechi de beţe în plus, nu doar celor care mi-aţi cerut. Dar unii, la plecarea de lângă maşini, la întrebarea „Cine mai vrea beţe” au decis că deşi nu aveau, să nu le ceară!

Dar adevărat e şi că atunci când aţi solicitat primirea în grup, în acel lung mesaj (după unii prea lung, dar numai o data cereţi a deveni aspiranţi!) „Bine ai venit” era scris printre altele:

„De asemenea îţi recomandăm să răsfoieşti site-ul d-lui Dinu Mititeanu, un veteran al alpinismului şi muntelui, preşedintele de onoare al Secţiei Universitare Cluj a CAR: https://dinumititeanu.ro/, MAI ALES capitolul 5”.

Mă aşteptam ca măcar câţiva dintre noii veniţi să-mi ceară explicaţii, lămuriri despre unele probleme din articole ale mele. Dacă nu pe net, măcar în prima tură cu mine. Ar fi confortabil să aflu că acel capitol 5, dar şi în 4 şi altele, nu le-am scris degeaba sau nu doar pentru alţii (căci contorul îmi arată ca au fost şi sunt citite, unele de sute sau chiar mii de oameni!), ci şi de colegi de club!

În plus, m-aş bucura ca cei care vor să vină într-o tură, să caute o hartă a zonei, să o studieze, să vadă nişte denumiri etc. Nu vreau ca pentru unii să fiu „cioban” şi cred că nici voi nu vreţi să fiţi „oi” care merg după cioban. Am mai spus că a merge pe un traseu de munte despre care nu ştii nimic e ca şi cum ai face sex cu o persoană căreia nu-i cunoşti nici măcar (sau doar) numele!

Am fost cadru didactic universitar. N-aş dori ca în ture cu voi să redevin, să fac prin sondaj „seminarii”, să vă întreb pe unii despre beţe, rucsaci, zonă… Dar aș putea ca pe cei care voi constata pe parcursul turei, uneori dintr-o privire, că au venit „cu lecţiile nefăcute”, să nu-i mai accept în altă tură propusă şi condusă de mine. Sau pe cei care spun „mie aşa îmi place”, de exemplu, cu haine de rezervă atârnate de şolduri în loc de a fi în rucsac.

Pentru ca o tură să fie frumoasă, nu e destul să fie făcută pe vreme bună! Trebuie ca înainte de a o face cu picioarele, să o facem „cu sufletul”. Am scris în CV-ul meu:

„…după ce am revenit în Cluj, în toamna anului 1965, pe post de asistent universitar, având vacanţe lungi şi camarazi de ture, am început să adun cărţi despre munte, să citesc unele în biblioteci şi să fac şi ture adevărate pe munte. Dar, cele mai multe, mai lungi, mai fascinante ture, le făceam „în patru labe”, pe covorul pe care întindeam hărţile”.

Credeţi-mă că acele ture „în patru labe”, pe covor, nu pe munte, sunt într-adevăr fascinante! Încercaţi şi voi; eu cred c-o să vă placă acest „joc”!

Cu drag de voi, cu dorinţa să vă văd adevăraţi montaniarzi,

Dinu

 

 

Loading