Căutând rhododendronii şi găsind…

Relatarea unei ture pe creasta Rodnei în căutarea covoarelor de smirdar; nu le-am găsit „acasă” ca în alţi ani, nu am avut această bucurie, dar din păcate am avut tristeţi, am găsit din nou Muntele agresat şi pângărit.

Într-o tură pe creasta Rodnei din 2-4 iulie 2004 cu Sabin Mureşan şi Adi Petrescu am găsit mai toţi versanţii „în flăcări”! Ceva greu de descris în cuvinte, aşa că, atunci, aparatele foto au făcut ce făceau şi sufletele noastre: au acceptat cu bucurie acel cadou al Muntelui.

În planurile noastre pe care le făceam, de obicei, pe trei luni înainte, în 30 iunie-1 iulie 2007, aşa cum ştiţi multi dintre voi, era trecut: „Tura de rhodo în Rodnei”. Din motive de previziuni sumbre meteo, care nu s-au adeverit decât în mică parte (ne-a scris asta Laci care a fost atunci acolo), am inversat tura cu cea următoare din Apuseni.

Vineri, 6 iulie 2007, la ora 18, plecăm din Cluj în formaţie de trei. De data asta previziunile anunţau soare de sâmbătă, 7 iulie! Însă, nu s-au adeverit! Soarele a întârziat cu 24 de ore. În Maramureş ploua „cu găleata”. Însa, ca la un semn magic, ploaia se opreşte la ora 21.30, când mă îmbrăcam cu geaca lui Flaviu, a mea era in portbagaj, să pot ieşi din maşină şi să intru la amabilele gazde ale maşinii noastre, familia Hojda din Moisei, în curtea cărora o parcasem în 2004 pe Matilda. Îl parcam acum pe TOM şi nu mai cerem găzduire şi noi cum am fi făcut dacă ploaia nu înceta, ci pornim cu rucsacii în spinare pe Izvorul lui Dragoş. După vreo 2 km, fără a face noi semn, opreşte un ARO iar şoferul şi soţia lui ne îndeamnă să urcăm. Ce mică e lumea! Aflăm că-s veri cu gazda lui TOM şi ne duc încă vreo 3 km până la poarta rezervaţiei ştiinţifice unde era în plan să campăm prima noapte, cum făcuserăm şi în urmă cu 3 ani. Cu greu accepta să plătim. Îi aratăm apoi lui Flaviu izvorul cu apă potabilă. Între timp, eu şi Marlene montăm rapid cortul, căci ploaia începe iarăşi! Mai înainte aflasem şi veşti rele prin telefon de la celelalte două echipe din Club cu care urma să facem undeva joncţiunea şi cercul de „Gipfelkuss”: Mircea şi Dia erau blocaţi de ploi şi vânt puternic de vineri dimineaţa în cort lângă staţia Meteo Iezerul Pietrosu; studenţii geografi Mihnea, Liana, Lucian şi Cristina de joi seara la extremitatea estică a masivului, undeva între Staniștea şi Cobășel.

Sâmbătă dimineaţa cerul nu e senin cum promiteau prognozele. Constatăm că lângă gardul rezervaţiei s-au ridicat câteva pensiuni, încă neinaugurate. Ni se spusese că, în curând, va fi asfalt până aici. Mai e o fundaţie şi grămezi de pietriş şi materiale şi înăuntrul Rezervaţiei. Cu aprobarea Administraţiei Parcului? Sau cu: „Ridicăm cabana, plătim amenda că nu e mare, nu ne demolează nimeni şi ne scoatem apoi banii înzecit!”.

