Căutând Crăciunul prin viscol

Cautand ( si gasind !) Crăciunul 2004 prin ceață și viscol . O tură pe schiuri pe creasta Suhardului.

Motto: „Socoteala de acasă nu se potrivește de fiecare dată cu cea din târg” 

-proverb-

Ne planificasem sa parcurgem Creasta Muntilor Suhard, cu oprire in seara de Ajun de Craciun la Schitul Sfanta Cruce ( Recele) . Ne-am bucurat ca -spre deosebire de cele mai multe alte ture de iarna ale noastre doar in doi, mai ales cele din perioada Sarbatorilor- de data asta ne insotesc alpinetzii oradeni Leo si Lia Suteu. Ei sunt montaniarzi cu experienta, inclusiv in ture de iarna, dar nu de acest gen, de multe zile si cu bivuac in cort. Scopul lor era sa-si verifice echipamentul, mai ales nou achizitionatele rachete si sa vada ce mai trebuie sa-si inlocuiasca, achizitioneze. Probabil despre ce au invatat din tura asta va scrie Leo.

Miercuri 22 dec. din acceleratul ce ne ducea spre Vatra Dornei, am putut admira albul Tiblesului, Muntilor Rodnei si al unor varfuri ale „muntelui nostru”-Suhardul- cu un promitator cer albastru deasupra. Promitator era si faptul ca in serile urmatoare am fi putut merge inca 1-3 ore la lumina lunii, daca cerul ar fi ramas senin. DACA ! In acest fel aveam sanse reale de a parcurge pana sambata 25 seara intreaga creasta dintre Pasul Rotunda si Vatra Dornei.La ora 13 soseam in Dorna-Vatra- cum ii spun localnicii. La 13.30 eram in autobuzul de Borsa-Viseu. La 15 coboram la cazarmile Rotunda. Mai trece o jumatate de ora cu reasamblarea bagajelor. Observam ca cei 4,6 km de drum spre pas sunt circulati, asa ca eu si Marlene pregatim schiurile pentru a le remorca „in lesa”. Legate cu cordelina de gaurile din varfuri si de chinga/gaica de montat pioletul pe rucsac, vin cuminti dupa noi fara sa le simtim. 

Intr-o ora suntem sus. Cabana din pas, unde de obicei gaseam pe cineva, era acum incuiata. Foarte bine ! Caci de fapt eram hotarati sa profitam de lumina lunii aproape pline. Marlene reuseste in lumina slaba a amurgului sa pozeze cabana si luna de deasupra ei. Noi ne incaltam schiurile pe care montasem „focile”, Leo si Lia isi incaltza rachetele si pornim spre est pe culoarul din padure. In cam 15 minute iesim in Poiana Rotunda. E o atmosfera de vis! Nu e frig, nu bate vantul, ne simtim excelent. Zapada e numai buna, nici prea mica, nici prea mare. Sa tot mergi ! Ne venea sa zburdam ! Noi- prima tura cu schiuri din iarna asta, Leo si Lia – la prima tura pe noile lor „jucarii” ( cam costisitoare! ). Se acomodeaza rapid cu ele, se tin aproape de noi. Constatasem intr-o tura comuna anterioara ca ei merg „bine” ! Urcusul e lung, dar cu panta blanda. Mai intoarcem capul spre Rodnei- din care se vede doar trio-ul estic : Vf.Rosu- Ineutz- Ineu. Eu si desigur Marlene, rememoram ture anterioare de vara si de iarna. Ne amintim mai ales de acea tura din febr.2001, cand- din lipsa de zapada pe Suhard- din pasul Rotunda am luat-o invers, adica spre dreapta, spre/pe creasta Rodnei (pana in saua Gargalau ), unde – din Vf. Ineutz- am gasit urmele din ziua anterioara ale schiorului solitar – coleg de lista- Alex Doaga. Si de cea de la fine de martie 2003, cand cu Doru Munteanu, Liviu Nichiti si Arnold Kadar , dupa prima zi Valea Blaznei- Ineutz- Pasul Rotunda, urcam in a doua zi pe aici pe o vreme superba. „Da-i Doamne romanului mintea de pe urma”- spune un proverb ! Daca stiam ce vreme vom avea in zilele urmatoare, am mai fi mers la lumina lunii inca vreo 2 ore ! Dar – gandindu-ne si ca amicii nostri au avut azi o trezire cam matinala, la ora 19 – nefiind vant- ne oprim pe Vf.Cociorba , cu gandul ca in dimineatza urmatoare sa facem poze si filmari spre zarile din toate directiile. Montam corturile, preparam ceai si pentru maine dimineatza si pentru drum, ne facem sanvisurile si mai ales ne facem iluzii…

