Atârnând în coardă

Evocarea si comentarea a TREI ACCIDENTE de catarare soldate cu om atarnand in coarda, dintre care doua fatale iar unul cu o incredibila salvare. As putea spune: schiţă de roman sau de scenariu de film de aventuri… 

  A:Motto: Din pacate unii trebuie sa cada, pentru ca cei multi sa invete.

Ernest Hemingway

Unul dintre tinerii colegi de lista Alpinet , Vlad din Iasi, m-a intrebat pe personala cum a murit acel alpinist în Peretele Scorusului din Cheile Turzii  oct. 1985.. Am raspuns  pe lista, gândind că poate ii intereseaza subiectul si pe altii: a murit atârnând in coardă, la 6-8 m. de baza traseului ! La fel a murit, dar la distanţă mai mare de „sol”, talentatul alpinist clujean Eme Sabin Doctor, in Pietrele Doamnei in 8 febr. 1962 . La fel ar fi murit Mitică Şurubaru in 9 nov.’84 , atarnand la mare inaltime deasupra soselei din Cheile Bicazului, in traseul Santinela de la Gatul Iadului, daca Nelu Brenciu, coechipierul sau, nu ar fi facut un gest uluitor, cvasi-sinucigas si daca nu ar fi avut ambii norocul unui ajutor de la o echipa aparuta providential in traseul vecin. Le voi comenta pe rand, cerandu-mi anticipat scuze pentru eventuale inexactitati si rugand pe cei care pot face corecturi/completari sa o faca. Consider insa ca, acum, nu atunci!, esentialul conteaza. Atunci a contat un mic amanunt! 

A:  Cam asa ceva s-a intamplat in CHEILE TURZII cu ADRIAN GRIGORE. În acea sambata seara, 26 oct. 1985.

Am sustinut intotdeauna ca e necesar ca instructor de catarare sa fie unul cu multa experienta,( practica dar si teoretica!), chiar daca nu are carnet de la foruri abilitate. A invata sa te cateri de la un prieten care stie cate ceva, a urcat cateva trasee, dar care este inca si el tot incepator, poate avea consecinte grave. As putea da multe exemple, multe le stiti si unii dintre voi.

 „Instructorul” Marius S. , in loc sa-i insoteasca pe „elevii” sai, a mai ramas la cabana. Cei doi, Adrian si Didu , au fost intalniti in prag de seara de un alpinist mai vechi: – „Unde mergeti asa tarziu?” -„Facem doar o mansa in Scorus!”. In principiu asa ceva, a urca 22-25m., din piton in piton,( inca erau putini cei care incercau sa se catere „free”) e nepericulos. Dar in alpinism orice amanunt conteaza. 

Primul a urcat Didu, dar nu a coborat sa-l asigure de jos pe Adrian, în stil ”top rop” caci linia in zigzag a acelei prime lungimi de coarda, nu-i permitea a-si recupera carabinierele in care se asigurase. Asa ca l-a asigurat de sus pe Adrian. 

Cand Adrian, a ajuns pe pragul de regrupare, era desigur cu degetele epuizate, cum am fost si eu prima data acolo si mai apoi multi secunzi ai mei. Asa ca Didu a hotarat sa nu-l trimita jos in rapel, ci sa-l coboare „salam”. Mentionez ca cei mai multi se catarau inca doar cu „vesta „, centura numai peste piept. ( cand am inceput eu, nu exista nici acest „obiect”; ne legam pur si simplu cu coarda peste piept!). Nu e placut sa atarni in coarda sau vesta peste piept. Dar daca dureaza putin, „nu-i bai”. Dar la ei a fost un mic „bai”. In alpinism sunt multe amanunte, pe care unii le considerau „plictis degeaba”.”Mai slabiti-ne domnu’ Dinu cu atatea fleacuri” – mi se spunea uneori. Si mi se dadeau exemple de alpinisti „buni”,care nu respectau acele fleacuri. De ex. filatul corzii langa tine, sa n-o lasi sa atarne, sa curga pe perete. Unii, sustineau chiar ca e mai bine asa, ca nu se fac noduri, sau „salata de coarda”, curge mai bine cand urca coechipierul. Da, dar numai cand peretele de sub tine e neted ! Acesta a fost „micul-mare bai” din acea seara. Coarda atarna pe perete si, agatandu-se de unul din pitoane… Adrian a ramas suspendat in surplomba ! In aceasta pozitie, daca nu-ti faci repede prusice ( ” noduri purice”- a aparut candva intr-o carte scrisa de un ziarist)- adica noduri Prusik, cu care sa urci pe coarda in care atarni, moartea vine in cam 15-20 minute! Si la Adrian a venit! -„Nu mai pot!” au fost ultimele lui cuvinte. 

