Amintiri albe

03. Amintiri

Motto: Noi urcam pe munte pentru a strânge amintiri.

Ionel Coman

Aceste amintiri, strânse în zile şi ani şi decenii pe munte, sunt oglinzi fermecate în care revedem peisaje dragi, de care ne este dor. Dacă unii dintre noi, montaniarzii, privind în oglinzi reale, ne vedem firele cărunte, ne place să ne amăgim că-s doar închiciurate de gerul din Carpaţi şi ne bucurăm că nu ne-au „încărunţit” şi muşchii, inima, sufletul.

Amintirile din munte sunt comori de suflet, colecţii valoroase de peisaje superbe, de chipuri şi caractere, de oameni, prieteni minunaţi, de întâmplări credibile-incredibile, dar ne-uitabile!

Făgăraşi… .Îmi place să spun şi să scriu aşa (nu numai eu) deşi ştiu că nu e conform normelor gramaticale (corect: „Munţii Făgăraşului”, vezi despre asta în cap. 15). Dar suna mai intim, mai cald, chiar dacă e iarna.

Iarna, 1973. Îmi luasem un mini concediu pentru a ma „odihni” prin zăpezile Făgăraşului. Însoţeam doi tineri, Gelu şi Mary, speranţe ale tinerei secţii de alpinism a Clubului „U” Cluj, la cabana Podragu, la Tabăra – Şcoala Naţională de Alpinism şi Salvamont. Urma ca eu de acolo, împreună cu doi prieteni de la „U” Braşov să mergem, dacă e posibil, pe creastă până la Bâlea, ţinta finală fiind celebra Creastă a Arpăşelului, parcursă pentru prima dată iarna în 27 aprilie 1959 de Alexandru Floricioiu şi Tudor Hurbeanu. Pentru alpinişti era una dintre probele necesare obţinerii sau reconfirmării categoriei I-a de clasificare sportiva, căci, oficial, la noi alpinismul era doar un sport. Dar noi, alpiniştii, ştiam şi de la Lionel Terray că „alpinismul nu este doar un sport ci el este şi un sport”.Aşadar, în plus şi multe altele, dar de fapt şi simţeam asta. Directorul taberei – şcoală era enigmaticul Floricioiu, atunci de curând aureolat, alături de jovialul Adrian Tănase, cu recordul de altitudine atins de alpiniştii români: 7495 m pe vf. Comunismului (fost vf. Stalin). Nu credeam că acest record va rezista 20 de ani. Nu credea nici maestrul Floricioiu că va ajunge în Himalaya abia la 66 de ani, în anul de gratie 1998, într-o expediţie braşoveană pe Nanga Parbat.

Până la cabana Turnuri era potecă bătută de inimoşii salvamontişti din Victoria. De acolo, mânjii” din grupul fruntaş au atacat vitejeşte pantele virgine, să-l impresioneze pe „boss”. „Lasă-i doctore ca se îmblânzesc ei curând”, mormăi nea Sandu în barbă, strigând doar din când în când la cel din față: „nu pe acolo băiete că nu-i vară!”. Primii se scufundau până-n brâu. După câţiva zeci de paşi, fruntaşul ceda locul următorului. Mi-a venit şi mie rândul. Poate am făcut (poate!) mai mulţi paşi ca alţii dar era ceva sisific. A ajuns în faţă prin acest ritual de zbor de cocori şi nea Sandu, cu rucsacul sau similar cu proaspătul record ce-l deţinea. Eram cu toţii curioşi să-i număram paşii! Ne-am încurcat însă la numărătoare. Unul mai hâtru ne-a zis: „Să ştiţi că acolo, în Asia Sovietică, şi-a înlocuit „motorul” cu unul de tanc”!

Tema uneia dintre primele zile – pentru grupele de alpinism – era ca fiecare elev să-şi croiască propriul „drum” spre valea Podrăgel. Desigur, sosirea în Curmătura dintre Lacuri nu s-a produs în grup compact, iar „linia de sosire” în culme fiind reprezentată de o cornişa (nu prea mare, dar cornişă!) trebuia spartă cu pioletul şi depăşita. Doar la vreo 3-4 care nu reuşeau nicicum, instructorii-monitori le-au permis să urce pe o urmă vecină. După o pauză, grupul a pornit la vale. Doar cel mai vârstnic dintre monitori şi mai plin de umor (atunci negru?) – nea Paul Fozocos – şi-a asumat rolul de cloşcă grijulie şi adunându-şi „puii” lângă el le-a spus: „Noi vom sta aici cuminţi şi vom asista cum, în scop didactic, se poate declanşa o avalanşă de către o masă de oameni, pe o pantă cu zăpadă dubioasa şi apoi vom proceda la o lecţie practică de căutare-salvare din avalanşă”.

