Chemarea muntelui – prima mea carte

Despre difuzare (dacă se scoate un nou tiraj !): http://www.dinumititeanu.ro/Cartile%20mele

Despre ”arhitectura” cărții Chemarea muntelui.

Am ”construit” cartea puțin mai altfel… N-am început cu amintiri din copilărie. Ci … cu sfârșitul, cu acel moment pe vârful de munte mult dorit pe care – în câteva minute- mi-am revăzut întreaga viață, mai ales viața mea de montaniard. Așa că acolo m-am decis să scriu cartea pentru care eram rugat de multă vreme de către cei care editau de o vreme cărți în atractiva Colecție verde a editurii România pitorească.
Cartea începe cu …sfârșitul:
”Urc… Zăpada scrâșnește sub colțari… Îmi simt inima zvâcnind… Îmi aud respirația… Încă un pas, doi.. Dintr-o dată privirea se contopește cu zările… VÂRFUL ! E ora 13.05 și în sfârșit, am ajuns pe ultima treaptă a acestei fascinante ”Scară spre cer” ce ne părea interminabilă. Suntem pe vârful muntelui perfect, cel mai frumos, cel mai dorit, cel mai visat munte din Europa”.
Iar la sfârșitul cărții revin pe Acel Vârf:
”Gata?.. Mergem?… Haide, a fost lungă urcarea, dar coborârea va fi și mai lungă… Deși, Doamne, nu m-aș mai duce de aici !” Vocea Marlenei mă trezește din vis… Suntem azi, 19 iulie 2016 pe vârful italian al celui mai fascinant munte din Europa- Matterhornul -Il Cervino” ! Și ascensiunea se va termina de fapt doar când se va termina ”Întoarcerea din vis”, când vom ajunge la baza Fascinantei Piramide, în orășelul Cervinia.

Între cele două ”coperte” veți găsi ”povestea” vieții mele de montaniard, începând cu răspunsul la întrebarea ” Când am simțit prima dată Chemarea muntelui ?

Capitolul introductiv al cărții mele, apărută cu nr.17 în „Colecţia verde” a Editurii „România pitorească”:

MĂRTURISIRE

„Una dintre cele mai mari bucurii este de a oferi bucurie”.
autor necunoscut

Pentru un montaniard, apariţia sau găsirea unei cărţi despre munte este o bucurie oferită de un confrate întru pasiune. Ştim că citind acea carte, vom trăi bucuria de a-l însoți în gând prin locurile prin care am fost, dar şi prin unele prin care încă nu am ajuns sau nici nu vom ajunge. Nu am citit fiecare, cu nesaț, în copilărie şi adolescență cărţi despre marile expediţii geografice, deşi știam că nu vom ajunge niciodată acolo? Citind o carte scrisă de un montaniard, vom afla şi opinii ale sale; cu care, e firesc, nu cu toate vom fi de acord, dar care ne vor invita să cugetăm. Şi a cugeta, mai ales pentru vârstnici, este o armă eficientă pentru a preveni ruginirea minții, apariţia acelei maladii al cărui nume nici nu vreau să-l scriu.

Vă mărturisesc că această carte „s-a născut” greu. Nu pentru că aş fi leneș la scris. Ci, dimpotrivă, pentru că am scris până acum mult despre munte. Am scris în reviste de munte care au sucombat între timp, în reviste care mai apar datorită unor redactori entuziaşti. Iar la întrebarea: „De ce nu scrieți o carte?” ce mi s-a adresat deseori, răspundeam că ea există şi nu trebuie cumpărată sau împrumutată, că mulţi montaniarzi știu de ea, că poate fi citită sau doar răsfoită, cu 2-3 simple clic-uri ale mausului pe http://www.dinumititeanu.ro sau tastând pe un motor de căutare cuvintele Dinu Mititeanu ori „Chemarea muntelui”.

Mă gândeam că niciuna dintre cărţile – 16 până când scriu aceste rânduri – apărute în iubita „Colecţia verde” a editurii „România pitorească” din 2012 încoace, nu apăruseră mai întâi pe internet, nici măcar cu altă structură. Așadar, era firesc să fie dorite, cumpărate, citite amintiri ale lui Walter Kargel, Niculae Baticu, Cornel Coman, Nicolae Dimache, Radu Ţiţeica… Scuze că nu le amintesc pe toate.