Cand, dupa cam o ora, a venit „seful” lor sa vada de ce intarzie, Didu reusise, sa se dezlege din coarda si sa coboare pe pipaite (era deja noapte) din piton in piton pana la Adrian. Dar Adrian, n-a mai putut fi reanimat. 

Mecanismul intim al acestui fel de moarte este ”șocul ortostatic” – HHS-”Harness Hang Syndrome, specific celor doar legați cu coarda peste piept sau doar cu ”vestă de piept”/ham superior cum se folosea și în Vest până prin anii 80  când a apărut ”hamul inferior”/scaunul.

Despre Adrian Grigore, ca si despre alti alpinisti decedati din cauza de „mici amanunte”, am scris in revista galatenilor „ALPIN info”,(„decedată” între timp ) sperand ca poate unii invata ceva si de la pisalogi sentimentali. 

Unul a cazut, unii (cati?) au invatat. Didu da ! A intrat sub „aripa” unor alpinisti adevarati. Era deja aspirant Salvamont cand a plecat sa-si faca un viitor mai sigur pe alte meleaguri. Si stiu ca nu a uitat si nu va uita acea tragedie. Ne mai trimite vesti si salutari uneori… 

 Daca si-ar fi putut taia taia coarda, Adrian s-ar fi accidentat, caci nu mai putea avea reflexe de parasutist la aterizare, dar ar fi ramas – poate!- in viata. Dar voi, daca at fi fost sus, ati fi taiat coarda, cum au comentat unii? 

Se putea sa fie invers, sa moara celalalt, asa cum a inteles tatal lui Adrian. Cauza a fost un amanunt in aparenta neesential. Dar uneori „amanuntele omoara”. 

Nu am comentat atunci in presa evenimentul, ci dupa aproape un an, dupa ce am citit cele 7 episoade ale serialului „Asaltul Imposibilului” ( eu l-as fi intitulat „Incredibila salvare”). despre intamplarea din Cheile Bicazului. Au fost publicate in numerele1-7 /1986 ale revistei „Romania Pitoreasca”. Atunci am scris un articol: „Uluitor, dar adevarat”, in care incheiam:” Mitica, atarnand in coarda ca un paianjen la 200 m.deasupra soselei din Cheile Bicazului, a fost salvat. In Cheile Turzii, Adrian, 23 de ani, student in anul III la Electrotehnica, la 6-8 m. de baza peretelui, nu! Uluitor, dar adevarat”. 

 B: Motto: „Judecata muntelui este fara apel”. Henry Troyat

In acest episod voi aminti pe scurt si inexact, despre moartea tragica a luiEME SABIN DOCTOR in 8 febr.1962, in  PIETRELE DOAMNEI –  RARĂU . Era clujean, student in ultimul an la Geologie. In 14 mai din acel an ar fi implinit 23 de ani. Nu l-am cunoscut personal, caci inca nu practicam alpinismul, dar il stiam din vedere si auzite, caci imi tot vorbea despre el o colega de grupa, buna prietena cu Anneliese, logodnica lui. Am aflat mai tarziu, de la alpinistii clujeni, multe altele despre el: era un alpinist talentat si pasionat. In cartea „Pe crestele Carpatilor” a lui Baticu, adevarata istorie a alpinismului romanesc ( cu unele lipsuri care nu sunt din vina autorului ci a vremurilor), la pag. 288-289 e scris: „La scoala de alpinism-cataratura din 1959 din Cheile Bicazului, condusa de Alexandru Floricioiu, …. cel mai bun cursant a fost clujeanul Sabin Doctor….” Nu stiu la care club/asociatie din Cluj a inceput,( erau Metalul, Vointa, Locomotiva…) dar stiu ca el a infiintat sectia de alpinism la Clubul „Stiinta” Cluj.( pe care, noi, cativa, am revitalizat-o in 1972 „U-Cluj”). Doua frumoase trasee de 5A din Cheile Turzii ( Turnul Ascutit si Peretele Porumbeilor) sunt opera lui Eme. Dar a facut si alte „premiere”: primul om din Cluj care a cusut o pufoaica, care si-a montat prize de catarare pe un perete al camerei sale, printre primii din Cluj care au realizat diapozitive color si au filmat in Cheile Turzii… 

In vacanta de iarna 1962, a mers cu cativa prieteni in Rarau. Eu nu am fost acolo, inca nu incepusem sa ma catar. Tot ce voi scrie in continuare e din amintiri, cam vechi ale unor prieteni, deci posibil deformate, din cele povestite mai ales de regretatul prieten Mircea Hostiuc- zis Ghighi, care a fost acolo si de atunci a renuntat la a practica alpinismul (dar s-a ocupat in continuare a de tinerii studenti alpinisti clujeni). 