Sigur, nu reproduc exact cuvintele lui nea Paul pe care mi le-au relatat clujeanca Maria Mezei şi soţia lui Mişi Szalma. În orice caz, peste câteva minute, monitorii dădeau comenzi ca gradaţii în armată: „Aruncaţi betele, schiurile, pioleţii. Înotaţi!”. Și, conştiincioşi, neavând altceva mai bun de făcut, „răcanii” s-au conformat. Recordul de „adâncime” l-a stabilit, din întâmplare, ce coincidență!, campioana fetelor, o timişoreancă: până la umeri! Totul e bine când se sfârşeşte cu bine. În zăpadă au rămas „jertfa zeilor îngăduitori” doar tot felul de obiecte: ochelari, căciulite, mănuşi, bete. Se intenţiona, desigur, o eventuala recuperare a lor la topirea zăpezii. Nu ştiu dacă au ajuns la proprietari. Într-o situaţie similară, în anul 1983, când tabăra-scoală de alpinism avea loc la Lacul Bâlea iar cea de Salvamont la cascada Bâlea, a rămas jertfa pioletul meu pe care-l împrumutasem lui Relu Gaciu, colegul meu de echipa Salvamont, piolet confecţionat cu pricepere profesională dar şi cu dragoste frăţească dintr-o axa planetara, de către fratele meu, într-o uzină braşoveană. Obiectele „furate” de acea avalanşă au fost recuperate primăvara, conform spuselor unui prieten martor ocular, de către telecabiniști şi „transformate” în tărie şi bere. Se practica de pe atunci comerţul „second-hand” chiar dacă nu purta acest nume! Avalanşa a fost însă de alt tip, plecată spontan de sus, auto-semnalata sonor, ceea ce a permis elevilor să fugă afara din culoarul respectiv, dar fără a mai avea timp să recupereze obiectele pe care nu le aveau în mână în clipa aceea.

La Podragu, aceasta – mi se pare prima scoală de alpinism şi salvamont după o „vacanţă” mai lungă – beneficia de aportul unor monitori-instructori dintre cei mai experimentaţi alpinişti printre care în afara de cei enumeraţi mai sus şi mai jos erau „Pif Ritișan”, Titi Condrea, Petre Bogoiu, Nicu Bulmez, dr. Ludovic Györfi, dr. Liviu Cornea şi alţii.

Aşii de la A.S. Armata urmau să vină în curând de la Bâlea (vor veni „pe jos”, prin Țara Făgăraşului, nu pe creastă), unde urcaseră să parcurgă renumita Creasta a Arpăşelului, acţiune pe care urmau s-o realizeze apoi şi dinamoviștii lui Floricioiu, în obişnuita competiţie dintre cele două cluburi cvasi-profesioniste, pentru titlul de „echipa campioana naţională”, pentru care, dintre amatori, de obicei mai aspirau şi luptau cu tenacitate doar Torpedo Zărneşti, condusa de Butzi Garner, Metalul Hunedoara în frunte cu Pif (Avel Riţişan) şi IPGG Bucureşti, devenita apoi „U”, îndrumată de Nicolae Dobre şi apoi de Iosif Gheție şi Dan Vasilescu.

Ştiu că în acel an pe echipe a câştigat Armata iar la individual, la categoria maeştri, dinamovistul Mircea Opriş, actualul lider aI Asociaţiei Naţionale a Salvatorilor Montani din România. Pentru titlul de „campion” la categoria I-a avea cel mai bun punctaj din etapele anterioare, Zoli Kovács de la „U” Braşov. Urcase şi el la Podragu să-şi apere până la final şansele. Floricioiu l-a întrebat: „Tu ce cauţi aici?” „Vreau să fac Arpăşelul”. „Cremă de ghete ai?” De ce?! „Să-l faci cu cremă!”. Drept pentru care Zoli mi-a declarat după câteva minute printre dinţi: „Și mort tot voi face Arpăşelul!!”. Şi-l va face după cum vom vedea, dar n-a murit atunci (vezi la „In Memoriam”).