Joi 23 dec. dimineatza…. ceatza deasa ! Facem alta greseala: mai amanam iesirea „din scutece” in speranta ca rasaritul soarelui va alunga ceatza. N-a fost sa fie asa ! Toata ziua, ca mai toata cea urmatoare- am orbecait prin white-out ! Norocul ca stiam muntele, dar mai ales norocul cu GPS-ul pe care Radu ne facuse track-ul dupa harta. Ne-am folosit insa de track-ul lui Leo- mai priceput la asta, asa ca lui i-au inghetzat degetele in acele doua zile. Va va spune el cum le/nu le mai simte acum ! Caci si eu simt ceva ciudat, ceva furnicaturi/urzicaturi acum cand tastez, desi ale mele au fost expuse la vantul inghetat mai putin. Doar la catva poze si la cateva manopere mai delicate la montatul/demontatul cortului. In Saua Rusaia le fac celor trei o poza cu glugile si capisoanele inchiciurate. Facusem doua si dimineatza, cu corturile. In albul innebunitor de pe varful/cota fara nume de 1723 m ce precede Vf.Omu- imi amintesc cum aici am facut in tura amintita din 2003 plaja ca la mare si Doru m-a pozat pe schiuri in acea tinuta, spunand ca trimite poza la revista Muntii Carpati pentru rubrica „Se poate si asa!”. 

Nu se pune problema de a ocoli cota maxima a masivului -VF.Omu- 1932 m. Si din cauza cetzii si din cauza inclinarii pantei , panta pe care se traverseaza greu cu rachetele + risc de alunecare sau de a pleca sub/cu noi vreo placa de vant. Asa ca „il atacam” ! Pe masura ce urcam, vantul e tot mai puternic. Pe culmea cvasi-orizontala ce precede Vf. Omu e turbat rau ! Vrea sa ne rastoarne si ne aminteste ca ar mai fi fost bune ceva haine pe noi, nu in rucsaci. Are dreptate tziganul cand spune: -„Fie gerul cat de mare, numai vantul sa nu bata” ! Nu-mi vine ideea de a ne punem din nou capisoanele.

Mare greseala ! Poza ce am vrut s-o fac langa stalpul cu sageti de pe varf, aparatul a refuzat-o. Ne-am tras mai jos cu ceva intr-una din acele multe transee, ne-am descaltat schiurile si rachetele, caci urma in curand o coborare cam abrupta. Cu atentie am facut-o. Dar si aici vantul era furios. Atunci mi-am amintit de situatii similare si am chemat-o pe Marlene „la consultatie”. ( Lia si Leo aveau fetzele „blindate” mai bine.). Era cum ma gandisem: pe obrazul drept rosu, avea o zona de cam 3 cm. in forma de banana de culoare alba ca marmura!!( acum, acasa e de culoare bruna !). Ii cer sa se frictioneze si sa-si puna cagula ( mi-o pun si eu ). Ar fi fost si mai bune modelele cu doar trei fante mici pentru ochi si gura. Alta greseala facusem ca – dimineatza nefiind vant si nici ger evident, nu ne protejasem obrajii cu creme grase ! Leo ne anunta ca track-ul e mai la stanga. Orbecaim dupa el. Dam de ceea ce se banuieste a fi drumul, ajungen intr-o sa lata, trecem pe partea opusa unde vantul e mai bland cu ceva. Dam jos „dulapurile” din spinare sa montam corturile intre jnepeni. N-am lopata ( caci presupunea si pioletul ca si coada), asa ca ne ajutam de bocanci pentru ca in acea panta sa facem doua platforme mai plate. Patru oameni lucram la montarea fiecarui cort. Reusim sa le ancoram bine si cu schiuri si de crengi de jneapan. Dar… cu toata atentia, vantul mi-a furat un izolir, care dus a fost…. A fost poate jertfa care ne-a ajutat ca sa ajungem in seara urmatoare la Schitul mult dorit.