In acea zi fatala, Eme s-a catarat cu amicul sau (coleg?) sighisoreanul Schitz Fabini- pe Piatra Mare a Doamnei. Nu stiu pe care traseu. De pe varf, au vrut sa coboare in rapel; nu stiu pe care versant/perete, eu nu m-am catarat pe acolo. Mi s-a spus ca era nevoie de doua rapeluri (probabil aveau doar o coardă) si ca primul trebuia dirijat spre mica platforma de unde incepea al 2-lea rapel. El a coborat primul, pe un fir de coarda, iar cu celalalt era asigurat de sus de coechipier. Dar nu s-a putut dirija ( i-au derapat bocancii?) si a ramas atarnat pe perete, in coarda cu care era asigurat de sus. A strigat lui Schitz sa taie coarda ( ar fi cazut in zapada mare), dar acesta nu a facut-o. Voi ati fi facut-o? Nu avea snururi de prusice? Avea mainile inghetate? Alunecau prusicele pe coarda inghetata? Nu stiu! 

A murit desigur dupa 15-25 de minute. Era acum in pericol de a muri prin hipotermie si Schitz. S-au facut focuri la baza peretelui si il tineau de vorba, sa nu adoarma, iar el facea tot timpul miscare. Niste forestieri au incercat sa faca o schela din trunchiuri de copaci. Din Bucuresti a plecat o masina „Volga” cu Emilian Cristea ( era ceaţă si avionul cu care plecase initial, nu putuse ateriza la Suceava). Nea Milică mi-a povestit ca a fost ingrozit de cum conducea soferul, de poleiul de pe sosea. Dar cand a ajuns el, a coborat doar corpul lui Eme. Schitz reusise sa reziste noptii, iar dimineata sa improvizeze din bucati o „cordelina” cu care a tras sus o coarda salvatoare. Nu stiu la ce ora a fost accidentul, cati alti alpinisti mai erau in zona, ce echipament si pregatire aveau. Voi mai afla amanunte de la prietenul Vali Craciun din Germania, care mai vine prin tara. El cu Eme a inceput sa se catere. 

Sigur ca la cele de mai sus ar trebui facute corecturi, completari. Dar esentialul e dureros de clar: Eme a murit atarnand in coarda! 

Cel putin o data pe an, trec pe la mormintele alpinistilor clujeni. Si m-a bucurat/emotionat faptul ca tineri alpinisti m-au insotit in cativa ani, sa depuna un gand si o floare pe mormantul celor pe traseele sau pe urmele carora urca ei acum, desigur, firesc, in alt stil: Hans Peter Gora, Eme Sabin Doctor, Misi Szalma, Alexandru Bradut Serban (Cuxi), Andrei Moldovan, Imre Ferenczi. Octav Brătilă-„Bulinel”. 

Mormantul lui Eme e mai deosebit: pe piatra de mormant, coechipierul lui din Pietrele Doamnei a sculptat (a fost toată viaţa sculptor) o coarda stransa „in coroană”, cum se obisnuia pe atunci. In acea trista seara de 8 febr.1962, ei n-au mai apucat sa-si stranga coarda si sa-si stranga mainile dupa escalada, un ritual pe care l-am invatat dupa prima mea catarare „in coarda”, de la fostul meu student Rica (Valeriu), de care am scris un articol la „In Memoriam”. Rica Enăşel invatase cum sa se catere si invatase si acest ritual de la Gyuri Szarka, acesta de la Vali Craciun, Vali de la Eme. Ultimii trei au fost studenti la Geologie. 

Am un diapozitiv cu „coarda” de pe mormantul lui Eme, mormant acoperit atunci, in 14 mai 1969, de ziua lui, de garoafe rosii. Am pozate zeci de morminte de alpinisti din cimitire, cruci, placuţe din munti. Pe unele le-am dus si le-am proiectat in ianuarie 2001 prietenilor, unii veniti de peste ocean, cu care am petrecut o saptamana la schi in Alpi. 

In Rarau, la baza Petrei Mari a Doamnei, exista o placă pentru Eme. Si nu era singura cand am trecut ultima data pe acolo. Si de curand a mai cazut unul acolo. In urma cu câţiva ani, cand l-am cunoscut la Cabana Rarau pe Voicu Raia, seful Salvamontului Suceava, i-am povestit ce nu poate povesti placuţa lui Eme. Dar stiu ca alpinistii, montaniarzii, chiar daca nu stiu cum s-a petrecut un astfel de eveniment, pastreaza acolo, ca si in alte locuri similare, un moment de reculegere in memoria unui confrate intru pasiune. Muntele ne judeca pe toti; pedepsele sale sunt diferite, pe noi, cei care scriem /citim acum , ne-a certat/pedepsit mai bland pentru greşelile ce le-am făcut, pe cei cu placuţe si cruci i-a pedepsit aspru, mult prea aspru. 

