Alpinism

Conform dicţionarelor, prin alpinism se înţelege acea ramura sportiva care consta în ascensiuni în munţi, în special escaladarea părţilor greu accesibile ale acestora.

Dar nu toată lumea accepta că alpinismul e un sport sau „doar un sport”.

Multă vreme am ştiut că „data naşterii alpinismului” este 8 august 1786, când Jacques Balmat şi Michel Paccard au fost primii oameni pe Vf. Mont Blanc, cel mai înalt al Alpilor. Aşa găsisem în unele publicaţii şi aşa era logic. Credeam ca 3 august 1787 din unele publicaţii e o greşeală. Am aflat apoi că data de naştere „oficială”, trecută în enciclopedii, se considera a fi chiar 3 august 1787, data celei de a treia ascensiuni pe Mont Blanc, care începuse din Chamonix în 1 august! Data când, însoţit de Jacques Balmat şi de încă 18 oameni, purtători de provizii, prăjini, scări, instrumente ştiinţifice şi de servitorul său, a ajuns pe Vârful Mont Blanc şi savantul Horace Benedict de Saussure din Geneva.

Acesta anunţase cu două decenii mai înainte că va oferi un premiu substanţial celui/ celor care vor ajunge primii pe vârf. Și primii pe vârf, în 8 august1786, cu un an mai înainte, fuseseră Jacques Balmat şi Michel Paccard! Balmat a mai urcat pe Vf. Mont Blanc şi în 5 iulie 1787, cu încă doi ghizi. Aşadar, se consideră că cele doua ascensiuni anterioare reuşite doar de 2-3 doi oameni au arătat doar că se poate, iar „alpinismul”, moda de a urca vârfuri mari a inaugurat-o doar acea ascensiune mai numeroasă din care a făcut parte şi „sponsorul”. S-a scris că prestigiul lui Saussure, scrierile sale au contribuit ca alpinismul să devină „o modă”.Fără prestigiul şi publicitatea făcuta de Saussure, prima ascensiune a lui Balmat şi Paccard ar fi intrat în uitare. Dar undeva am găsit scris: «Sans aucun doute que la première ascension du Mont Blanc soit considérée comme la date de naissance de l’alpinisme».

Deci, „fără niciun dubiu”, 8 august 1786, când Jacques Balmat şi Michel Paccard au fost primii oameni pe Vf. Mont Blanc, e data de naştere a alpinismului. Mai sunt afirmaţii eronate şi în Enciclopedia Britanică şi altele, idem în celebrul Larousse…

Apropo: cunoscuta statuie din Chamonix îi reprezinta pe Balmat şi Saussure! Tardiv, abia în 1986, în cadrul serbărilor bicentenarului primei ascensiuni, s-a reparat nedreptatea: a fost amplasată în Chamonix şi o statuie a medicului Jacques Paccard!

Dar alţii consideră ca dată de naştere a alpinismului este 23 aprilie 1336, când Francesco Petrarca a urcat Mont Ventoux sau ascensiunea din 1492 pe Mont Aiguille a unui grup de mercenari, din ordinul lui Carol al VIII-lea. Căci, acele ascensiuni n-au fost efectuate nici în scop militar, cum a fost traversarea în antichitate a Alpilor de către Hannibal şi armata sa şi nici în scop utilitar, ci mai mult din curiozitate şi ambiţie.

Germanii folosesc uneori şi cuvântul Alpinismus, dar mai ales Bergsteigen (Berg= munte, steigen = a urca), iar cei care îl practică se numesc „Die Bergsteiger”. Englezii folosesc termenul de „mountaineering”. Sud-americanii ii spun „andinism”…

El s-a diversificat foarte mult, din trunchiul comun au „crescut” multe „ramuri şi rămurele”. Există forme mai uşoare, unde unii încadrează şi drumeţia montană per pedes şi desigur „alpinismul clasic”, ascensiuni pe rute mai dificile, atât în condiţii de vară cât şi pe zăpadă sau ascensiuni mixte. Formele tehnice pe stâncă şi gheaţă se numesc „căţărare”, cei care le practica sunt căţărători. Ramura aceasta este „escalada”. Exista şi termenul de „căţărare sportivă” – vezi alţi multi termeni ce definesc ramuri, rămurele ale alpinismului în capitolul 18: Escalada şi Ice climbing. Nu exista o concepţie unitară în folosirea diferiţilor termeni. În plus, nu toţi termenii străini pot fi traduşi exact. Deşi există o distincţie între diferiţi termeni utilizaţi, distincţia nu e întotdeauna clară, netă: alpinism, ascensiune, căţărare, escaladă…

O interesanta analiza a problemei o face Marian Anghel, conchizând că termenul „alpinism” e potrivit doar ascensiunilor pe pante şi creste înzăpezite ale munţilor.

Dar pentru mulţi, alpinism e termenul generic al „trunchiului”. Cei care au urcat primii pereţi mai dificili din Alpi, deci nu pe zăpadă, îşi spuneau alpinişti, nu căţărători ca acum. Dovadă şi titluri de cărţi: „Alpinismo a quattro mani”, „Alpinismo accrobatico”, scrise de ghidul italian Guido Rey (1861-1935). Ascensiune se foloseşte mai ales când se urcă vârfuri montane. Căţărare sau escaladă e utilizat mai ales pentru urcarea unor pereţi sau muchii abrupte, cvasi-verticale, verticale sau surplombante de stâncă.

