Motto: Muntele este frumos pe vreme bună, dar e fascinant pe viscol şi furtună.
Pregătind o tură de munte, ne bucurăm cand prognozele sunt favorabile, mai ales când suntem însoţiţi de tineri mai puţin experimentaţi. Nu căutăm pe munte senzaţii tari, nu ne dorim furtuni şi viscole. Dar dacă ele ne prind pe munte, pe noi ne găsesc echipaţi şi pregătiţi a le face faţă. Mai ales atunci când suntem departe de o cabană sau de o localitate, mai ales iarna şi mai ales în zone unde bănuim că nu vom avea semnal GSM. Din drag de munte, am traversat desigur de mai multe ori şi masivul Şureanu, atât vara, cât şi iarna. O tură pe schiuri din iarna asta, ne-a amintit de alte două de iarnă. În fiecare dintre ele a fost altfel.
În seara zilei 31 decembrie 2004, ne pregăteam de „revelion” în poiana Gura Potecului, aflată la sud de cel mai înalt vârf al masivului, Vârful lui Pătru- 2.130 m. Era a patra noapte în cort de când plecasem doar noi doi, pe schiuri de tură, din staţiunea Păltiniş a sibienilor. Pe traseu mersesem şi prin ceaţă, dar nu ne-am rătăcit căci ne respectasem obiceiul ca în prealabil să parcurgem traseul vara „cu ochi de iarnă” şi cu GPS-ul. (dacă doriţi găsiţi relatarea „Prin alburi si griuri…” in cap. Revelioane, Craciunuri si Paşte pe munte).
Aici însă Măria Sa Muntele ne-a premiat pentru perseverenţă şi fidelitate cu vreme superbă. Şi în acea noapte plină de stele, podoabe pentru trecerea dintre ani, şi în dimineaţa şi ziua de An Nou. Ajunşi pe vârf, nu ne venea să plecăm mai departe…
Sâmbătă, 30 ianuarie 2010. Am ajuns cu câţiva buni prieteni la cabana Şureanu. Ne-am lasat o parte din bagaje si la 10.30, cu rucsacii de tura in spinare, am pornit pe schiuri spre Saua Sureanu unde am vazut si noi (ceatza inca nu era foarte deasa) instalatiile de teleschi (doua), partiile preparate si balizate ( sapte ?) si „beneficiarii” lor. Stiam ca aici e semnal, dar amicii nu raspund, nu au ei semnal in locul pe unde vor fi acum. Continuam spre Ausel. In curand suntem in plin white-out.(despre white-out in cap.4 ). Avem GPS-ul in functiune, desi, acasa nu bagasem in el traseul de pe harta sau de pe Google Earth ca de obicei. Voiam doar sa stim seara cati km. am facut si sa ne ajute a ne intoarce pe „firul Ariadnei” de pe display-ul sau. Ne propusesem ca daca nu ies varfurile din nori sa mergem doar pana la momaile (stiute din alte ture) care marcheaza punctul culminant al acestui „ceaun rasturnat”. De ce facem asta ? Pentru ca n-am venit sa profitam de „noul domeniu schiabil”; de multa vreme nu ne mai atrag partiile amenajate, cozile, muzicile care urla din boxe. Am venit de dragul Sureanului, munte pe care n-am mai fost de multa vreme din cauza ca drumurile de apropiere erau foarte proaste.