 C:  Motto: Ceea ce cautam este gustul acelei enorme bucurii care clocoteste in inimi, care patrunde pana in ultima fibra, atunci, cand dupa o lunga oscilare la granitele posibilitatilor umane, putem sa strangem din nou viata cu ambele brate. LIONEL TERRAY 

Orice aforism e plin de adevar, dar aproape oricare poate fi comentat, modificat sau chiar gasit unul, scris de altcineva sau chiar de aceeasi persoana (!), care sa afirme contrariul. 

Dar in acea zi de 9 noiembrie 1984, in traseul Santinela de la Gatul Iadului din CHEILE BICAZULUI , Nelu Brenciu si MITICĂ ȘURUBARU nu au cautat si nu au gasit „acea enorma bucurie”, la finalul acelei ascensiuni/intamplari incredibile. La finalul acelei drame -caci a fost o drama, chiar daca, in mod miraculos, nu s-a terminat cu victime- ei nu mai puteau „strange viata cu ambele brate”, caci bratele lor erau -cum se va vedea mai jos- paralizate de un imens si lung efort. 

As crede ca, pentru finalul celor ce voi povesti in continuare se potriveste mai bine un alt aforism, tot al celui care a fost un titan al „mersului pe verticale”, LIONEL TERRAY: 

„Iesind din Eigernordwand, nu incerc nici o emotie violenta, NICI O BUCURIE ( sublinierea mea, D.M.), nici mandrie ci doar sentimentul primitiv de a-mi fi salvat pielea „. 

Dar vom vedea ca, in cazul pe care il redau in acest episod, o parte din primul aforism al lui Lionel Teray e perfect adevarat: Nelu Brenciu, in brate cu al sau „copil”- Mitica, a pendulat la figurat si la propriu, indelung, cateva ore, intr-o tensiune dramatica, fantastica, „la limita posibilitatilor umane”. 

Hotararea „nebuneasca” a lui Nelu Brenciu, citez: „ori il salvez pe Mitica, ori mor si eu” si finalul fericit al acestei hotarari, imi aminteste de un proverb/aforism german, citat de Reinhold Messner: 

„Acolo unde exista o vointa, exista si un drum”. 

Daca nu „un drum” -adaug eu- cel putin o sansa, cat de mica, dar o sansa, cuvant care in dictionar e definit si prin „posibilitate de reusita”. Nelu a avut un curaj nebun, iar Dumnezeu/norocul/sansa ii ajuta pe cei curajosi… 

Imi e dificil, dar incerc sa fac o sinteza din cele 7 episoade emotionante, palpitante, semnate de trei dintre protagonisti, in revista „Romania Pitoreasca” nr.1-7 din 1986. Mai am si alte informatii: o lunga scrisoare de atunci, de la Nelu Brenciu, o discutie cu el, in vara urmatoare „evenimentului”, la Memorialul Misi Szalma in Cheile Aiudului ( cand l-am strans lung la piept, „cu ambele brate”!) si o discutie in vara lui ’99 sau 2000, la Plaiul Foii, cu unul dintre providentialii salvatori: Dorin Dragoi. 

„Actorii” acestui „film” senzational: 

IOAN BRENCIU -Nelu- din Orasul Victoria- alpinist experimentat si talentat, care, in timpul studiilor a activat la Clubul Universitatea Brasov, (instructor Mircea Noaghiu), apoi la Metalul Hunedoara (instructor „Pif” Ritisan) si mai apoi el insusi instructor la un club din Orastie, oras in care avea si are locul de munca. 

DUMITRU SURUBARU – Mitica- din Piatra Neamt. Citez din cele scrise de Dorin Dragoi in serialul amintit: „Mitica era un alpinist amator”( DM: a vrut sa spuna „incepator/ autodidact”, caci „amatori” eram mai toti alpinistii. Cvasi-profesionisti erau doar cei de la Dinamo si Armata). De fapt, Dorin explica asta in continuare: 

„Vreau sa spun ca pana atunci, Mitica nu a practicat alpinismul sub indrumarea unor specialisti ci mai mult de capul lui, neavand de unde sa-si insuseasca anumite secrete pe care numai un alpinist experimentat ti le poate dezvalui. Pentru un traseu ca Santinela, nu este de ajuns sa fii antrenat fizic, iti trebuie si o pregatire psihica si morala…” 

