CHEMAREA MUNTELUI

CHEMAREA MUNTELUI

Dinu și Marlene MITITEANU
Relatări, amintiri, gânduri, sfaturi, opinii

15. Opinii

Arhaic și modern

Ne americanizăm, ne globalizăm ! Ne îndreptăm spre o lume nebună pe care mă bucur că n-o voi prinde.

Apropo de prima propoziție: Când luam în mașină pe cineva de pe marginea drumului și încerca să se revanșeze cu câțiva leuți, le spuneam: ”Nu suntem americani să facem totul pe bani !”

Ne americanizăm fără să ne dăm seama. Eu, datorită vârstei și amintirilor din tinerețe, îmi dau bine seama de asta, de limbajul tot mai plin de americanisme (le știți fiecare, le-a ”sintetizat” bine Andrei Pleșu !). Neologisme au apărut mereu în toate perioadele și în toate limbile, e firesc. Dar acum e o adevărată invazie, vizibilă și supărătoare, chiar revoltătoare: în presă, la Radio, TV, în Parlament… Se vorbește deja de ”limba romgleză”! Iar pe ”Floașter”  ia extindere comunicarea prin semne, ca surdo-muții: acele GIF-uri, pokemoni, emoticoane, niște desene-maimuțăreli, hieroglife (eu le spun ”manele vizuale”) care au invadat Face Book-ul, numit în Ardeal și floașter, de la acele străduțe pe care în unele zile (în Brașov de ex. joia și duminica ) se plimbau pe acel ”corso” servitoarele și cătanele. GIF-uri caraghioase altele de-a dreptul agresive pentru ochi ! Folosite de unii, drept ”comentarii” la o fotografie sau la un text postat pe FB. Posibil mai comod, dar cu nuanță clară de robot, nu de om cu suflet. Ce D-zeu, nu mai știm scrie-tasta câteva litere: felicitări, super, jos pălăria, frumos ? Sau știm dar e mai ”trendy” așa, dăm impresia că suntem mai evoluați, mai culți? Și am impresia că e un fel de concurs, cine postează ceva ce n-a mai fost ! Astfel de ”comentarii” la postări ale mele pe FB eu le șterg imediat, poate de aceea acum apar deja foarte rar. Dar mă mir că unii le tolerează ca să nu-și supere ”prietenii”. Pentru mine, prieteni sunt cei care mă înțeleg, care gândesc pe aceeași lungime de undă cu mine! Nici în anii 50-60 eu nu agream ilustrate-felicitări cu texte standard pe care doar le semnai. Făceam ”efortul” de a scrie pentru persoana respectivă câteva cuvinte-urări cu mânuța mea ! Ar trebui să ne placă frumosul simplu, cum e o femeie frumoasă, machiată foarte discret, nu tencuită și boită.

Pe mine mă deranjează și cererile de ”prietenie” pe FB  venite  ”americănește”, de la un robot printr-o simplă apăsare pe butonul ”adaugă”.  E ca și cum pe un om cu care vrei să intri în vorbă, nu îl saluți respectuos și apoi te prezinți și îi spui ce dorești, ci îi dai un ghiont ! Eu sunt de modă veche: dacă vreau să devin prieten cu un necunoscut despre care am constatat că are preocupări și postări similare, nu doar apăs pe butonul ”adaugă”, ci îi scriu cu mânuța mea ceva despre mine și îmi motivez cererea !  Culmea e că cei mai mulți au toate rubricile goale la ”Despre” ! E logic să devin ”prieten” cu o persoană absolut  necunoscută?  Culmea a fost un răspuns de la cineva întrebat de ce mi-a cerut prietenia : -” Sunt de curând pe FB și vreau să am și au mai mulți prieteni cum am văzut că au alții ” ! Dacă cineva mi-ar scrie: ”Eu nu am postări cu muntele, dar îmi plac munții, m-aș bucura să mă acceptați ca prieten”,  l-aș accepta. Deși postările mele sunt publice, pot fi văzute  și fără a deveni ”prieteni”.  Iar  dacă cineva dorește să mă întrebe ceva, îi  răspund cu plăcere.   Am vorbit marți 13 dec. 2022 la Radio România.  Ajuns acasă m-am trezit cu vreo 50 de ”cereri de prietenie” adresate cum am scris mai sus printr-o simplă apăsare pe un buton. Ok, mă bucur că le-a plăcut ce am spus, dar dacă majoritatea dintre ei n-au nimic comun cu muntele, dacă au multiple alte preocupări cum reiese din postările lor, de ce vor să fim ”prieteni” ?   That is the question !