Din moment ce nu mai ploua, la ora 8 pornim. Iarba e udă, copacii şi tufişurile se scutură pe noi. Între 9.30-10 facem pauza lângă „Casa Laborator a Academiei R.S. România”. Preluata acum şi reparată (acoperiş nou de şindrilă) de Ocolul Silvic Borşa. Bănuim cu ce scopuri, mai ales că pe perete tronează îndemnul către turişti: „Nu deranjaţi VÂNATUL!”. Nu-l vom deranja, căci nu avem puşti ca cei care beneficiază de cazare aici, ca moiseenii, borșenii şi băimărenii! Și pentru ca… nu mai prea exista VÂNAT! Altă dată erau ciopoare mari de capre negre. Azi şi mâine nu vom vedea nici măcar una şi nici măcar urme…

Ne e ciudă că şi de data asta, parcurgem cea mai superbă zonă a crestei Rodnei: Golgota (Culmea Hotarului) – Pietrosu pe vreme nefavorabila pentru foto. Apar unele petice promiţătoare de cer albastru, dar ceţurile încă predomină. Însa, urcă pe măsură ce urcam şi noi, așa că nu înaintam „ca orbeţii”. La ora 13 suntem pe vârf. În curând, se eliberează şi el de neguri, căci dădusem jertfă zeilor: husele de protecţie anti-ploaie/ anti-apă de pe brăduţi, de pe rucsacul lui Flaviu şi apoi şi de pe al meu au fost smulse de vântul care bătea în rafale turbate. Am cerut iertare Muntelui că l-am poluat dar ne-am revanşat adunând, ca şi în alte dăţi, peturi lăsate de „porcus turisticus” şi i-am mulţumit că ne-a mai învăţat ceva: pe vânt puternic să nu ne bazăm doar pe elasticele huselor!

În Şaua Pietrosu ne îmbrăţişam cu Dia şi Mircea. Pe Dia o certăm că are rucsac prea greu pentru o studentă ieşită din sesiune. O aşteptăm până urcă şi ea pe vârf, cu alţi drumeţi cu rucsaci mici veniţi dinspre Iezer. Într-o pauză pe panta Buhăescului Mare, am mai uşurat rucsacul Diei, ca să poată merge în ritm normal, în ritmul nostru. Căci, avem intenţia ca dacă nu va mai veni vreo ploaie mare, să mergem până la ora 21, estimând că vom ajunge la locul de campare de sub Şaua Gărgălău unde sunt izvoare permanente. Albastrul învinge treptat griul. Nu mai sunt nori urâţi, ci nori fotogenici. Vremea devine excelentă pentru mers pe munte: răcoroasă, cu briza care ne scuteşte de transpiraţia din alte ture ale acestei veri caniculare. Briza care deseori redevine vânt nebun care însă mai şi ascultă de ruga cântecului şi a noastră: „Vântule, vânt nebun! Stai, o vorbă să-ţi spun…”.

Căciula vârfului Buhăescu Mare rămâne în stânga, ale lui Buhăescu Mic şi Rebra (ordinea corecta!) rămân în dreapta. Unde sunt câmpurile de rhodo? Doar ici-colo câte un fir! Am venit prea târziu? Erau „la apogeu” când noi eram pe Farcău-Mihăilecu? Când eram în Vrancei – Penteleu – Ciucaș – Grohotişu? Când eram în Buila? Dar nici pe acolo nu am văzut câmpuri de smirdar, „munte roşu” ca în alţi ani! O fi un efect al secetei?

În Tarniţa, „La Cruce”, nu mai e demult cruce, dar nu mai este nici panoul cu o schiţa „de râsul curcilor” a zonei.

În Şaua Obârşia Rebrei o întrebăm pe Dia ce variantă preferă: pe jos, prin Zănoaga Cățânilor sau pe sus, peste Cormaia şi Repedea? Cunoscând faptul că la ea Trupul e dominat de Spirit, am primit răspunsul pe care-l aşteptam: „Pe sus !”. Și din nou am făcut o lecţie de geografie: vârfurile crestei Rodnei, lungile picioare sudice: cel ce „pleacă” din Cormaia cu vârfurile Ţapu – Pietros şi din Repedea: Nedeia Străjii – Jneapănu – Laptelui – Rabla. În zare: Ţibleşul, Șerbanu şi Pop Ivan, Farcăul si Mihăilecu, Toroioaga, Călimanii, Bârgăul…