Iar Nelu Brenciu mi-a scris: ” Cu doua luni inainte de accident, Mitica a venit sa vada finala din Herculane, apoi, in Octombrie, la finala de viteza in Cheile Remetilor . Facuse rost de o coarda de la Armata. I-am spus ca in noiembrie voi merge la un curs cu ingineri stagiari in Piatra Neamt. M-a invitat sa-i cunosc pe „alpinistii lui” si peretele-scoala al lor de la Valeni. Mitica se catara excelent, dar ce stia invatase de prin carti si privind la alti alpinisti…” 

Asa ca va dati seama cate lacune avea Mitica. Si ce e mai grav -si asta o vad des in ultima vreme la cei care luni de zile si chiar ani, fac doar manse din poteca- Mitica nu avea experienta unor trasee lungi, in care mai sunt prize care misca, pitoane nesigure, pasaje grele, traversari delicate la mare inaltime. Aceste trasee, de dificultate si lungime progresiva, iti calesc psihicul, te fac sa gandesti: „ce fac daca?” sau ii spui coechipierului ce sa faca pentru „ca sa nu….” sau ce sa faca „daca”… 

In astfel de trasee, se foloseau inca scaritele, pentru a economisi forta bratelor. Erai „cineva” daca faceai un sesar „fara scarite”. Dar -cum scria recent, cu ciuda- Florin Ularu, nu ne spusese nimeni sa nu folosim pitoanele drept prize de mana ( si de picior). Iar tinerii ce incepusera „sa nu se mai atinga de pitoane”, erau priviti ca extraterestri. Federatia, din comoditate, nu se grabea sa adopte si sa promoveze noile tendinte din vest. Doar „Nea Baticu”, inca inainte de anii ’80, vorbea mereu de Paul Preuss si stilul „liber”. Iar Taina Dutescu-Coliban- „marea Doamna a alpinismului romanesc” a scris in 1988 un curajos articol despre „stilul free”, cu nume de cataratori (romani!) si trasee din Carpati deja urcate cu noul stil. 

DORIN DRAGOI ( acum la Dinamo Brasov) si COSTEL HUTUPASCU, alpinisti ieseni, care pitonau in acele zile un traseu :”Moldova”, in acelasi perete, in apropiere de Traseul Armata, care la randul sau e vecin direct cu Santinela. 

„Filmul”: 

In 8 nov. Nelu si Mitica au plecat din Piatra Neamt spre Cheile Bicazului. 

” Eu nu aveam nici un material de alpinism la mine- imi scria Nelu dupa accident- dar Mitica a zis ca are el pentru amandoi. Greseala mea e ca nu am verificat ce are si MAI ALES ca nu-l cunosteam ca om; abia dupa accident am aflat ca el a mai avut probleme, că fusese internat la ..Psihiatrie. Nu as fi intrat cu el in traseu, desi eram in mare forma si stiam bine traseul, daca iesenii nu ne-ar fi imprumutat un „ham inferior”, scaritele unui coleg al lor si vreo 5 carabiniere, tot de pompier, ca ale lui Mitica…” 

Mitica nu dorea desigur sa piarda ocazia de a face un „sesar”. El scrie in episodul I : „Aveam antrenament, dar nu aveam materiale suficiente. Dorin i-a dat lui Brenciu un ham inferior- scaun; eu nu aveam scaun. La o singura coarda am inceput urcarea la 13.30 .( DM: Brenciu afirma in scrisoarea catre mine ca era 11.30 si ca in ep. I Mitica face si alte afirmatii inexacte). Brenciu vroia sa prinda autobuzul de 16.30 spre Gheorghieni. La 15.25 am plecat spre Brenciu, care regrupase undeva, mai spre stanga, in varful santinelei…”. (DM: inca nu era „varful”, dar urmau lungimi mai usoare).” Era traverseul spre stanga mea , cu pitoane mici, fara prize de picioare. Am plecat „la carabiniere” ( DM: nu te trageai direct de piton, mai ales de cele cu ureche sau inel subtire ci cu carabiniera; asa se urca mult mai rapid decat cu scarite, dar era mai solicitant!), negandind ca nu am asigurari pe traseu ( Brenciu afirma ca erau asigurari destul de dese) si nici nu stiam ce-i pendularea ( DM: va afla curand !). Am intins mana dreapta peste mana stanga, spre un piton mic. Carabiniera mea mare, de pompier, nu intra in piton. M-am aplecat periculos spre stanga… mi s-au desprins picioarele, plecand in pendulare….” 

Nelu Brenciu: ” La ora 15.15, ma aflam in regrupare ( DM: a 6-a sau a 7-a). Mitica, secund, era pe traverseul de deasupra celor trei surplombe. (DM: lungime, a carei parcurgere si pe mine si pe secunzii mei, „ne ungea la inima” de fiecare data, prin frumusetea ei, spectacolul se sub tine, bucuria ca ai trecut de greu !). ” Am simtit coarda intinzandu-se brusc. Am blocat-o imediat, fara sa-mi alunece nici macar un centimetru. Mi-am dat seam ca Mitica a cazut….” 