Dar vorba unui prieten: de-ar fi cele de mai sus singurele  motive de supărare ! Sutele de mii de români din Diaspora au avut multe alte motive temeinice de a pleca din România. Știu că mulți dintre cei emigrați n-au făcut-o pentru ”situație”, ci din dorința de a trăi în libertate și exasperați de multele și repetatele piedici ce li se puneau în calea unei dezvoltări  normale în profesie și viață, de multele nedreptăți flagrante, revoltătoare cu care se întâlneau mereu…  Eu n-aveam în familie foști intelectuali sau politicieni ” burghezi” și nici ”chiaburi”, deci din acest punct de vedere nu mă ”îndemna” nimic la emigrare. Deși speranțele ”de mai bine” ivite de câteva ori la orizont s-au transformat în decepții… Știu bine asta de la acei mulți români pe care i-am întâlnit și uneori ne-au însoțit în vacanțe lungi prin Alpi. Deși cam evitam acest subiect, discutam despre pasiunea comună -Muntele. Am fost deseori întrebat de ce nu am rămas ”acolo” ! Unii chiar au pierdut un pariu pe tema asta în 1973 când am avut nesperata șansă să ajung la Paris și pe Mont Blanc. Era o vreme când cu profesia mea puteam ajunge repede un ”cineva”. Am afirmat la întoarcere că ”partea cea mai dificilă a ascensiunii mele pe Mont Blanc a fost… drumul până la Viena” ! N-am știut și nu știu să răspund la această întrebare. Care nu cred că i s-a pus Bunicului, când, în 1919 s-a întors definitiv (mai venise în două concedii) din  ”America”,  unde muncise 10 ani să adune bani pentru a cumpăra pământ și animale ca zestre pentru fetele lui, surorile tătălui meu. Poate pentru că-l înțelegeam pe bunicul care spunea că ”oricâte averi ai aduna, tot cu o gură vei mânca și tot într-un pat vei dormi”. Poate că îndrăgisem prea tare locurile natale și Munții, mă simțeam ca un brad din pădurile făgărășene! Poate pentru că am fost învățat de mic  să rezist la tot felul de tentații și de ”rafale”  care vor ”să te ia de pe picioare”. Poate și pentru faptul că trecusem de ”vârsta marilor schimbări”. Poate și din cauza caracterului meu: nu doream să-i dezamăgesc și să  le fac necazuri celor (nu-i cunosc) care au garantat că mă întorc. Am învățat să apreciez oamenii nu după bunurile materiale adunate, ci după  caracter. Am avut și am mulți buni prieteni ! Cei mai buni erau și sunt Munții -cei care nu te pot dezamăgi niciodată! Motiv pentru care mă consider un om fericit! Fericit și prin felul în care mi-am trăit viața, pentru oamenii de care am fost înconjurat, pentru cei care mi-au acceptat și acordat prietenia, pentru cum mă simt și ce mai fac la vârsta ce o am. Fericit și că am prins căderea cortinei de fier, cam târziu pentru mine, dar proverbul spune ”mai bine mai târziu decât niciodată” ! Așa că pentru a urca vârfuri din Alpi și a admira orașe și muzee din Europa, a trebuit să mă consider și să mă comport ca având ca vârstă cu vreo trei decenii mai puțin.

Și apropo de titlul mesajului: sunt fericit mai ales că m-am născut și am trăit ”călare” pe două lumi: arhaică și modernă.

