Chemarea smârdarului

Motto: „Minunea minunilor se iveşte în iunie, când înfloreşte smârdarul şi împodobeşte coastele muntelui cu scoarţele lui de foc…”

                                                                                                                Bucura Dumbravă

Muntele ne atrage, ne cheamă prin el însuşi ca un întreg armonios, dar şi prin multiplele sale detalii geologice, geografice, meteorologice : megaliţi,  pereţi, vârfuri, creste, platouri,terase, hornuri, vâlcele, lacuri, pâraie zglobii, cascade, curcubee, răsărituri şi apusuri „însângerate”.. Ne atrage  prin floră şi faună.  Din drag si dor de linişte şi de cântec de păsări, de muzica arcuşului-vânt pe harfe de cetini, din dor de libertate, de aer curat, de măreţie, de albul zăpezii sau de verdele crud şi de florile primăverii, de oglinzile „ochiurilor de mare” de paleta cromatică a toamnei, vizităm muntele în toate anotimpurile.

 Fiecare avem un anotimp preferat, dar se pare că cei mai mulţi iubesc Primăvara, când natura revine la viaţă, când pajiştile muntelui sunt decorate cu miliarde de flori. Pe măsură ce zăpada se retrage, florile iau rapid în stăpânire noile teritorii şi ne aşteaptă să ne bucure ochii şi sufletele: brânduşe (crocus heuffelianus), angheline (primula longiflora), piciorul cocoşului (ranunculus montanus), dediţei (pulsatilla alba), degetăruţi (soldanella), ochiul găinii (primula minima), stânjenei (iris ruthenica), ciuboţica cucului (primula elatior), felurite genţiane, smârdarul şi multe altele. Smârdarul  are denumirea ştiinţifică Rhododendron kotschyi, căci a fost descris şi clasificat  pentru prima oară în secolul 19 de botanistul austriac Theodor Kotschy. Dar desigur este cunoscut din vechime. Iar unele surse afirmă că încă din secolul 18, celebrul naturalist Karl von Linne l-a denumit Rhododendron.  

    El  nu e floare, e un arbust, aşadar cu tulpina lemnoasă.Un arbust  care înfloreşte, care este cunoscut şi îndrăgit tocmai datorită florilor sale, aşa cum merişorul şi afinul sunt cunoscuţi prin fructele lor. In munţii Caucaz, în Carpaţi, Alpi, Pirinei, rhododendronii cresc în tufe pitice- de 20-30 cm, sunt  asemănători cu afinul (vaccinium myrtillus), merişorul (Vaccinium vitis-idaea) şi coacăza  (Bruckenthalia  spiculifolia), cu care sunt amestecaţi sau învecinaţi de multe ori şi cu care pot fi confundaţi când nu au flori sau fructe.  Dar în America de Nord,  ei au până la patru  metri înălţime, iar în Himalaya sunt adevăraţi copaci (Rhododendron maximum sau arboreum) ajungând până  la 15 metri înălţime. Acolo (în Nepal, Sikkim, India) e considerat arbore national.  Înălţimea pare un argument al originii numelui: în limba greacă rhodon= trandafir, roz  şi dendron=arbore. 

    Există şi specii ornamentale (cunoscutele azalee), dar rhododenronul pe care îl întâlnim pe munte, e pretenţios, nu poate fi transplantat în grădini sau  ghivece. Pe noi, cei care iubim munţii, acesta  ne interesează, smârdarul din Carpaţi, care ştim că „înroşeşte” pante întregi de munte la sfârşit de iunie şi început de iulie. Nu peste tot e sub formă de „covoare”, uneori  îl întâlnim doar în pâlcuri. Căldarea Roşiile din Parâng, Muntele Roşu din masivul Ciucaş şi Vârtopu Roşu din munţii Făgăraşului, Vâlcelul cu Smârdar din Piatra Craiului  şi altele, au primit aceste nume de la „bujorii” ce le acoperă pajiştile la începutul verii. ( A nu se confunda cu bujorul propriu zis- Paeonia officinalis).  Şi mergem să-i admirăm, să-i fotografiem, să ne „îmbătăm” de parfumul lor şi  să adunăm câte o punguliţă de petale  din care, atunci când suntem departe de munte, să ne facem  un ceai care să ne aducă aminte de crestele carpatine. Noi  avem bucuria să-i găsim în toţi munţii noştri.  E o ciudăţenie că în munţii Tatra, munţi  asemănători din multe puncte de vedere cu Retezatul nostru,  nu există rhododendroni !  Prietenii slovaci n-au ştiut să ne  explice de ce ! Nici in Africa şi nici în America de Sud nu creşte.

     Exista cândva obiceiul ca unii cabanieri (la Omu, la Bâlea) să-i servească pe drumeţi cu ceai de „bujorei”, cum li se spune în satele făgărăşene. Din păcate, tot în satele de la poalele Făgăraşilor există barbarul obicei ca flăcăii şi fetele care urcă la „sarbătoarea bujoreilor”, să nu adune doar petalele acestora, ci să-i rupă şi chiar să-i  smulgă şi să  coboare cu saci plini ! La argumentul că e plantă ocrotită, ei arată cu mâna că muntele e plin de flori. Probabil aşa arătau şi cei care au masacrat copacii din pădurile carpatine.  Acum le putem noi arăta cu mâna rănile imense produse de lăcomia lor pe trupul muntelui. Ne e greu să spunem în care munte din România am găsit cele mai frumoase şi mai întinse covoare de smârdar. Mai ales că într-un anumit loc,  nu în fiecare an sunt la fel ca în anul precedent. 

     Inainte cu cam o lună de întâlnirea anuală cu smârdarul, ne ducem la întâlnirea cu brânduşele. Câte o „regină” (brânduşe albă= crocus albiflorus) am găsit în  aproape fiecare „regat de brânduşe”.  Şi când nu găseam şi 1-2 regine,  afirmam in glumă că acea „ţară” este republică !  Dar  într-un  singur loc dintr-un anumit munte, noi găsim în fiecare an ceva rarisim: câteva tufe, câteva fire de rhodo albi !  Şi ne rugăm de fiecare dată Cerului ca nu cumva să îi găsească vreun suflet hain. Sperăm să-i găsim acolo şi în anii următori.  Vă dorim tuturor să vă bucuraţi în fiecare început de vară de întinsele covoare de smârdar ale munţilor şi să aveţi norocul să fiţi premiaţi de Măria Sa Muntele şi cu minunate buchete de smârdar alb.

    Şi închidem „cercul” acestui articol tot cu un citat din capitolul „Florile” din „Cartea munţilor”  carte-poem, carte-imn închinat munţilor în urmă cu aproape un secol de către  inegalabila Bucura Dumbravă:

„Pe muntele Furnica se aprinde jarul de flori mai ales după amiaza, când razele soarelui îl săgetează pieziş. Iar când mergi acolo sus, vezi că scoarţa se descompune în sute de râuri profirii aşezate de-a lungul brazdelor săpate de picioarele oilor peste pieptul larg al muntelui. Coasta, vazută de aproape, seamănă  unei scări uriaşe, ale cărei trepte înflorite se urcă drept în cerul albastru…”