Da, Mitica pendulase, atarna ca un paianjen sub al 3-lea tavan. Era socat, asa ca, in loc sa urce pe coarda cu noduri Prusik,( pe care Brenciu afirma ca i le pregatise pe coarda de la plecare!), a dat comenzi aiurea : „Slabeste, liber, liber…” Iar Nelu, gresind si el, tot dadea liber… pana ce s-a terminat coarda si a realizat ca platforma pe care dorea sa aterizeze Mitica pentru a scapa de stransoarea de pe piept era… soseaua, la 300 m. mai jos! Nelu a reusit sa se dezlege din coarda a legat-o de un piton si folosind-o ca balustrada, a coborat cam 10 m. pana la carabiniera/pitonul de unde coarda devenea „fir de paianjen”. Se gandea: 

„Daca nu am legat bine coarda? Daca ies pitoanele? Era o liniste de mormant. Mitica nu mai striga si imi lipsea acel strigat: „LIBER… liber.”. M-am aplecat periculos inspre golul ucigas. La capatul corzii, atarna Mitica, in pozitia acelor nefericiti alpinisti morti suspendati, pe care i-am vazut in poze din reviste straine. Am inceput sa urlu: Mitica !!! Mitica !! Si iata ca Mitica a inceput sa se miste si sa cheme: Ajutor… Ajutor , cu voce ca din alta lume… Vin la tine Mitica, vin! Rezista!.. 

Si Brenciu a vrut sa coboare nebuneste: „pompiereste”, adica cu mainile alunecand pe coarda. Dupa 3 m ( pana la Mitica avea cam 25 !) , s-a speriat si a urcat, in maini, inapoi!!. Apoi a incercat sa faca rapel, dar coarda era prea tensionata. In fine, a gandit si a reusit sa faca prusice, cu nodurile nestranse pe coarda, cu scaritele atarnate de ele. Si-a incolacit un picior dupa coarda si a alunecat incet pe ea. „cu fiecare centimetru, coarda patrundea tot mai adanc si mai dureros in in carnea de pe palme si picior. Sangele din picior lubrefia coarda, obligandu-ma sa strang tot mai tare pumnii…”. 

Ajuns la Mitica, deasupra lui, a strans prusicele , care s-au blocat pe coarda si s-a instalat in scarite. 

„Lui Mitica ii atarna limba din gura, ochii erau semi-deschisi, cu albul catre exterior si sticlosi, era vanat ca un mort. Am inceput sa-i dau palme, sa-i masez inima, mainile, desi stateam aproape cu capul in jos… L-am luat de subsuori si m-am chinuit mult pana sa reusesc sa-l iau in brate. Parea mort. I-am facut respiratie gura la gura. Vreo 15 minute a tinut acest calvar, apoi a inceput sa geama, sa-mi spuna ca il doare pieptul.” 

Nelu s-a hotarat „sa il elibereze” si cu greu a reusit… sa-i desfaca, nu nodul de legare in coarda (pe atunci se folosea nodul Bulin), ci nodul de la spate al vestei (centurii superioare) facuta artizanal dintr-o bucata de coarda.(DM: Ce mandru si fericit eram si eu, ca si altii, cand mi-am facut prima „vesta” din coarda! Mandru si fericit ca nu ma mai leg cu coarda simpla peste piept si cu una sau doua diagonale peste umeri). 

„Mitica statea acum in bratele mele complet neasigurat, existand posibilitatea ca eu sa-l scap din brate. Din cand in cand il apucau frisoane, se zbatea brusc, ne dezchilibram si riscam sa ne rasturnam cu capul in jos. Am incercat sa-i bag picioarele in scarite; cu greu am reusit sa-i bag unul… ” 

Frica de a-l scapa pe Mitica din brate sau de a se rupe prusicele, „niste sireturi” -scrie Brenciu, ii dadea fiori. Dar in acest timp, el afirma ca avea si momente de bucurie: cand nu-l mai musca Mitica sau cand il pacalea , dandu-i sa muste din pulover sau coarda… 

Pe peretele vertical aflat la cativa metri departare si pe tavanul de deasupra lor, se vedeau pitoane de expansiune, dar.. dupa o incercare de a se apropia de ele prin balans, Brenciu a renuntat. Intre timp, jos, in sosea, se adunasera „ca la circ” o multime de oameni, care priveau linistiti „spectacolul”, crezand ca ce vad… face parte din „program”. 

