Arpășelul, again

Relatarea unor ture de toamna pe custura Vartopel-Arpasel, Muchia Balii si Muchia Laita. 

Este cunoscuta notiunea de „albastru de Voronet”. Intr-o zi de vis, zi de octombrie cu cer de un albastru incredibil si cu vizibilitate „pana dincolo de zari” un amic a lansat expresia” albastru de octombrie”. Au trecut multi ani de atunci si din fericire am avut parte de multe zile de munte de neuitat, de octombrie si nu numai, chiar daca nu toate erau „albastre”.

La inceputul lunii octombrie 2003,in 2, 3 si 5 aveam de aniversat evenimente familiale fericite, asa ca urma sa alegem doar locul unde sa le sarbatorim. Hotararea acestei „locatii” am luat-o si avand in vedere faptul ca Radu si Arnold nu facusera Arpaselul. O incercare de iarna, in martie 2001, ne-a fost zadarnicita de vremea potrivnica: de pe Piciorul Caprei am cotit-o prin ceatza densa pe langa Revolver spre Vanatoarea si apoi peste Vaiuga inapoi la Balea. Doar eu cu Radu si Ovidiu Pop ( eram zece, cinci erau turdeni ai lui Doru Iuga, de la Pajura) am continuat peste Iezerul Caprei pana pe Paltinu si de acolo am reusit -tot prin ceatza- sa gasesc stiuta coborare de iarna spre Saua Balii.

Asa ca joi 2 oct. la frontale, montam corturile la Balea. Doar noi, 5 persoane, 3 corturi. Vremea se anunta incerta, dar eram in munte, respiram munte. Am stabilit desteptarea la 5.30 , caci daca doream sa dormim pe saturate ramaneam in Cluj. Dimineata am strans si corturile, de teama cainilor, vulpilor ( care au rascolit noaptea prin containerele „campingului” ) si a posibilei curiozitati a unor „patrupede cu doua picioare”. Odata cu zorile, plecam spre tinta noastra.

Inchinam un gand baimareanului Gabriel Cojocaru- Kitty, in memoria caruia e fixat langa sosea si parcare un snow-board de inox. Fusese gasit in ‘ 97 doar vara, in 29 iulie !!! Uriasa avalansa din care scapase ca prin minune Calin Tataru a avut loc in 29 martie. Auzisem ca acolo, in crapatura acelui bolovan unde e fixata plansa comemorativa fusese gasit snow-boardul lui Kitty. Dar salvamontistul sibian Adi David mi-a spus ca de fapt il avea pe picioare.

La Monumentul Alpinistilor de la Capra, depun o floricica galbena pentru Marius, Igor, Nelu si Titi. Tristetea ne e dublata de starea de degradare tot mai pronuntata a monumentului. Placile de marmura de pe soclu nu mai exista, dar deja se desprind si de pe obelisc. Inghetul-dezghetul vor progresa de acum rapid, daca nu se va face ceva. Daca CAR- ul nu ar avea atatea cheltuieli cu Caminul Alpin, as fi mai optimist.

Pe piciorul Capra, ne oprim si ne descoperim la recent realizatul Monument al Speologilor . In marmura sunt sapate numele celor patru oradeni: Diana ARDELEAN, Adrian TONT, Balint HORWATH si Vlad LAZAR. Si cat de adevarate sunt versurile adaugate ( DM: ale Magdei Isanos) :

„…cand viatza-i doar o picatura,

intre minutu-acesta care bate

si celalalt. Si-mi pare ne-nteles

si trist ca nu privim la cer mai des,

ca nu culegem flori si nu zambim,

noi, care-asa de repede murim”

( din „Murim …ca maine”, 1937)

Dumnezeu sa-i aiba in paza. Si bricheta si chibriturile ascultau de vant, nu de noi… 

De pe Creasta Vartopelului vedem doi turisti venind dinspre Podragu. Erau francezi, cum ne va spune apoi Raluca ( ea ramasese „observator” in poteca turistica). Scoatem o coarda pentru rapelul de pe Vf. Vartopel, unde pitonul e ” la datorie”. Ocolim Vf. Fantana prin stanga. Eu si Marlene admiram/ rememoram Albota: Furca, La Varteje, Sgaucurile, Vf. lui Gavrila, Vf. lui Toader, neuitatul loc de cort din caldarusa Preluca.. . Radu si Arnold urca pana la sarmele de pe Vf. lui Adam sa-i pozam si filmam, caci vremea e acceptabila: si nori si valuri de ceatza, dar si cer albastru si soare si vizibilitate pana departe. Vantul s-a potolit.