De data asta intram in vant si ceatza ” de buna voie si nesiliti de nimeni” din dorinta de a nu ne pierde antrenamentul, stiind din experienta ca in turele noastre lungi nu putem avea mereu vreme buna ! Vantul bate din dreapta. La un moment dat, ajungem in culme, simtim asta si dupa vant, devenit mai puternic. Si asa cum stiam, cotim spre stanga.(exista si o varianta directa din Saua Sureanu spre vf.Ausel, dar mai greu de urmat pe ceatza ). Acum suntem acum impinsi de vant din spate pe lunga culme spre „varf”. Stim ca varful nu e prea aproape, dar ni se pare ca ceva nu e in regula, nu apare nicio momaie din cele care intr-o superba zi de 1 ianuarie 2005 erau tapetate fotogenic cu zapada-chiciura. Si stim ca de la momai, urmeaza o coborare lina in saua Ocolu ce precede lungul urcus spre Patru. (sa numita Ocolu caci vara se vede patrulaterul unei foste tabere-castru a soldatilor Romei antice !).De fapt totul era inca in regula, la ora 12 ajungem la prima destinatie. Pentru cateva secunde vedem soarele prin ceatza. Ne ascundem de vant cu ceva mai jos de momai, dar amanam totusi sa ciugulim ceva si sa bem cate un pahar de ceai cald din termos.
Ne ridicam sa pornim inapoi. Uitandu-ne la GPS… constatam ca „decedase”. Introducem in GPS setul de acumulatori de rezerva tinuti la cald. Ne blindam fetzele cu mastile de neopren, ne punem manusi mai calduroase, ne inchidem mai bine glugile, fermoarele, ne punem ochelarii de zapada si pornim sa infruntam vantul ce bate cu furie, acum din din fatza. In astfel de situatii, uneori repetam cu voce tare cuvintele regelui Carol I rostite la Calafat in 1877 dupa prima salva a artileriei romane ca raspuns la salvele artileriei turcesti din Vidin: „Asta-i muzica ce-mi place !”. Dar de data asta ma abtin, stiu ca Marlene nu gusta gluma ! Dupa vreo 20 de minute, cand stiam ca trebuie sa cotim la dreapta, constatam cu uimire ca GPS-ul e iarasi mort ! Nu s-au incarcat bine acumulatorii ? Am luat eu din neatentie altii, neincarcati ? Seturi mai multe nu luasem de data asta, caci tura planificata era scurta.
Asta e ! Am mai mers noi fara GPS. Ne reintoarcem la busola. Stim ca de ani de zile o purtam in trusa medicala. O cautam ! Constatam cu stupoare ca nu este ! Nu ne amintim cand , cine dintre noi doi si de ce am scos-o de acolo ! Mai avem o busola mica pe termometrul „de bord” (care e si fluier) , dar de data asta e ….acasa ! Cand, dupa pregatirea bagajelor de bagat in rucasci, am citit lista „pro memoriam”- ajungand la termometru, unul dintre noi a zis: „nu mergem cu cortul sa vedem ce temperaturi sunt afara si in el”, asa ca acest mic obiect a ramas acasa, in loc sa ne fie acum sa ne scoata „la liman”. Bateriile din frontale sunt mai mari, nu le putem pune la GPS. Asa ca… ne gandim sa ne ghidam dupa vant, cum citisem in excelenta carte „Luptand cu imposibilul” a lui Mike Horn. (dar el controla periodic directia cu GPS-ul ). Cotim spre dreapta, sa avem vantul in stanga.(aici, la urcare il avusesem in dreapta). Mergem, orbecaim, mergem, orbecaim. Mai vedem ici si colo urme de snow-mobile, le vazusem si la urcare.
Dar nu ne sunt de folos, caci stim ca astia „ara” suprafete intinse. Mergem. Stim ca exista riscul sa pierdem directia buna, precum vechii calatori prin deserturi; am mai patit asta mai ales pe munti cu platouri ( caci pe creasta Pietrei Craiului nu poti gresi nici pe ceatza.) Am patit asta de ex. intr-o tura cu Doru Munteanu din Bistrita pe marele platou Neteda al Muntelui Mare (urcasem din Lupsa , cu tinta Baisoara). Dar atunci ne corecta busola (inca nu aveam GPS). Dar si atunci, platoul ne parea mai lung decat il stiam: dupa vreo 2 ore ne intrebam daca nu cumva am trecut pe langa unitatea militara ! Ce bucurie am avut atunci, cand a aparut o „luminitza la capatul tunelului” , un bec de pe un stalp !