Apropo, ca sa mai diminuez tensiunea din acest mesaj, fac o paranteza: 

Candva, de 1 Mai muncitoresc, in Cheile Turzii, cand peretii erau plini de cataratori, un tata, explica foarte doct fiului sau: „Vezi, dragul tatii, aia sunt urcatori pe stanci si i-au trimis sefii cluburilor lor ca sa avem noi, turistii, la ce sa privim…” 

Alta „cugetare/dialog ” auzit de mine: 

„-Grea meserie au dom’le si alpinistii astia!” – ” Da, las’ ca-s si bine platiti!”. 

Si ultima, relatata de un prieten. Intrebat la baza Traseului Armata din Cheile Bicazului, de un carutas, cu cat sunt platiti, acesta spunand ca urca „de placere”, omul s-a simtit jignit! 

-„Ce e secret? Stiu eu ca fara bani nu te urci nici pana la primul cui!” ( poate de atunci au inlocuit cataratorii „piton” cu „cui” si „coarda” cu „sfoara”, suna mai „misto”!). Atunci, s-a gandit sa-i spuna omului „adevarul”: -„Daca ajungem sus ni se da o Dacie!” -” La fiecare?” -” Una la amandoi” -„E bine si asa. Dii caluti!…” si omul a plecat multumit ca stie acum „adevarul” despre motivatia „urcatorilor pe stanci”- motivatie despre care eu am scris – la modul serios- in articolul „Bucuria catararii” din capitolul 11.

Dar sa revenim sub tavanul „nostru”. Brenciu a incercat sa strige ca au nevoie de ajutor, dar „spectatorii” nu-l auzeau din cauza zgomotului apelor involburate. Abia mai tarziu, cineva a inteles ca acolo, sus, se petrece o drama si a anuntat pe cabanier si acesta Salvamontul Gheorghieni. Nici despre ieseni, nu stia unde sunt. Asa ca Nelu s-a gandit si a incercat sa urce, el si cu „copilul” din brate, pe coarda, cu ajutorul prusicelor. 

-„Surpriza placută ! Am constatat ca totusi se poate si fara ajutorul lui Mitica. Dar viteza de inaintare era innebunitor de mica… Ne-ar fi trebuit cam 12 ore ca sa urcam cei 25 m. ..si venea noaptea…” 

Norocul lor, salvarea lor, tot iesenii, care urcasea sa-si recupereze materialele din perete. Cand au inteles, au dat drumul materialelor, crezand ca le vor recupera din/de langa sosea, dar… nu le-au mai gasit. Nici Nelu nu si-a mai gasit pufoaica cu care a incercat la un moment dat sa-l imbrace pe „pruncul” sau si a scapat-o. Dorin si Costel au traversat din Armata spre Santinela, pe un horn, abandonat dar nedepitonat de autorii premierei. ( pe care a urcat o bucata si coechipierul meu Doru Oros, pana am strigat la el ca nu pe acolo.).  Au ajuns, nu usor, deasupra si in dreapta, cam la 15 metri fata de cei „atârnati”. Au aruncat un lasou de coarda, pe care Nelu a avut norocul sa-l prinda „din prima”. L-a legat la inceput gresit, de carabiniera de la piept. Fiind trasi lateral, erau in pericol de a se rasturna. Asa ca au legat apoi coarda salvatoare deasupra prusicelor si au fost trasi lateral, la perete, unde Nelu s-a autoasigurat intr-un piton. 

Ce a fost mai greu si mai periculos trecuse, dar… 

„Un traseu de alpinism nu se termina cand ai ajuns in varf ci cand te-ai intors la baza peretelui”- scrie Mircea Noaghiu, intr-una din cartile sale. Se cam stie asta, dar se stiu si multe cazuri de sfarsit tragic „pe drumul de intoarcere”, devenit „drum fara intoarcere”. V-as putea da multe exemple din lunga mea lista de „victime ale imprudentei”, cum i-a numit Walter Kargel in titlul unui articol la care am mai facut referiri. 

Dar ei nu erau inca „in varf”. Si era ora 22.30. Si era in noiembrie. 

Cei patru, au mai trecut prin multe momente dificile pana sus, descrise si de Brenciu si de Dorin Dragoi. Mitica era mai mult balot, decat om, dar totusi, instinctiv i-a ajutat pe cei trei sa-l scoata din infern.

Iar sus, pe platoul din padure, la ora 1.00, dupa cateva momente de odihna, cei trei valizi au constat cu stupoare ca Mitica, nu mai e langa ei; a disparut !! – „Am inceput sa-l cautam cu infrigurare. L-am gasit la 2-3 m de prapastia din care abia iesisem !” scrie Brenciu. Jos, in vale, s-au intalnit cu salvamontistii, care aratau foarte chipesi in pufoaicele lor rosii, dar carora nu le-a trecut prin cap ideea de a le muta pentru o vreme pe trupurile in care abia mai palpaia viata. La cabana Cheile Bicazului insa, au fost primiti cum se cuvine. „Cabanierul ne-a pregatit repede ceva de mancare si ceai, mult ceai. Toti simteam lipsa lichidelor. Muntele ne vlaguise in cele 9 ore chinuitoare”, scrie Dorin Dragoi. 

