Căutându-l pe Brâncuşi

Motto: „Există în viaţă şi alte Annapurne.”

Maurice Herzog, la întoarcerea în 1950 de pe Annapurna, primul optmiar himalayan urcat de oameni.

Muntele este o pasiune puternică pentru noi. Îi dedicăm mai toate zilele libere şi concediile noastre. Vârfurile de munte pe care le-am urcat şi pe care le vom mai urca sunt micile noastre „Annapurne”. Dar în drumurile noastre spre şi dinspre Frumosul din munte, nu putem trece insensibili pe lângă alte frumuseţi. Am scris articole şi am publicat fotografii mai ales despre munte. Dar, de fapt, în ţară, noi am vizitat, admirat şi fotografiat şi biserici de lemn, biserici săseşti fortificate, case din mici sate de munte, mănăstiri şi multe alte locuri încărcate de frumos şi de istorie. Iar în Europa am admirat Tatra, dar şi fascinantele oraşe Praga şi Cracovia; în drum spre sau dinspre Alpi ne-am oprit şi în Budapesta, Viena, München, Verona, Veneţia, Ljubljana, Zürich, Luzern, Lausanne, Stuttgart, Karlsruhe, Strasbourg… N-am rezistat desigur nici tentaţiei de a hoinări câteva zile prin Roma eternă… Ne-au încântat ochii şi sufletele şi multe alte oraşe şi mai ales în pitoreşti orăşele: Innsbruck, Salzburg, Berchtesgaden, Villach, Aosta, Courmayeur, Trento, Montreux, Vevey şi staţiuni montane: Chamonix, Zermatt, Saas Fee, Garmisch, Zakopane, Valtournenche, Cervinia, Cortina, Kotor… La începutul lui iunie 2009, am dedicat opt zile unei alte „Annapurne” – Parisul. Eu îl mai văzusem în 1973, când ţinta principală era, de fapt, Mont Blancul! Marlene încă nu fusese în Oraşul Lumină.

De data asta, scopul unic era Parisul. Niciodată nu ne-am dus mai întâi într-un munte ca alpinişti, adică să urcăm trasee pitonate, ci doar ca simpli drumeţi pe poteci. Aşa ne gândiserăm să procedăm şi cu Parisul: să colindăm acum per pedes pe „Marile Bulevarde” (vă mai amintiţi cântecul lui Yves Montand?), pe străduţe, prin pieţe şi parcuri, să ne minunăm de marile palate şi impunătoarele biserici, să le admirăm mai apoi şi de pe ultima terasă a Turnului Eiffel, aureolate de calda lumină a amurgului şi de miile de „sori ai nopţii” marelui oraş. Să dedicăm o zi grădinilor Palatului Versailles, unde să asistăm la celebrul spectacol vizual şi muzical «Les Grandes Eaux» – baletul jeturilor de apă. Să ne simţim furnici în impunătoarele catedrale, dar şi în modernul cartier La Defense. Mircea şi Rodica, amabilele noastre gazde dintr-o superbă suburbie a Parisului, deşi ne însoţiseră pe unele poteci din Carpaţi şi ne citesc relatările de după ture, se mirau în fiecare seară ce multe „obiective” am văzut şi fotografiat. Printre ele şi mormintele unor franco-români: Elvira Popescu, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Constantin Brâncuşi şi statuia lui Mihai Eminescu, cu flori depuse desigur în precedenta comemorativa zi de 15 iunie, statuie aflată lângă biserica ortodoxă românească din cartierul Latin.

Ştiam că timpul e prea scurt pentru a vedea pe îndelete şi celebrele muzee pariziene. Hotărâserăm să intrăm doar în câteva şi doar în caz de vreme ploioasă. Dar pe unul doream sa-l vedem neapărat: Muzeul Brâncuşi. Căci, aflasem că nu mai există riscul să mă decepţioneze ca în anul 1973, când „reconstituirea atelierului Brâncuşi” era doar o improvizaţie în Muzeul de Artă Modernă din Palatul Tokio. Ştiam că acum, lângă controversatul Centrul Cultural „Georges Pompidou” (i se mai spune „rafinăria Pompidou”!) există o clădire dedicată numai operelor lui Brâncuşi. Cu decenii în urmă, de la posturi de radio străine aflasem cu consternare şi eu că: „Lucrările lui Brâncuşi, lăsate prin testament moştenire României, au fost acceptate cu bucurie de Franţa, împreună cu tot ce se afla în atelierul său, deoarece guvernul comunist al României anilor 1950, le-a refuzat după moartea sculptorului.” – citat din Wikipedia.

Şi aflasem de curând că acum, acolo, e îndeplinită condiţia testamentară a marelui sculptor ca operele şi uneltele sale să fie expuse exact aşa cum a gândit el, aranjate identic cum erau în ultimul său atelier. Ne-am mirat că intrarea în muzeul deschis doar între 14-18, e gratuită (!) şi că la întrebarea noastră ni s-a răspuns că avem voie să fotografiem, desigur fără blitz. În 1973 mi se permisese doar după ce am insistat, argumentând că-s român. Privind „cu ochii mari” prin pereţii de sticlă, parcă aşteptam ca în atelier să apară Maestrul. Nu vă putem reproduce ce am simţit, ce am gândit în acel „mic colţ de Românie”, în care, aşa cum bănuiam, am auzit pe unii vizitatori vorbind româneşte. A fost o coincidenţă plăcută să dialogăm câteva minute chiar cu cei care depuseseră floricica galbenă pe care o remarcasem şi o fotografiasem pe mormântul lui Brâncuşi din cimitirul Montparnasse! Apropo: panoul de la intrarea în cimitir, care ne-a ajutat să găsim mormintele unor mari români care au fost şi mari francezi, ne-a îndrumat şi la mormântul unde se află „Sărutul” lui Brâncuşi.

Nu vă scriem ce ştiam şi ce am mai aflat acolo şi apoi acasă despre cel care, la începuturile ascensiunii sale, a refuzat să lucreze ca practicant în atelierul sculptorului idol – Auguste Rodin – rostind cuvintele devenite celebre, «Rien ne pousse a l’ombre des grands arbres», în traducere: „La umbra marilor copaci nu creşte nimic”. Fiecare cititor ştie multe, iar internetul îi permite să afle şi mai multe despre acest fiu de ţărani olteni (am vizitat desigur şi noi casa lui natală din Hobița).

Din păcate, aflăm mereu despre români care ne fac de ruşine prin Europa. Pe unii i-am auzit şi noi prin metrourile pariziene şi pe la colţuri de străzi. Aşa că bucuria a fost şi mai mare să-i căutăm şi să-i găsim pe câţiva dintre acei români pribegi au făcut mult bine şi ţării de adopţie şi celei în care s-au născut.