A fost o noapte lunga. Cel mai rau a dormit/n-a prea dormit Leo, caci sacul lui era cam „batran” si cam umed. Eu am dormit bine, caci am suplinit lipsa izolirului cu „fundiera” Marlenei ( o bucata de izolir in plus ) si manusi, pantaloni, geci, etc. ( rucsacul era prea tencuit cu zapada ce nu se ducea nicicum ). M-a mai trezit vantul, dar devenea si acesta tot mai „obosit”.

Dimineatza de 24 decembrie era „acceptabil” si vantul, dar mai ales cerul. Nu mai era ceatza ! Dureaza mult prepararea ceaiului, patru litri ( primusul lui Leo nu functiona), caci seara nu incercasem din motive de vant ( mai aveam inca ceai in termosul 2). Urcusul pe Pietrele Rosii- ce-l stiam atat de injnepenit- pune probleme doar „rachetistilor”. Noroc ca nu pe intreg parcursul. Langa baliza de pe varf facem poza de „cuceritori” !. Apoi, o lunga coboare, in prima parte fara schiuri. In Saua Diecilor- pauza de masa intr-o stana mai noua. Intram apoi in lunga zona de padure pana la Lacul Icoana. Prima parte cu acele trunchiuri rasturnate de multi ani, dar prezente pentru „cursa cu obstacole”. Aici- „rachetistii” sunt in avantaj ! Deja banuiam ca la schit vom ajunge „la frontale” si GPS. Cand credeam ca suntem in drept cu Batca Tarsului, GPS-ul lui Leo ne spune ca suntem abia in dreptul Sveitzariei ! Asa ca-i dam bice ! Din pacate, „focile” mele imi cad mereu, caci nu mai vor sa se lipeasca. Asa ca iau din nou schiurile „la remorca”. Norocul cel mare era ca se vedea ( cu unele intreruperi ) „tivul” dinspre aval al drumului: o linie linistitoare si odihnitoare de smocuri de iarba. Pe ele/langa ele nici bocancii mei, nici rachetele nu se mai scufundau si inaintam mai rapid, mai fara emotii si fara GPS. Cel mai mult cred ca se bucurau degetele lui Leo ! Eu si Marlene recunoastem „zidul chinezesc” – acel lung gard de pe culme si ale sale porti de trecere de pe un versant pe altul. La un moment dat, ne saluta scurt… luna! Deci stratul de nori nu e gros ! Dar muntele nu se curatza de ceatza. In fine, trecem pe langa mult doritul releu. La 5 minute dupa el, la iesirea dintr-o noua scurta zona de padure, stim ca trebuie sa cotim brusc la stanga, parasind culmea in coborare abrupta ( nu se vad serpentinele potecii, nu avem nevoie de ele) spre Schit. Nu se vad lumini. Trag un chiot ! Spre bucuria mea, dar mai ales spre linistea sufleteasca a invitatilor nostri, ni se raspunde cu semnale luminoase. Cu ceva inainte de ora 18 intram in curtea schitului, schit in intuneric. ( iarna nu se fac slujbe in el ). In cladirea cu etaj a unei foste cabane silvice- acum cu doua incaperi-paraclis, camere pentru oaspeti si staretz, e un geam luminat.

Suntem primiti cum ne asteptam, crestineste. Se bucura cand afla cine suntem- vechi cunostinte de la un „Paste prin zapada mieilor”(cap.8) si din alte ture cu dormit aici. Doamnele primesc o camera -cea in care Marlene dormise in 2002 cu solitara, neobosita drumeatza din Constanta: Diana-Lisiana Petcu , devenita mai apoi colega a noastra de lista. Eu cu Leo primim alaturi o alta „chilie”. Dar pana ce- din „camere frigorifice” vor deveni camere de locuit, asistam noi patru si inca un civil, alaturi de cei trei calugari ( staretul Timotei si inca doi ) la slujba de Seara Ajunului Nasterii Domnului. Atmosfera „de familie”, de neuitat. Aprindem lumanari pentru vii si morti. Ne gandim la prieteni si la montaniarzi plecati dintre noi si de pe Alpinet. Doamne ce multi sunt ! Un „Dumnezeu sa-l odihneasca !” si pentru Viorel Negoitza, decedat de curand pe Paltinu din Fagarasi. Dupa slujba, povestim prieteneste cu calugarii, bucurosi si ei ca Dumnezeu ne-a calauzit si ajutat sa ajungem la Schit. Urcam apoi in camere, unde deja e caldutz. Cinam si ne bucuram de mesajele ce intra mereu in telefonul acum deschis! Va multumin voua prieteni Cosmin, Iulian, Mihai, Edy si altora ce nu-s alpinetzi, dar sunt montaniarzi si prieteni.