Ma gandesc cu groaza ca acel cabanier ar fi putut spune „Ceai la ora asta? Cina si ceai se servesc intre 19-21” ne-a replicat un „cabanier” pe la ora 22.30, candva, la Pl. Foii, cand sosisem cu niste rataciti pe care nu puteam sa-i lasam „in grija Domnului”. Nu stiu ce ton si ce faţă aveam cand am repetat rugamintea, dar noul raspuns a fost :”Imediat”! 

Epilog si comentarii: 

Nelu Brenciu: „Mitica a refuzat sa stea de vorba cu mine, a doua zi, cand l-am vizitat la spital si n-a vrut nici cand i-am dat telefoane de la Orastie. A spus apoi prietenilor sai si a scris unor ziare si fostului meu antrenor ca am intrat in Santinela de la Gatul IADULUI „impinsi de Satana”, ca nu eu am coborat la el sa-l salvez, ci ca el a supravietuit datorita lui Dumnezeu; el a fost pe post de Crist rastignit, ca nu putea sa moara caci e trimisul lui D-zeu pe pamant si ca acesta …” 

Nelu incearca -trist- in lunga lui scrisoare pe care o am in faţă, sa-si/sa-mi explice ce s-a intamplat in capul lui Mitica , dupa cădere. Nu va mai redau… 

Am vazut si eu si mi s-au relatat situatii in care excelenti cataratori au cedat psihic in situatii limita. Intr-o iarna, in Muchia Mare din Retezat/Coltii Pelegii, doi clujeni de 23-25 ani, care nu mai erau incepatori, au intrat in panica la un moment dat si propuneau solutii prostesti. Al 3-lea, care abia implinise 18 ani, dar era dupa noi prin Chei, ca un catel, de pe la 16 ani, a urlat la ei si a devenit/l-au acceptat „sef” . El, cu calm, a gasit solutia cea mai buna de a cobori in siguranta. Peste cativa ani, „pustiul” (Tavi Bortos ) urca cu Cuxi, in decembrie 1982 Fisura Albastra a lui Floricioiu ! 

Ca instructor ( fara carnet de la Federatie), ma tot gandeam, cum s-ar putea verifica /testa comportarea alpinistilor in situatii dificile. Nici eu, la inceput, nu stiam cum voi reactiona la prima cadere mai serioasa in coarda, la prima alunecare pe o panta de zapada. Dar apoi am aflat. De fapt, faceam cu incepatorii „caderi in coarda”, dar erau o „joaca”, nu prea erau concludente… 

Cei care am/au trecut prin mai multe situatii, mai incercam sa dam sfaturi, dar… Si Nelu Brenciu scrie: ” Ii tot spuneam sa foloseasca scaritele, sa nu se mai traga in brate de pitoane ca il vor lasa. Dar sfaturile mele il iritau….”. Parca am mai citit asta si pe lista…. Eu as dori ca sfaturile sa fie ascultate-citite si cugetate. Nimeni nu te obliga sa le urmezi….  . 

Nu de mult am primit doua scrisori de la un prieten al lui Nelu Brenciu, care ma crede Mecena (si nu sunt!): sa-l ajut pe Nelu sa publice o carte despre „Santinela”. Nici pe listele Costila si Alpinet nu cred sa fie vreun Mecena. Macar eu am contribuit ca cei tineri, de pe liste, care nu au tastat „delete” ca sa scape de amintiri mucegaite si de sfaturi, sa citeasca un „rezumat” al unui posibil roman sau scenariu de film.

A mai murit recent un om, in Piatra Craiului. Nu-l stiam, desi era clujean. Au fost pline ziarele clujene de condoleante. D-zeu sa-l ierte.

Dupa cati habarnisti in ale mersului pe munte si in ale cunostintelor despre locurile abordate am intalnit pe branele si valcelele Minunatei, nu ma mai mir cand aflu de noi victime. Vorba lui Nelu Pivoda (seful Salvamontuli Zarnesti): „De mirare ca nu mor mai multi!” 

Mi s-a raspuns deseori cam asa: „Nu va faceti griji Nenea, ne descurcam noi…” Si norocul e ca majoritatea „se descurcau”. ” Am scapat cu bine din mai multe prapastii si am nimerit aici…” scrie cineva in Jurnalul unui refugiu din Piatra Craiului.

                                                                                            ******