Am văzut şi noi – şi ne demonstraseră şi monitorii cu „avalanşa-scoală” – că nu se poate ieşi în creastă. Ca atare, când a sosit Mircea Noaghiu, antrenorul lui Zoli (cu ei intenţionasem să merg pe creastă) am hotărât să ne mutăm la Bâlea, dar prin Țara Făgăraşului, unde să aşteptam, mai aproape de Arpășel, stabilizarea recentei zăpezi.

Directorul şcolii – Floricioiu – ne-a dat în grija un elev, aspirant-salvamont care era bolnav şi se întorcea acasă. Pe drum, ne-am oferit să-i luam din bagaje. Ne-a răspuns cam aşa: „N-am nici pe dracu”, dar mie nu-mi trebuie Salvamont de ăsta, nici piolet, colţari, dormit în zăpadă. Pe pârtia mea de schi ştiu ce am de făcut”. Da, băiatul voia să fie doar „salva-pârtist”. Pârtia „lui” se afla însă la poalele unui munte mare şi frumos, călcat mult şi iarna, unde au fost şi avalanşe ucigaşe în anii următori, despre care s-a scris în ziare şi reviste. Probabil şi atunci „s-a îmbolnăvit” – dacă ceilalţi salvamontişti ai zonei îl vor fi menţinut printre ei doar pentru virajele frumoase de pe pârtie, care impresionează mai ales sexul frumos. Aceşti „salvamontişti de paradă”, cum îi numea un mare montaniard, merită doar numele de „brancardieri”! El s-a dus să-şi etaleze ecusonul, acasă, pe pârtia „lui”. Noi am urcat înapoi în muntele „nostru”. La cabana Cascada Bâlea, i-am găsit fericiţi pe Emilian Cristea şi echipa sa: Matei Schenn, Mitica Chivu, Miki Nagy („doctorul”), Cezar Manea şi Alexandru Brumărescu. Tocmai coborâseră din Arpășel, unde „Moşu” Cristea legase „dovezi” de unele pitoane, nişte fâşii din batista, (erau acolo şi în iunie) din care păstrase o mostră. I-am felicitat călduros. Ne-au spus cum a fost, deloc simplu şi uşor. Aş spune că muntele se gătise de fapt adecvat pentru un așa careu (hexagon) de aşi, se ridicase la înălţimea lor! Noi le-am povestit despre organizarea şcolii unde erau aşteptaţi, despre avalanşa din Podrăgel. „Acum înţeleg”, spuse nea Milică. „Stând pe Urechile de Iepure la coadă la rapeluri, mă tot minunam de ce anume vad doar o singura urma de avalanşă. Când pleacă spontan una, urmează şi altele…”

Coechipierii mei, cărora le-am telefonat la Cluj ca vremea s-a înrăutăţit iarăşi, şi-au amânat sosirea. Nici colegii lui Mircea şi Zoli nu sosiseră încă. Eu m-am întors la Cluj, la slujbă, întorcând cu regret spatele Custurii Arpășelului. Apropo, de denumire, fiindcă am tastat involuntar un gând mai vechi: e interesant că s-a consacrat numele de „Creasta Arpăşelului” deşi este mai dificila decât „Custura Săraţii” şi alte „custuri”, atât vara cât mai ales iarna!

Cum a decurs în zilele următoare tura pe Arpășel a echipei mixte „U” Cluj – „U” Braşov, a relatat Mircea Noaghiu într-un capitol al cărţii sale „Pamir 77”. Mie mi-au povestit-o cu detalii Vali Crăciun, Miki Gyögyösi şi Sany Szalma. Rapelul final în Portiţa Arpășelului („marele V”) l-au efectuat pe întuneric. Corzile îngheţate au fost abandonate, ceea ce a produs spaimă a doua zi celor veniţi de la Bâlea să-i caute. Au coborât cu peripeţii spre sud, la bărăcile constructorilor militari ai Transfăgărășanului. Santinela congelată poate ca şi ei, i-a primit cu „Stai, mâinile sus!”, ameninţându-i cu arma pe aceşti „diversionişti”. Încet-încet s-au lămurit lucrurile. Vali Crăciun, care încerca să-şi smulgă ţurţurii din barbă, a fost sfătuit de Sorin Muntz să se culce cu perna în lighean, ca să nu ude tot aşternutul când se va dezgheţa…

Aşadar, în acea iarnă eu am ratat Arpășelul. Dar l-am „făcut” în iunie şi apoi în iernile următoare, e adevărat, în condiţii ceva mai blânde. Monumentul de lângă Lacul Capra al alpiniştilor Marius Aniţia, Igor Popovici. Igor, împreună cu Robert Domneşteanu au fost primii ce au urcat iarna Fisura Albastra cu două bivuacuri în perete, inclusiv noaptea de… revelion, 1963! Constantin Zamfir si Ioan Silca (decedaţi în avalanşă, în 7 februarie 1963) şi cornişele dinspre nord, mai mari sau mai mici, dar prezente, ne atenţionau de fiecare dată că pe acolo iarna nu-i de joacă.