Dupa alte cateva fotografii ” la „Obeliscul Arpaselului”, ajungem in cateva minute la baza Urechii Estice. Ritualul legarii in coarda: eu cu Marlene, Arnold cu Radu. Stiu ca aici sunt trei pitoane, desi Arnold nu vede decat unul. Le spun sa-si imagineze ( eu stiu) cum se urca iarna pe placa dintre primul si al 2-lea. Nici „tziglele de pe acoperis” de mai sus nu se urca iarna fara emotii. Acum insa aderenta vibramului e perfecta. In varful primei Urechi de Iepure, ca si la a doua, gasesc inesteticul cablu de otel. Dar… pana cand cineva le va inlocui cu gujoane, le-am inteles rostul dupa ce am aflat in seara de sambata de la salvamontistii sibieni ca un piton de rapel de pe una din urechi s-a smuls cu un neamtz ! Brrr !! Noi, desi inca nu stiam asta, folosim la rapel doua pitoane.

La urcusul pe Urechea a 2-a … nici un piton ! Arnold incearca in zadar sa bata unul; toate fisurile fie au directie nefavorabila, fie sunt „oarbe”. Urc eu cu atentie pe acele ” tzigle”, dar mai prin stanga cablului, de care desigur m-as bucura iarna, daca l-as gasi in zapada .

In loc de doua rapeluri de 15-20m, ( intre ele este o terasa si pitoane) din prostie ( am vrut sa fie economie de timp) de pe a 2-a Ureche montam un singur rapel , cu ambele corzi. La recuperare, coarda mea Beal s-a blocat/infasurat dupa vreun bolovan pe terasa si tragand „cu nadejde” s-o deblocam, am reusit s-o facem „buna de taiat in doua bucati” !! Si uite asa, soarta m-a hotarat sa nu mai aman a-mi cumpara una noua, caci ii expirase cam de multisor „termenul de valabilitate”.

Strangem din nou corzile, ca sa inaintam mai rapid pana la rapelul cel lung. De fapt doar Arnold se grabeste din motive de… Raluca; noi ceilalti trei dmiram, inhalam, aspiram, pozam, filmam, ne imbatam de grandoare, de frumusetze. Arnold coboara primul in „Marele V”- Portitza Arpaselului si… la vale pe valcel ! Il intelegem ! Nu stiu cum se face ca eu, aici, de obicei am probleme. Data trecuta, tot intr-un octombrie, cand eram doar cu Marlene. vantul dorea sa facem rapel „la orizontala” si a trebuit sa leg bolovani de capatul corzilor. Si pentru ca au ramas tensionate, credeam atunci ca n-au ajuns jos. De fapt ajunsesera, dar bolovanii si ele o luasera la vale… Acum, dorind sa-mi aduc de jos un opt de rapel, acesta s-a blocat intr-o fisura, asa ca pana la urma am am facut rapel tot pe carabiniere si am facut pauza la mijloc pentru a deznoda coarda buclucasa…

Urcam spre Vf. Capra, oprindu-ne mereu pentru a privi inapoi. Nu atat spre de unde venim, ci spre talazuirea de creste si varfuri spre magnetul carpatin Vistea -Moldoveanu, spre acel profil-simbol si dincolo de el, spre Urlea.Doar masivul Iezer-Papusa e in nori. In Vf. Capra si Vanatoarea se intregeste „rotundul”. „Doamne ce frumusatza”- spusese aici in vara lui ‘ 98 unul din cei 5 studenti basarabeni „ai mei”. Iar altul ii spunea „Oare nu visez? Shiupeshte-ma !”. Doamne ce maretie ! Parca privim de sus o macheta, asa cum am privit candva macheta Alpilor in sediul celebrei Companii a Ghizilor din Chamonix. Vf.Vanatoarea lui Buteanu este pentru mine ( aveti fiecare cateva !) unul din acele locuri din Carpati in care -cand sunt departe de munte- as vrea sa ma pot teleporta. Altele sunt: Amvonul din Crai, Vf. Picatura, Un Ac al Morarului, Vf. Custura din Retezat, Creasta Cocosului din Gutâi si … si…. Astfel de locuri vrajite, pot fi/sunt nu doar piscuri, varfuri. Pot fi/sunt si maluri de lac alpin, brane, izvoare, cascade. Si imi amintesc ca Nea Gligor, cabanier ( adevarat!) atunci la Bâlea , imi spusese prin 1975 ca doi ingineri din Bucuresti au iesit din cabana in seara de revelion pe la ora 21, ca sa fie la cumpana dintre ani pe Vf Vanatoarea !