Acum nu asteptam luminitze, ci brazii de dinaintea seii cu teleschiuri sau sunetul rolelor acestora sau liziera padurii.Ba eu, ba Marlene spunem din cand in cand: mai spre stanga, mai spre dreapta… Pe vant nu ne mai putem baza: bate din fatza, bate din stanga, bate din dreapta. Nu stim daca el isi schimba mereu directia sau noi ! E clar ca nu am urmat traseul cel bun, ca nu stim unde ne aflam , ca mergem aiurea, la intamplare. Hotaram sa coboram, cu speranta sa iesim din ceatza si sa dam de liziera padurii. Coboram in alunecare oblica spre dreapta. Dam de zmocuri de iarba, de valuri de zapada, pe care ne mai odihnim ochii obositi de lunga si enervanta, obositoarea monotonie a white-out-ului. Zarim o umbra neagra in dreapta, apoi liziera padurii si jos, o vale cu multe izvoare. Deja banuim ca astea nu sunt izvoare ale Raului Mare al Cugirului sau ale Prigoanei. Sunt izvoare ce curg spre Jiul de Est, spre Petrila !!! Ma uit la ceas. Mai avem 3 ore si jumatate de lumina. Ma gandesc la faptul ca sunt suficiente sa ajungem la drumul forestier si pe el, la frontale sa coboram pana la civilizatie, macar pana la cabana Voievodu. De unde, daca avem noroc azi, daca nu maine, o masina sa ne duca la Petrila-Petrosani. Apoi cu trenul pana la Cugir sau Sebes si sa urc macar eu cu ceva (ocazie, taxi ) inapoi la cabana Sureanu dupa bagaje si masina noastra!
Hotarat sa nu ne mai intoarcem in ceaţa prin care am orbecait atata, ii spun Marlenei solutia la care m-am gandit. Deschid telefonul si constat cu bucurie ca am semnal. Sun la Cristi si la Cipri, dar raspunde robotul. La ora 14.20 le expediez amandurora un mesaj SMS: ” Ne-a derutat ceatza. Nu va impacientati, vom reveni pe un lung ocol pe la Oasa ! Poate doar maine”. Ma gandisem pe valea Sebesului si barajul Oasa ! Si plecam mai departe in coborare lina, spre un picior inzapezit din fatza, pe care e clar ca vom avea mai mari sanse sa ajungem mai usor in valea principala decat pe paraiele din dreptul nostru. Undeva, trecand peste un parau invizibil, se rupe zapada sub schiurile mele si ma infig cu varfurile lor intr-un bolovan ! Norocul e ca nu aveam viteza, ruperea unui schiu n-ar fi o bucurie ! Marlene intoarce mereu capul inapoi, ar dori sa mai facem o incercare. Eu refuz. Ea insista cand constata ca s-a mai ridicat plafonul, se vede o sa pe care o banuieste a fi saua Ocolu, cea dintre Ausel si Patru. Nu-s convins si nu-s convins mai ales ca nu va cobori iarasi ceatza si vom reedita mersul anapoda pana ne va prinde noaptea. Asta nu !
Si pornim mai departe. Ajunsi pe acel picior, in fatza, dincolo de obarsia impadurita a unei vai, vedem o poiana cunoscuta; in ea, in cort, „petrecusem” un revelion ! E Gura Potecului aflata la sud de vf.Patru, varf care deci se afla in ceatza in stanga noastra. Nu departe, mai jos, vedem un stalp de marcaj cu sageti si ajunsi langa el descifram cu greu : Tartarau 6 ore (spre stanga)- Sureanu ? ore (spre dreapta), ambele cu banda albastra. Pe una din sageti este si o cruce albastra. Le gasim si pe harta. Uraa !!! Stim acum si mai sigur unde ne aflam. Ocolul il vom face, dar mult mai scurt si vom ajunge la cabana Sureanu in seara asta ! Imi venise un raspuns „OK” de la amicii nostri. Ne bucuram ca au aflat ca suntem OK. Si ca sa-i linistim si mai mult, la ora 14.40 le mai scriu un SMS: ” Ne apropiem de Gura Potecului”. (mesajele le am inca si acum in telefon !) Si pornim.