Cinam. Leo afla prin telefon prognoza pentru maine: „most cloudy”. Hotarasem ca doar daca va fi superb, vom continua.

Sambata 25- Zi de Craciun ! Cerul e in mare parte degajat, dar pe culme dainuie o plapuma de nori, scuturata de „frisoane”. Deci acolo e ca ieri si alaltaieri ! Suntem multumiti cu atat. Am ajuns la Schit -„pohta ce-am pohtit”. Sunt bucuros ca n-am acceptat sugestiile de retragere ale lui Leo : inapoi de pe Vf. Cociorba ( spusa ulterior) sau pe valea Diaca . Au cam suferit ceva din cauza incapatanarii mele si Marlenei, dar credem ca acum ne-au iertat ! Si credem ca raman cu amintiri de nesters ! Cei 6-7 km pe drumul de pe valea Rece, Marlene -care avea claparii de tura- i-a coborat integral pe schiuri, pana la soseaua nationala. Eu -care aveam Kaylanzii- am mai dus schiurile ca pe catzelusii scosi la plimbare, in zona cu panta mai mare si cu gheatza sub stratul amagitor de nea! In sat nu ne putem abtine de a poza din nou catvea case cu acel tipic aici „brau”. Si cativa pomi de Craciun din curti sau chiar din fatza caselor. La 9.30 intram in magazinul stiut al familiei Zaharia Tzaran, in curtea caruia o parcasem in toamna pe Matilda, cand parcurgeam obcinele vecine „cu ochi de iarna” si GPS. Ne bucuram reciproc. Doamna ne intreaba de unde venim, se mira si nu prea ( caci ne stie „de nebuni” ), ne intreaba ce dorim. Ne cumparam mandarine, sucuri… Intrebam de autobuzul de ora 10, de care ne spusese staretzul. Probabil azi – prima zi de Craciun- nu circula. Dar ne uluieste din nou amabilitatea bucovineana:” Va repede sotzul pana la Iacobeni”. Si in Fiatul Break incap si rucsacii „in picioare”, incap si schiurile si incapem si noi. In gara refuza banii si ne spune: „Sa mai veniti pe la noi’ !” . – „Sigur vom mai veni” ! Poate chiar cu Lia si Leo- care merita un Suhard integral si pe vreme mai faina, nu neaparat iarna !

Va imbratisam si acum cu caldura draga Lia si Leo -admirabili camarazi de ture- si va felicitam pentru tenacitate, pentru marea voastra pasiune pentru Munte. Regretam cu nu puteti sa ne insotiti in tura de Rev. Regretam ca nici bistritzenii Doru Munteanu cu Mirela nu pot veni din motive de lipsa de primus de iarna ! Marti plecam spre Paltinis- Cindrel, dar nu ne facem mari iluzii… ca sa n-avem deziluzii ! Avem track-ul corect, luat in vara. Dar avem si dorinta de vreme macar acceptabila, sa nu umblam iarasi ca orbetzii ! Nu stim cat vom face din ce ne-am propus; in mod aproape sigur nu vom ajunge la Surianu, mai ales ca retragerea de acolo e lunga. Ne-am multumi pana la Obarsia Lotrului- Groapa Seaca-Petrosani. (Nota ulterioara: am ajuns la Surianu ! )

Va multumim celor care ne-ati trimis mesaje pe net.Va multumim celor ce ne veti gandi la noi in zilele cand vom fi din nou in imparatia alba a Mariei Sale Muntele. Noi speram ca nu doar alba ca in Suhard, ci alba si albastra…

( A fost „Prin alburi si griuri…, „)

Sa va simtiti minunat oriunde veti fi ! La Multi Ani ! La Multi Munti !

Dinu si Marlene