„Albinele”

Motto: Muntele este frumos pe vreme buna, dar este fascinant pe viscol sau furtuna. Dinu M.

Spectacolele de pe scena alpina sunt de cele mai multe ori calme, odihnitoare, poetice. Alteori insa ele devin amenintatoare, terifiante, chiar cu secvente dramatice pentru „spectatori”: avalansele, viscolele, furtunile.

Dar muntele, in generozitatea sa, ofera avertismente sonore si uneori luminoase. Aici se incadreaza „zumzetul de albine”, luminile (flacarile/focurile) Sfantului Elm si alte mesaje pe care le simtim pe propria noastra piele -de data asta la propriu – cum vom vedea, nu la figurat. Aceste mesaje-avertisment trebuie desigur sa le intelegem si sa procedam in consecinta, sa renuntam la tura cand e pericol de avalansa, sa parasim varfurile, crestele, mameloanele – cand vine furtuna.

Montaniarzii cu experienta le cunosc desigur din munte si din carti. Lor le cer scuze, dar le voi descrie pentru cei indragostiti de munte mai de curand. Am intalnit aceste fenomene de mai multe ori în cei 40 de ani de drumetie montana, mai ales „aIbinele”, caci expresia lor vizuala – luminile sfantului Elm – le insoteste mai rar. Prefer totusi, pentru a fi mai credibil, sa reproduc cinci relatari din cartile bibliotecii mele. Chiar daca ele partial se suprapun (e si normal) are fiecare nota personală a autorului.

In „Dictionnaire de la Montagne”, al lui S. Gautrat sunt trecuti in ordine alfabetica termeni de munte, de alpinism, nume celebre, varfuri etc. Primul cuvant e chiar „abeilles” (chant de les): „crepitatii ale aerului evocand bazaitul albinelor. Acest fenomen care se produce vara in munti este manifestarea unei intensitati mari de electricitate statica in atmosfera, indicand apropierea unei furtuni si un risc iminent de descarcare prin traznet.”

In cartea „Alpinism odinioara si azi” a veteranului nostru alpinist brasovean Ionel Coman, este redata o relatare a celebrului ghid italian Emilio Comici: ” La cativa metri de varf auzeam zgomote ciudate, amenintatoare. Pitoanele, ciocanul, carabinierele emiteau zgomote sinistre. Corpul intreg era invadat de o curioasa senzatie, ca si cum o mana dezagreabila ne mangaia fata. Piramida piscului am simtit-o fierbinte, ca o oala mare de ulei in cloclot, iar de sub bolovani cantau sute de greieri”.

In „Cuceritorii inutilului”, Lionel Terray scrie: „Tuna în preajma noastra si parul sfaraia neplacut. A fi surprins pe munte de o furtuna insotita de descarcari electrice e un lucru ingrozitor. Detunaturile asurzitoare, scanteile ce paraie deasupra capului, electricitatea descarcata care te scutura si uneori te smuceste, te salta, trezeste teama si in cei mai viteji, caci primejdia e atat de aproape ca o poti atinge intinzand mana”.

Intr-un excelent tratat de „Alpinism” de 400 de pagini scris de nume sonore ale alpinismului francez, in capitolul „Pericole în munti” este descris fenomenul: „Aerul se umple de zumzait dat de ionizare, pioletul canta ca o albina furioasa. In obscuritate, scantei luminoase joaca in jurul obiectelor metalice ascutite, in par, pe coltii de stanca. Din cand in cand lumini urca si coboara in jurul crestelor stancoase ca focurile Sfantului Elm ale marinarilor… „

In tulburatoarea sa carte in patru volume „Brazii se frâng dar nu se îndoiesc” aparută în 1993, Ion Gavrilă Ogoranu – seful unui grup de rezistenta anticomunista armata din Muntii Fagarasului in anii ’48 – ’55 descrie in paginile 278-280 ale vol.I „cel mai fantastic fenomen al naturii” (din cele nu putine la care ei au fost martori!). Era intr-un sfarsit de aprilie pe cand isi schimbau ascunzatoarea trecand peste creasta :

„Spre seara cerul s-a intunecat, vant, ceata, ninsoare. Pe stalpii de marcaj sfaraiau fulgii lovindu-se de metal. Cand cei din fata au urcat pe un gurgui, s-au aruncat la pamant si din arme le tasneau flacari verzui fara a se auzi detunatura. Cand s-au ridicat speriati, coroane de lumina verzuie straluceau in jurul capetelor lor. Oala noastra de mamaliga de pe unul din rucsaci, desi afumata, parea un smarald stralucitor. Cand am urcat si noi pe acel promontoriu stancos, au tasnit flacari verzui -violete si din armele noastre, iar in jurul capetelor au aparut aureole de sfinti. Ridicai mana si din toate degetele tasnira flacari. Totul se petrecea fara cel mai mic zgomot. Brazii din jur aveau „lumini” in ramurile din varf ce cresteau, scadeau, dispareau pentru fractiuni de secunda pentru a irumpe din nou cu si mai multa putere. Odata cu fulgerele de la furtuna dinspre sud cresteau simultan luminile de aici. Gelu curmă tacerea spunâadu-ne ca sunt „Luminile Sfantului Elm”, un fenomen foarte rar.”

In mai multe relatari ale unor escalade de vara din Alpi se precizeaza ca în prag de furtuna, mai ales pe varfurile cu cruci metalice (Gipfelkreutz) se aude „stupul de albine”. Dar in relatarea partizanilor cu exceptia sfaraitului fulgilor in contact cu stalpii de marcaj, se precizeaza o liniste deplina. Ceva similar – dar fara lumini – am intalnit sieu de cateava ori. O data, s-a petrecut tot intr-un aprilie la Balea. Eram si cativa parinti la o tabara de schi cu copii clujeni. Fenomenul a durat aproximativ o jumatate de ora si se simtea doar pe varful colinei dintre cele doua cabane – unde vara era heliportul tovarasului! Cerul era innorat, dar calm. In aprilie, la 2000 de metri, nu sunt tunete si traznete, nu ne-am alarmat ci mai mult ne-am amuzat. Simteam cu totii furnicaturi pe pielea fetzei si capului, sfaraituri in par si haine, mai ales la miscari. Cel mai interesant era ridicarea suvitelor de par „la verticala”. Baietii le rugau pe fete sa urce pana langa iglu (ramas pe acel gurgui de la scoala de salvamont) si sa-si scoata caciulitele. Era un spectacol foarte nostim ! Mai jos cu cativa metri, dupa 2-3 viraje, totul era normal. Cativa dintre copiii de atunci, inclusiv Radu al meu, sunt acum salvamontisti si-si amintesc..

Intr-adevar multe bucurii, multe spectacole, multe surprize ne ofera muntele. Si peste ani, acestea vor deveni amintiri de pret, valori neinfluentate de inflatie, comori pe care nu ni le poate fura nimeni. Si doar cativa buni prieteni vor sti ca suntem bogati.