Hotaram sa traversam acea limba de padure pe la nivelul la care ne aflam, caci mai jos e mult mai lata si acolo e si o obarsie de parau. Ajungem intr-o zona unde panta e abrupta, iar zapada e placa de vant friabila. O sondez si constat ca nu e groasa. Chiar daca vom declansa o mica avalansa, nu putem pati nimic. Ne dam jos schiurile, ca sa ajungem cu bocancii la stratul tare. Peste cateva minute… „cearsaful alb” pe care calca Marlene, pleaca cu ea la vale si stratul ce aluneca se extinde instantaneu inapoi, pana in spatele meu, inainte, dincolo de Marlene si deasupra noastra. Eu raman infipt in stratul tare, placile curg pe langa claparii mei. Ma uit cum Marlene aluneca incet la vale, impreuna cu zeci de fragmente de placi spre bradutii de mai jos. Ea se opreste dupa vreo 20 m , dar zapada se mai duce inca la vale. Ma uit sa vad linia de fractura si constat ca e cu vreo 30 m mai sus, la locul unde „se flecteaza” panta (mai sus e mai blanda), asa cum scrie in revistele si cartile despre avalanse. Imi amintesc ce ar spune cineva nepriceput : „Nu ei au declansat avalansa, ci a venit de sus chiar cand treceau ei pe acolo”. Am auzit asta de mai multe ori, chiar de la persoane care se considerau mari montaniarzi !
Cobor si eu pana langa Marlene, apoi inca vreo 10 m, ne punem schiurile, traversam in cam 15 minute varful acelui triunghi de padure . Dupa iesirea din ea, ne dam jos focile, ne blocam legaturile si ne lansam intr-o faina coborare prin pulver pana langa stanele stiute de la cele cateva treceri anterioare. Ultima data am pus cortul aici la trecerea dintre anii 2004-2005. In acea tura il mai pusesem de 3 ori dupa plecarea de… la (Sibiu) Paltinis. A fost o tura de neuitat: 6 zile pe creste inzapezite, mai mult pe vreme ” gri” si chiar prin white-out, dar si prin soarele-premiu pentru perseverenta, la urcarea peste Patru in 1 ian. si cu o luuunga coborare spre cabana Sureanu. http://www.dinumititeanu.ro/Prin-alburi-si-griuri .
Poate si amintirea acelei ture a contat in hotararea mea ferma (acceptata in final si de Marlene), de a nu incerca o trecere inapoi peste saua Ocolu.
Nu vom face „bivuac de necesitate” aici, intr-una din stane. Desi avem cu ce face foc, avem veste de puf si alte haine in rucsaci, cagule, folii de supravietuire, ceva de mancare si ceai. Dar:
1. Stim ca maine va fi tot ceatza, asa ca nu vom putea face cale intoarsa peste Patru si Ausel fara GPS sau busola.
2. Poate ca doi dintre amici vor veni im seara asta inaintea noastra cu masina.
3. Nu ne place sa dormim in stane, ci numai in cortul nostru drag.
Ne oprim doar cateva minute, sa „ciugulim” ceva si sa bem cate un pahar de ceai, caci acolo sus, in ceatza, am uitat de asta. Drumul stanii il ochisem de mai sus. Pornim pe el in pasi alunecati, dar dupa intrarea in padure urmeaza superbia zilei: o coborare prin pulver care nu cere nici viraje sau plug si nici dat din betze ! Ca si alta data, Maria Sa Muntele ne premiaza ! Acum, cu aceasta coborare. Un premiu similar urmeaza pe drumul forestier. Acesta are doua urme de roti de TAF. Mergem in paralel pe ele. Cand vrem sa mai reducem din viteza, intram in pulverul dintre urme; cand scade prea tare, intram iarasi in ele. Este o coborare de vis, pe care n-o vom putea uita. Si ne bucuram ca nu ne duce spre Petrila ! Scara hartii ne va arata acasa ca de la Gura Potecului pana la drumul de pe malul lacului Oasa am parcurs cca 5 km. Zapada de pe acest drum de contur al lacului Oasa ( de malul sau vestic), e bine batuta de cauciucurile camioanelor care golesc muntele de brazii sai. Pe acest drum ce vine din Poiana Muierii pe valea Salanele ( una dintre cele „cantate” de Sadoveanu in „Povestile de la Bradu-Stramb” )- inaintam o vreme cu pasi alunecati si in urcus lin, dar apoi ne montam iarasi focile. Pe harta nu se vede, dar eu stiu ca drumul face lungi ocoluri ale „fiordurilor” lacului Oasa, formate la varsarea diverselor paraie in acesta. Au facut candva aceste lungi ocoluri fiul meu Radu cu Adi Munteanu si Roscut, alungati de ploaie de la Gura Potecului. Le vom vedea cu Google Earth la sosirea acasa.
Dupa o vreme, ne ajunge din urma o Dacie-papuc plina cu oameni, lemne, butoaie. Opreste si ii intrebam cati km. mai avem pana la ramificatia spre Luncile Prigoanei. Ne raspund ca trei km si se scuza ca nu ne pot lua. Daca nu ne-ar fi scarba de gazele de esapament, le-am cere sa ne remorcheze cu cordelina din rucsacul meu ! Dupa ce apreciem ca am parcurs 3 km, dam de un vagon-cabana locuit. Intrebam cat mai avem pana la ramificatia amintita si ni se raspunde…. ” trei km” !!! Si intr-adevar mai facem inca vreo 3 km. La ora 18 suntem langa indicatorul ” Luncile Prigoanei 4 km”. Stim ca de acolo mai sunt tot 4 km pana la Poarta Raiului si inca vreo 40 minute pana la cabana Sureanu. Asadar la ora 21 am putea ajunge „acasa”. Sau si mai devreme daca ne ia cineva in masina sau daca baietii nostri au ideea sa ne iasa inainte. Se pare ca ghinionul de azi a ramas in ceatza din care am evadat cu greu. Caci am facut apoi o lunga si faina coborare pe schiuri, iar acum avem noroc cu o pereche de oameni extrem de amabili. Ei apar cu o Dacie-papuc dinspre Poarta Raiului si merg spre Sebes, dar fac cale intoarsa sa ne scuteasca pe noi de mers 8 km.
Noi mai avem suficienta energie pentru aceasta distanta . Dar nu ne-ar placea s-o facem nici pe schiuri din cauza nisipului amestecat in zapada si nici pe clapari, caci ne-ar produce rosaturi. Ajunsi la Poarta Raiului,in parcarea in care era Max al nostru, avem cu totii o surpriza neplacuta: binefacatorii nostri nu mai pot demara ! Au de urcat o mica panta; masina lor are cauciucuri de vara si nici tractiunea integrala nu le functioneaza! Bustenii cu care umplusera bena ca si compensatie, nu mai sunt eficienti. Asa ca ii ajutam pe cu crengi de brad sub roti si cu impins sa demareze inapoi. Apare o masina din directia din care venisem noi, masina ….lui Cristi ! In fine, cei doi care incepusera probabil sa regrete gestul lor ( „facere de bine=…..”), au reusit sa plece.Apoi aflam amanunte de la Cristi si Cipri. Dupa cuvintele „Gura Potecului ” din ultimul meu SMS, au vazut pe harta pe unde vom veni si au procedat ca adevarati prieteni si montaniarzi.(primul care a rostit cu voce tare acet gand a fost Vlad). Numai ca…. o luasera la dreapta nu pe drumul de contur al lacului pe care coborasem noi -drum bun !- ci pe un altul, mai departat de lac si mai rau, care i-a obligat sa renunte la un moment dat, mai ales ca nu au vazut si urme de schiuri pe el. Si e clar ca din cauza acelei greseli a lor, nu ne-am intalnit !