Ii propun lui Radu sa coboram pe Custura Buteanului, caci Marlene prefera de data asta sa coboare prin Vaiuga, de unde ne va filma cu zoom-ul. Cu ea facusem Custura – cu rucsacii de 80 l, dupa Albota din vara asta. O tura super lejera, dar super faina! Multe zone de stanca le-am putea ocoli pe brane de iarba, dar.. ar fi pacat! La intalnirea cu marcajul de pe Netedu, asteptam sa salutam apusul. Oare de ce? Caci am salutat, admirat, pozat atatea? La Balea, montam iarasi corturile, tot la frontale. Nu ne mai deranjeaza vulpea, ci – intre orele 1-2 din noapte, un grup de „corturari” ca si noi, dar care continuau sa faca galagie multa vreme. E drept ca s-au potolit dupa ce m-am „ratzoit” la ei…

Sambata, 4 oct. Ne sculam abia la 7, caci tzinta e langa noi: Muchia Balii. O vom parcurege in aval pana la „Curmatura Varoasa”, saua de deasupra valcelului cu palisade metalice antiavalanse. Nu stim cum o fi mai departe, dar pana aici nici vorba de 1B ! Vara nu e nevoie de coarda ! Pe creasta e vant, e drept ca nu prea turbat. Pe sosea urca mereu masini, la Balea e din nou „furnicar”. Coboram in insorita vale a Doamnei, unde nu e pic de vant si urcam direct vizavi Facem o pauza de masa cu ochii atrasi de un alt magnet: Muchia Tunsului aflata dincolo de Valea Laita. Ii va veni randul si acestei lungi si spectaculoase custuri fagarasene si al celor inca vreo cateva inca neparcurse. Caci atunci cand mai ai inca munti sau muchii, vai neparcurse e bine: e o dovada ca esti (inca) tanar !.

Doream un dus-intors pe Mudroacsele (aval de locul in care am atins Muchia Laita), dar o urmam spre amonte, caci ii zarisem langa Lacul Doamnei pe Arnold si Raluca ; aveam intalnire cu ei in Curmatura Varoasa a Muchiei Laita. Urcam cu ei spre Vf. Laita. Foarte lejer, cu exceptia unei zone -superba surpriza- de 15-20 m unde asigurarea in coarda ne ajuta sa ne bucuram din nou de contactul degetelor cu stanca. Pe creasta, deja ceatza si „mirosul” vremii pe care o anuntau de ieri avangarda de cirusi. Si, in Poiana Soarelui, tare ne miram sa gasim …o turma de oi !!! Aici, la prima ninsoare, poate veni camionul dupa ele. Intr-o alta caldare alpina, nu cred sa riste vreun cioban o astfel de intarziere.

La Balea, sosisera salvamontistii. Asa ca nu vom mai monta corturile. Speram sa fie printre ei si cei doi sibieni care au ajuns pe Everest. Era doar Fane Tulpan, Lucian Bogdan nu. Il felicitam cu caldura pe Fane. Dupa ce ii ajutam sa sorteze si sa bage in magazie deseurile de cherestea aduse, urmeaza seara de povesti adevarate. Fane nu e omul care sa le spuna fara sa tot pui intrebari. Si Arnold tot pune intrebari, caci e clar ca are in plan sa ajunga si el pe acolo. E o placuta ocazie pentru mine si Marlene sa deschidem sticlele de sampanie. Ce fain e sa fii intre Prieteni ! Unii carora le-ai strans mana doar de o ora, dar care iti induc sentimentul ca-s vechi prieteni. Si cum sa nu te intristezi apoi – cand ajungand acasa si aducand de la server mesaje in inbox- te intalnesti iarasi cu mesaje de ne-prietenie… Si nu ma pot abtine de a aminti iarasi versurile inegalabilei Magda Isanos:

„Si-mi pare-asa de rau ca se mai poate,

gasi atat vreme pentru ura…” 

Continuarea ati citit-o mai sus, scrisa pe Monumentul Speologilor Oradeni.

Am mai amintit amicilor sibieni de salvamontistiul Tedy Tischler -„diriginte de santier” cand se ridica refugiul, de „echipa de aur a lui Toma Boerescu” -alpinistii salvamontisti Gimi Melzer (+), Egin Scheiner si Ion Grigore, de cat de bine ne intelegeam noi, clujenii cu sibienii si cu timisorenii lui Do’n profesor Seracin. De ridicarea refugiului Caltun, de ultima urcare la Balea a lui „Nea Toma”… A inceput apoi sa ploua. Ii multumim Mariei Sale Muntele ca a fost din nou ingaduitor cu noi. Duminica dimineata – la Balea- era o vreme ” sa nu scoti catzelul din casa” – cum spunea bunicul. Asa ca … am spus baietilor si Balii „la revedere”. La ora 12 porneam spre Cluj. Dupa cateva serpentine, nu mai eram „cu capul in nori”.