LUMEA ARHAICĂ: Am copilărit la sat, acolo unde Blaga scria că s-a născut veșnicia. Nu-și putea imagina că relativ curând vor muri de tot multe sate cu ale lor obiceiuri seculare sau chiar milenare, iar altele au devenit sau vor deveni orașe mai mici. Și ca aspect, dar și din alte puncte de vedere. Se va câștiga câte ceva prin asta, dar vor dispărea multe valori, va mai rămâne ceva-ceva din tradiționala Omenie, dar nu va mai fi ”Acea Omenie”, acea bunătate, acea bucurie de a nu te simți singur pe lume, bucuria de a ajuta și a fi ajutat.

În copilăria mea, satul meu și toate satele erau adevărați ”stupi de albine”, la fel ca în urmă cu 100 de ani. Doar casele erau mai altfel. Oamenii -cu foarte mici excepții- erau oameni de omenie, de caracter, se temeau și de D-zeu și de ”gura satului” ! Intelectualii erau respectați, nu mergea nimeni la geamul medicului să strige ”criminalule !” Și nici învățătorilor nu li se căutau defecte, nu li se făceau reclamații ! Și fiecare își vedea de ale lui, nu se dădea nimeni mai expert în varii domenii decât cei din acele domenii. Mă bucur că am avut dascăli de mare valoare și dăruire: Traian Receanu, Gheorghe Șofletea, Ioan Receanu, Ioan Mailat, Iosif Boeriu.  Datorită acestora, când am ajuns mai apoi la actualul Colegiu Andrei Șaguna din Brașov, am devenit premiantul clasei!  Și sunt mândru că în aprilie 1949 -când aveam 10 ani- am asistat la înmormântarea cu onoruri militare a celui mai important Om dat țării de satul meu: generalul Ioan Boeriu. Tot satul s-a mirat atunci de acele onoruri militare, căci  comuniștii nu l-au iubit doarece în oct.1918, soldații ardeleni conduși de el au stârpit în fașă revoluția bolșevică din  Viena și Praga.

Revin la case: Bunicul o dărâmase pe cea în care se născuse în 1871, mică, acoperită cu paie, cu geamuri mici care o vreme aveau ”bășică de porc” în loc de sticlă, seara era luminată cu opaiț ! În 1911 a construit alta, ”casă mai casă”, în care m-am născut eu. Iar în 1951, soțul surorii mele (soră care era mai mare ca mine cu 7 ani, tatăl nostru murise în război când eu aveam 6 ani) a ridicat-o pe cea actuală, desigur nu singur, ci cu claca oamenilor din acel colț de sat. Casă modestă dar faină, așa cum sunt acum în majoritatea satelor mari, încă viabile. Dar încă nu aveam lumină electrică, îl citeam iarna pe Sadoveanu, pe Coșbuc, pe Octavian Goga, la lumina lămpii de petrol, la care mama țesea în război, iar sora mea lucra la ii pentru ea și la cămașa viitorului mire. Da, toți trei la o lampă ”puternică”, nr. 11, nu nr. 8! Am prins deci perioada când -mai ales în Europa- viața devenise mai umană, cam dispăruse ”munca de robi”, sărăcia și obscurantismul. Se trăia decent, omenește, erau puțini cei care se plângeau de ”soartă”. În satul meu -ca și în cele vecine- nu era nimeni foarte bogat și nimeni foarte sărac, toți erau harnici, munceau ca albinele sau furnicile. Oamenii -inclusiv în felul lor și cei de la țară- aveau și preocupări culturale, se ocupau și de spirit, de suflet, nu doar de stomac ! Iubeau Frumosul și creeau Frumosul. Acel frumos de care ne e dor, pe care acum îl găsim mai mult prin muzee… Acel frumos specific zonei -mai altfel în detalii, dar românesc- care te făcea să fii mândru de el, să te simți acasă, nu doar european sau ”cetățean al lumii”.