Termenul ascensiune e uneori folosit pentru orice fel de „urcare pe munţi”. Dar limita dintre drumeţie şi alpinism (căţărare) unii o considera a fi utilizarea mâinilor: se poate vorbi de alpinism/ căţărare doar când pentru înaintare/ urcare se folosesc şi mâinile pe prize, pe piolet/ pioleţi, pe blocatoarele montate pe corzi fixe, la rapel etc.

Veteranul nostru, Walter Kargel, în cartea sa „Alpinism”, tipărită în 1981, enumeră:

– Ascensiuni de vara, de iarna, pe stâncă, pe gheaţă;

– Ascensiuni pe munţi înalţi, pe munţi de altitudine medie;

– Ascensiuni pe pereţii cheilor şi canioanelor, în zone montane greu accesibile – Arctica, Antarctica;

– Ascensiuni pe faleze de lângă plaje marine, pe blocuri izolate de stâncă, în peşteri;

– Ascensiuni pe construcţii înalte: turnul Eiffel, pe zgârie-nori;

– Ascensiuni pe structuri artificiale special construite.

El adaugă şi ca strâns legate de alpinism sunt o serie de activităţi şi sporturi montane:

– Drumeţia de munte, schiul, canioningul, raftingul, deltaplanismul si parapantismul.

Definiţii ale alpinismului au propus mai mulţi; însă fiecare e incompletă, căci niciuna nu poate reda toate acele multiple aspecte geografice,climatice, fizice, psihice, filozofice.

„Alpinismul este arta de a parcurge munţii înfruntând mari riscuri cu o mare prudenţă” afirmă René Daumal. Dar Erhard Loretan scrie: „A ridiculiza moartea, e drogul meu”, deci accepta doar prima parte din fraza de mai sus! În relativ scurta sa viaţă (52 de ani), dar fantastic de bogata viaţă de alpinist dovedeşte că era şi el prudent, dar nu foarte prudent. Prudenţă care le lipseşte mai ales tinerilor. „Toţi alpiniştii recunosc că norocul joacă un rol important în succesele alpine ale tinereţii” – scria Anderl Heckmair. Iar Lionel Terray afirma: „Alpinismul are reguli stricte dar la 20 de ani cine tine seama de toate regulile?”. Dar, în altă parte scrie: „A-ţi asuma riscuri prea mari şi prea dese, este un joc ce nu poate dura mult timp. Să rişti, dar cu măsură”.

Interesantă este şi o cugetare a fenomenalului Kilian Jornet: „Diferenţa dintre droguri şi sportul extrem este că după droguri te simţi îngrozitor, iar după o ascensiune extremă te simţi Dumnezeu”.

E imposibil ca într-o definiţie să fie cuprinse multiplele aspecte ale alpinismului:geografice (relief, climă), fizice (condiţie fizică, talent, tehnică), psihice (curaj,calm, prudenţă), sociale, filozofice…

Revenind la clasici: Roger Frison-Roche afirma că „Alpinismul începe în clipa în care ascensiunea unui munte, a unei faleze, a unui vârf secundar, pe scurt a unui accident terestru, devine periculoasă prin însuşi faptul reliefului, sau a climatului, când apare noţiunea de pericol.”

Eu afirm ca acest enunţ e valabil şi în Carpaţi. A urca pereţii din Cheile Bicazului sau din Bucegi, Piatra Craiului și nu numai pe aici e alpinism/ căţărare. A parcurge vara creasta Făgăraşului sau a Piatrei Craiului, Munţii Rodnei, Părângului e drumeţie. Dar a urca spre aceste creste montane şi a le parcurge iarna, e deja alpinism. Căci, necesită îmbrăcăminte şi încălţăminte adecvata, piolet, colţari, echipament de bivuac, ştiinţa „de a citi zăpada”, de a evita pericolele. Căci, „Cei mai buni alpinişti sunt cei în viață”, scria Reinhold Messner. El a fost mereu bun şi este în viaţă, trecut de 70 de ani. S-a născut pe 17 septembrie1944. Luis Trenker a scris ceva asemănător: „Cel mai important în alpinism este să trăieşti mult”. Și el a făcut-o: a trăit 97 de ani. Iar Walter Bonatti afirma dupa retragerea din Peretele Nordic al Eigerului că „Nici un munte nu valorează cât viaţa”. La toate astea trebuie să cugete toţi cei care încep să practice alpinismul, una sau mai multe din ramurile” sale.

Dar nu ştiam când a apărut prima dată cuvântul „ALPINISM”! Se pare că abia în 1877!

Am primit în septembrie 2022 un fain cadou (mulţumesc şi aici, Prietene!) cartea lui Alain Ghersen: «Risque et alpinism – réflection philosofique sur l’ Homo Alpinus”. Despre autorul ei, bun alpinist dar şi filozof, puteţi afla cu Google. În cartea pe care o am în faţă, la pag. 28 scrie: „O cercetare etimologică a vocabulei „alpinism” ne trimite la Anuarul Clubului Alpin Francez din 1877 (Dinu: club înfiinţat în 1874) unde se spune că „acest neologism era necesar pentru a desemna activităţi pe care Clubul trebuie să le organizeze şi să le apere”. Deci, până în 1877, cei care făceau ascensiuni pe vârfuri din Alpi nu ştiau/ nu afirmau că fac „alpinism”!

Citiţi şi „Teoria riscului” a lui Marian Anghel.