Joacă ni se părea în luna iunie, când lăsându-i pe cei mici cu antrenorii să-şi încheie şi ei sezonul de schi pe panta de deasupra lacului Bâlea, făceam o tura mixta. Urcam, pentru a câta oara?, pe Vânătoarea lui Buteanu şi parcurgeam Creasta Arpășelului dus-întors. Ioska Gheție şi Mihai Pupeza, de la puternica secţie de alpinism de atunci a IPGG Bucureşti (devenita apoi „U” Bucureşti) au făcut asta în 26-27 martie 1973, într-o zi şi o noapte, în memoria celor dispăruţi cu 10 ani în urmă.

În Șaua Văiugii, ne schimbăm „uneltele”. „Şiretarii” (bocancii dubli de alpinism, atunci din piele), corzile, carabinierele, colţarii, pioletul, treceau în şi pe rucsac şi ne încălţăm clăparii şi schiurile lăsate acolo la urcare. Urma o coborâre superbă pe acea zăpadă-unt („firn”-ul de primăvară), coborâre care are cu totul alt farmec decât pe o pârtie amenajata şi îngrijită din pădure, atât datorită zăpezii intacte, libertăţii de a-ţi alege traseul, dar mai ales decorului, superbului peisaj alpin. Ajungând la poteca turistică spre Șaua Netedu, frumoasele, gingaşele brânduşe ne aminteau de versul blagian: „Eu nu strivesc corola, de minuni a lumii…” Și ne conformam! Din rucsac scoteam aparatele foto să culegem amintiri, schiurile treceau apoi pe un umăr şi în coborâre leneşă ne lăsam mângâiaţi de soarele fierbinte şi de picăturile de apa ce ni se prelingeau pe sub cămaşă… „Cabana de pe lacul Bâlea este ancorată spre largul apelor şi pare de departe străvechea Arcă a lui Noe, poposită între munţi, pe ultimul ochi de apă rămas de la potop”, a scris un alt poet, Geo Dumitrescu. Ea ne aştepta primitoare, caldă, intimă. Ne bucuram de progresele făcute de cei mici sub îndrumarea unui schior-profesor-pedagog deja legendar şi cu nume de legenda: Dan Căpitan. Și ştiam că vor veni anii când cei mici vor fi mari şi îi vom lua cu noi în ture mixte: drumeţie – alpinism – schi – ecologie – poezie…

Amintiri… Una dintre cele mai dragi amintiri „albe” ale mele, este o coborâre în luna mai, cu soţia (Elis, vezi cap.14) şi puștiul nostru care avea doar 7 ani, pe Valea Doamnei, frumoasa vecină a Bâlii. Am avut marea bucurie şi onoare să facem această coborâre pe schiuri în compania familiei acelui mare montaniard braşovean, Ionel Coman (vezi la cap.14), care ne-a ocazionat atâtea bucurii prin cărţile sale despre munte şi prin articolele risipite cu dărnicie prin reviste. Totul era superb: în faţă, spre Negoiu, talazuri de creste argintate, deasupra, cerul albastru sub canturile schiurilor cânta zăpada sclipitoare. Jos, la limita pădurii, se duceau tratative diplomatice intre doua anotimpuri. Delicatele brânduşe, vesteau că primăvara urca încet spre creste. Pe poteca ce ne conducea prin pădure, înapoi în valea Bâlii, înapoi la telecabină, să mai facem o tură, am întâlnit un monom de tineri bine „încărcaţi”, ce urcau la acel modest dar cu mult farmec refugiu construit de montaniarzii medieșeni în valea Doamnei. N-aveau acolo lumină electrică, încălzire centrală, apă caldă, dar sunt convins că au petrecut zile de neuitat.

Amintiri… Urcaţi munţii dragi tineri prieteni şi strângeţi cu hărnicie amintiri din bogaţii şi darnicii Carpaţi. Credeţi-mă, ele nu se vor demonetiza niciodată, dimpotrivă, anii, deceniile, le vor crește valoarea.