Popas la minunatul izvor din Tarniţa „La Cărţi”: Fântâna lui Râțifoi. Pozăm din nou „cărţile” cu file de piatra. Dintre noi cinci doar Mircea şi Dia nu au fost în trupa de 16 CAR-iști universitari clujeni astă iarnă, când aici am montat cele 8 corturi. Negoiesele rămân în dreapta, Puzdrele în stânga, Anieșul şi Laptele tot în dreapta. Din Şaua Laptelui le arăt zidurile, ruină ale fostei cabane Puzdra 2… Altă „treabă ca la români”! Urcăm vârfurile muntelui Galațu, de unde admirăm şi fotografiem culorile apusului. Apoi mergem relaxaţi pe acel fost drum minier numit acum de multi „Bulevardul”. La ora 21.40 începem montarea corturilor. Folosim ancore suplimentare, punem bolovani pe ţăruşi să nu-i smulgă vântul. Dar vântul era obosit după nopţile trecute. Ne-a lăsat să dormim adânc. Însă, în noaptea precedentă le-a produs insomnie Diei şi lui Mircea şi demolase unul dintre corturile trupei geografilor. Aceştia, având cam multe haine ude şi sătui de aşteptarea vremii bune, după prânz, la întrebarea „Pe unde sunteţi?” au răspuns „În tren…”. Ne pare foarte rău de ei! Ce bucurie ar fi fost să ne întâlnim şi cu ei şi să facem un cerc mare pentru „BergKuss”!

Am hotărât seara că duminică dimineaţa deşteptarea va fi la ora… „de voie”! Deşteptarea nu ne-o mai da celularul, ci Soarele! Un cer incredibil de senin şi de albastru. Bun venit! Îţi mulţumim! Deşi ai întârziat cu 24 de ore!

Mircea cu Dia au azi o etapă mai scurtă: numai până la Lala Mic. Și doar luni sa ajungă la Valea Blaznei-Sant. Eu, Marlene şi Flaviu vom coborî, dar nu direct, căci vremea e minunată. Urcăm Gărgălăul unde ne despărţim cu regret şi invidie pozitivă de Mircea şi Dia. Cotim la stânga pe superba culme (picior) nordică a acestui vârf, vârf pe care l-am urcat şi coborât în toate anotimpurile. Ne bucurăm că norii ce apar pe cer sunt doar „nori de vreme bună”. Ne întristează imaginea agresată a Tăului Știol pe care-l zărim mereu „sub noi” înspre stânga. Mai ales că bănuim/ zărim maşini şi focuri ale grataragiilor. Ajunşi lângă lac, „admiram” operele şi consecinţele grandomaniei şi înfumurării unui fost primar tembel: barajul, noul canal de scurgere, peturi, doze de bere, vetre de foc, jnepeni masacraţi cu securea şi drujba!

Unii borșeni care beneficiază de „realizărili măreţe” ale micului ceauşescu local, sunt prezenţi. Unii lângă focuri, alţii lângă maşina cu număr de MM. De undeva de sus (!!!), pe o variantă mai spectaculoasă (!!), apar două jeep-uri. Ne apropiem, le pozăm cât mai discret. Au numere „străineze”, dar fireşte ca cei care au coborât din ele vorbesc româneşte. Peste vreo 30 de minute ne vor ajunge din urmă si vom „admira” cum trec prin băltoace sau cum le ocolesc, cum iarba devine noroi în urma lor. Vom vedea şi mai jos „n” variante de ocolire a zonei în care s-a încercat blocarea accesului auto! Blocare… de formă, ca să poată spune cei plătiţi de noi: „Ne-am făcut datoria”! Căci, rangerii, jandarmii, cei plătiţi a aplica legea sunt tot localnici… „Câinii latră, caravana, de jeep-uri vara şi snow-mobile iarna, trece”.

Coboram pe la Cascada Cailor. Frumoasa cum o ştim! Dar şi agresată, cum o ştim! Grataragii, manele, gunoaie. Măcar aici nu flutura steagul UE cum flutura pe stânele „europene” din Șaua Știol!

Am cautat rhododendronii şi am găsit agresori ai Muntelui. Ce păcat că din tura asta nu ne întoarcem doar cu bucurii, ci şi cu un gust amar.