La Cupa Muntele Mare din 23 ianuarie, mergand lejer, am parcurs traseul de 22 km in 4h 30 min. (castigatorul in 2h.03 !). Azi, in cca 7 ore, oare cat am facut ? Caci azi am mers mai grabiti !
…………………………………………….
Am dormit rau in acea noapte: tot cei care au chefuit pana la „ore mici”, au inceput sa vorbeasca tare cu mult inainte de a se face ziua ! Ne avertizase cabanierul Onel, dar ar fi fost mai bine ca sa-i avertizeze pe ei a nu deranja pe ceilalti oaspeti ai cabanei. Asa ca daca vom mai merge acolo, ne vom duce cu cortul ! Caci ne-am convins de mult ca cele mai multe cabane sunt acum carciumi !
Duminica am facut toti sase doar doua urcari pe foci in directia Sureanu si doua coborari faine prin pulver, prin padure pana la cabana.
Totul e bine cand se termina cu bine ! Cand Muntele doar ne mai da un avertisment. Caci uneori mai greseste si pedepseste prea aspru. Un fost bun amic are o cruce pe vf.Papusa-sud din Retezat din cauza ca – in acel fatal bivuac de necesitate- cei trei targumureseni nu au mai avut un chibrit uscat sau o bricheta functionala sa poata face ceai cald ! Fumatul de peste zi s-a razbunat… Asa ca inchei „cercul” cu inceputul :
„In ture de munte, chiar si neglijarea unor mici amanunte poate duce la urmari neplacute”. Adaug : sau chiar tragice.
Scuze pentru ca m-am cam lungit cu relatarea. Daca ati citit-o pana la capat, cred ca nu mai e nevoie sa trag eu „concluzii” !
PS.Un prieten mi-a scris:
„Captivanta si plina de invataminte povestea intr-adevar.
Dar am o curiozitate: ati mai traversa zona cu placa de vant din nou avand certitudintea de data asta (nu doar presupunerea) ca va pleca?”
Am raspuns: Categoric da ! Pentru ca eram sigur ca va fi o „avalansa-jucarie” sau „avalansa-scoala”. Am mai trecut prin asa ceva in Calimani, in doua zone, dar de amploare (ca suprafata) mai mica. Cea din Sureanu a fost adevarata avalansa in placi, declansata cum scrie in carti , dar cu cantitate mica de zapada, cu placi subtiri si viteza mica.! Nu putea deveni „avalansa de fund”. Daca era cineva in spatele nostru, i-as fi spus sa se pregateasca de filmare. Iar daca aparatul foto ar fi fost in rucsacul meu, nu in al Marlenei si daca nu am fi fost grabiti, as fi facut macar cateva poze (n-am facut niciuna in tura asta !). Grabiti eram din cauza ca nu stiam daca de la Gura Potecului vom gasi/nimeri un drum de coborare. Caci alta data, in situatii similare, din cauza zapezii si lipsei marcajelor nu am gasit poteca. Si a cobori prin padure , daca nu e rara sau daca are multe doboraturi, timpul de ajuns la un drum din vale se lungeste mult. Si ni s-a mai intamplat ca in paraul/ valea in care am ajuns sa nu existe drum pe o anumita distanta. Si mai ales daca valea are maluri relativ abrupte sau copaci rasturnati peste ea, e cam naşpa ! Am patit si asta de cateva ori. De ex. pe valea Vâlsanului, cand coboram in a 2-a zi de Paste de pe Moldoveanu. Unii ati vazut si niste poze, inclusiv traversarea prin apa peste clapari !