Dar probabil, nimeni dintre cititorii blogului nu l-a abordat „da capo al fine”. Nici eu nu fac asta cu blogurile de munte care mă interesează. Dar, ce mult îmi place ca în mai fiecare seară, în loc să deschid „tembelizorul” ca mulţi alţii, eu, întins în pat, cu veioza aprinsă, să deschid cartea pe care o citesc sau recitesc, la pagina unde e semnul de carte. Acel semn-prieten pe care îl mut treptat de la pagini cu o cifră, la cele cu două, apoi la cele cu trei cifre, ajungând, în final, acolo unde rostesc în gând „ce păcat că s-a terminat”! Cartea e carte! O deschizi ca s-o citești. Blogul îl deschizi ca să-l răsfoiești, să vezi ce mai are nou. Dovadă sunt marile diferenţe dintre numărul de accesări indicate de contor. Unele articole de pe blogul meu şi al Marlenei au câteva sute, altele mii, opt dintre acestea au peste 10.000 de accesări! Firesc, din curiozitate cele despre urşi, lupi, câinii ciobanilor, despre avalanşa catastrofală de la Bâlea. Cel mai mult însă mă bucură cele accesate din dorinţa de a învăța: Sfaturi pentru mersul pe munte – peste 17.000 de accesări, Cu cortul iarna, Despre conştienţă, Muntele şi fotografia…

Mă gândeam că dacă voi scrie totuşi o carte, ea să nu fie o reproducere a blogului, căci dacă s-ar tipări tot blogul ar umple vreo 4-5 volume! Iar o carte trebuie structurată altfel. Pentru a vă dovedi că această carte nu e o reproducere mai succintă a blogului, vă redau pentru comparaţie capitolele blogului şi numărul de articole din fiecare capitol. Veţi constata că din cele mai multe capitole ale blogului, nu am reprodus în carte niciun articol:

1 – Articole recente (6); 2 – Gânduri (16); 3 – Amintiri (4); 4 – Viaţa muntelui (16); 5 – Școala muntelui (11); 6 – Pro natura (10); 7 – Ture de vară (51); 8 – Ture de iarna (33); 9 – Revelioane, Crăciunuri și Paște pe munte (30); 10 – Avalanşe (11); 11 – Alpinism – escalada (21); 12 – Accidente – salvamont (9); 13 – veterani (6); 14. In memoriam (19); 15 – Opinii (19); 16 – Articole ale Marlenei (5); 17 – ture externe (36); 18 – sporturi montane (7); 19 ; Alte „Annapurne” (13).

De exemplu dintre acele 51 de relatări de ture de vară prin Carpaţi nu am reprodus aici nici una, ci doar mici fragmente, „flash”-uri, întâmplări, evenimente mai deosebite sau cu tentă mai „haioasă”. Asta îmi aminteşte de dragi colegi de club, camarazi în drumeții, care, ascultând ce povesteam, unii mă întrebau :„de ce nu puneți astea pe hârtie?” Dar, e adevărat că în carte reproduc şi unele relatări de ture, dintre cele efectuate iarna per pedes sau pe schiuri ( 15 dintre cele 63 de pe blog ) şi unele ascensiuni din munţii altora (15 din 36) ), dar pe unele le-am mai „stors”.

Gândindu-mă la „nașterea” cu greu a acestei cărţi, e firesc să răspund la întrebarea: „Cine au fost oamenii care m-au îndemnat să scriu o carte? Au fost mai mulţi, dar doi buni prieteni au insistat pentru asta. Unul este Mihai Ogrinji, cel care a „adus pe lume” multe cărţi despre munte şi călătorii în „Colecţia verde” a editurii pe care a înființat-o în 2012 şi care ţine în viaţă revista România pitorească, singura din ţară în care mai apar articole despre munte, alpinism şi căţărare. Iar altul este Mihai Vasile, care nu doar că a insistat mai des, dar a adus mereu şi argumente. Dintre care amintesc doar unul: „un blog se poate virusa sau poate dispărea odată cu tine, o carte nu!” Mai menţionez un al treilea prieten, cel care mi-a dat ultimul impuls de a scrie această carte, în ziua de 19 iulie 2016. Cine e? Veţi afla din capitolul următor, cel mai scurt dintre toate !
În „prima viaţă” nu am ținut un jurnal, cum ținuse, de exemplu, Cuxi, jurnal foarte minuțios şi îngrijit. Aşa că n-a mai fost nevoie de „cosmetizări” când acel text a fost tipărit post-mortem în două ediții de părinții săi, sub numele „Singurătatea verticalelor”. În „a doua viaţă” a mea, un jurnal îngrijit a ținut Marlene, aşa că şi prin el şi prin observații pertinente, m-a ajutat mult în redactarea acestei cărţi. Din fiecare carte despre munte, învăţăm câte ceva ce nu știam sau știam mai altfel. Şi cel mai important şi mai tonic e faptul că fiecare carte ne va aminti de locuri dragi, de prieteni dragi, de perioade fericite din viaţa noastră. Sper ca şi cartea aceasta să fie una dintre ele.

Notă: Cine o dorește o poate comanda la editură: Romania pitorească: romania.pit.mo@gmail.com și o va primi prin poștă, până mai există, este pe epuizate și al 3-lea tiraj.