LUMEA MODERNĂ: am prins faza ”bună” a ei: facilitățile oferite de progres, de învățământ, de știință, de tehnologie, de transport mai rapid, de oferte culturale, de posibilități variate de recreere, de călătorii…   Și la Colegiul ”Andrei Șaguna” din Brașov (atunci Liceul de băieți nr.1 Orașul Stalin) și la Facultatea de Medicină din Cluj am beneficiat de un corp didactic de excepție. Toți  colegii mei eram mândri că în anii ’50 am mai prins somitățile medicale clujene din perioada interbelică: Iuliu Hațieganu, Ioan Goia, Iuliu Moldovan, Victor Papilian, Leon Daniello, Grigore Benetato, Victor Preda, Rubin Popa, Gheorghe Bilașcu și alții. Eram mândri  că ne petrecem tinerețea și ne formam ca oameni nu doar într-un oraș universitar de tradiție, ci și de caracterul de ”oraș cultural” ce-l avea Alma Mater Napocensis.  Sunt fericit că i-am văzut  de aproape pe Lucian Blaga și pe Ion Agârbiceanu, somități ale Clujului despre care, în acele triste vremuri, se vorbea mai mult în șoaptă.

Dar acum, în deceniul 3 al secolului  XXI, mă bucur că nu voi (și nu veți ) prinde societatea umană de peste 100-300 de ani ! Nici nu vreau să-mi imaginez cum va fi ! Unde ne va duce tehnologia, poluarea, secătuirea rezervelor planetei, alimențația tot mai puțin naturală, dezumanizarea, multi-culturalismul (gândiți-vă de ex.la Londra, la Marsilia), aberațiile sloganului ”politically correct”, cu ale sale absurde, incredibile și revoltătoare discriminări, suprapopularea…

Despre această ”lume nebună”, în care dispare omenia, lume spre care ne îndreptăm vertiginos, un țăran îmi spunea: ”Domnule, s-a încâinit lumea”!

 Și tot despre această ”lume nebună”, marele actor Alain Delon  s-a declarat în 2013 ferm ȋmpotriva legalizării adopției copiilor de către cuplurile gay, considerȃnd-o ȋmpotriva naturii. Iar noiembrie 2018 spunea: “Urăsc vremurile în care trăim. Îmi e mereu greață. Totul e fals și numai banii contează. Voi părăsi această lume fără regret”…

Eu însă nu-s așa pesimist !  În lumea asta mare, care pare tot mai nebună, au fost și mai sunt atâtea aspecte frumoase de care ne amintim fiecare cu multă nostalgie și plăcere. Am cunoscut mulți oameni minunați și avem fiecare prieteni minunați. Și ar trebui să ne dorim a mai trăi astfel de momente, de a ne mai bucura de astfel de Oameni. Ar trebui să gândim fiecare cum scria Marcian Bleahu în utimul capitol numit ”Și acum ?” al superbei sale cărți autobiografice: ”Spovedania unui neînvins”: ”Să mori cât mai târziu posibil, dar…tânăr” ! 

Eu mă bucur că nu voi prinde dezumanizarea omenirii, dar încă nu mă gândesc la moarte , mai am planuri de realizat, deși sunt conștient ca va veni și ”acel ceas”. Dar spre deosebire de Alain Delon, voi muri cu regrete. Cu regretul că n-am avut timp de a vedea mai multe din splendorile naturii și lumii, că n-am avut timp să revăd multe dintre cele de care mi-a fost mereu dor. Acele regrete exprimate superb de Magda Isanos:

”Şi iată, de nimica rău nu-mi pare,

la gândul că m-apropii de-acel ceas,

ca de iubirea câtă mi-a rămas

necheltuită-n suflet, şi de soare.”

Așa că dragi prieteni, cheltuiți-vă iubirea din suflete ! Bucurați-vă mereu de soarele din voi ! Bucurați-vă de viață zi de zi, clipă de clipă ! Trece prea repede, v-o spun eu !

Loading