Ciobanii din Carpaţi

Păstoritul/ciobănitul e o profesie seculară. Eu nu pot concepe Carpații fără turme de oi, fără stâne, fără ciobani. A fi baci, a fi cioban era o meserie respectată. Știu asta din copilarie, îmi amintesc cu cât respect vorbea Bunicu’ despre ciobani. Profesia asta de cele mai multe ori se transmitea din tată în fiu. Din păcate tot mai multe stâne sunt abandonate, la fel cum se întâmplă cu micile sate de munte. Bătrânii mor, tinerii au alte aspirații, nu mai concep a suporta viața grea din munte. Vor electricitate, telefoane multifuncționale,TV, manele, discoteci. Căci viața de cioban nu e frumoasă cum își inchipuie cei care iî văd în zile senine cum stau proptiți în bâte și cum cântă (cântau!) la fluier. Când plouă multe zile „mocănește”, când „se rup baierele cerului” și cade potop de ape peste munte, când tună și trăznește, când lapovițește, când lupii sau urșii vin să-și ia tainul,  nu se mai poate spune „ce faină e viața de cioban”.

Se plâng mulți drumeți de comportamentul unor ciobani. Toți se așteaptă ca aceștia să dea fuga și să-i apere de câini; toți îi acuză că asmut câinii ca să se distreze. Ceea ce de fapt nu se întâmplă decât foarte rar, „nu e pădure fără uscături”. Majoritatea ciobanilor pe care i-am cunoscut în șase decenii de drumeții în munți, sunt oameni de omenie. Bucuroși de oaspeți, bucuroși să mai afle de la noi „ce mai e prin lume”. Ne mai îndrumă, dacă avem nevoie, le mai dăm o țigară, o cutie de chibrituri, o brichetă. Dacă stâna e aproape, ne invită la urdă, jintiță, e reconfortant chiar și zerul. Le mai dăm câte un ardei, câte un castravete. Mai aflăm câte ceva despre meseria lor, bucurii, dar mai ales greutăți și necazuri. E un fel de spovedanie pentru ei….

Se plâng unii drumeți de comportamentul ciobanilor. Dar nu se gândesc că uneori putem fi noi de vină pentru asta. Uneori se simt provocați prin indiferența noastră și prin desconsiderarea noastră. Repet că eu și soția mea nu trecem pe lângă ei fără să îi salutăm, fără să ne oprim și să  schimbăm câteva vorbe cu ei, sa-i întrebăm de bucurii și necazuri, să-i întrebăm de unde sunt. Uneori ne găsim cunostințe comune, etc. Și în acest fel nu ne mai e teamă ca vor deveni ostili, agresivi, hoți. Cei care pleacă cu astfel de temeri pe munte, nu se mai pot bucura pe deplin.

Nu uit când un cioban care era singur cu turma, a strigat după însoțitorii mei care erau mai în față și își vedeau de drum fără măcar să-l salute: „Unde vă grabiți așa măi oameni buni! Nu stați o țâră de vorbă și cu noi CĂ SÂNTEM ȘI NOI OAMENI?”. Și era unul dintre cei pe care ascultându-l regreți că nu ai un reportofon. Radu al meu vă poate confirma ce comoară era acel om, cu care mai stătuserăm la taclale și altă dată. Da, în toate categoriile sociale sunt și oameni și ne-oameni și până la proba contrarie trebuie să-i consideram oameni și să-i tratăm cu omenie, DACĂ dorim să fim tratați cu omenie. Când eram tânăr medic la țară nu am avut niciodată probleme cu țăranii și cu intelectualii, ci doar cu unii care nu mai aveau nici bunul simt și omenia țăranului român și nici educația unui intelectual. Adică cei dezrădăcinați, cei fără cei șapte ani de acasă, fără  școală/educație și fără Dumnezeu. Unii dintre aceștia mă amenințau că mă reclamă la partid când refuzam să-i consult dacă erau beți sau să le dau concedii medicale la cerere, etc.

Treceam cândva cu mașina, singur,  pe la ramificația spre Transfăgărășan. Făceau cu mâna mai mulți autostopiști. N-am luat unul cu mapa, ci un cioban, un militar și o femeie. I-am spus ciobanului printre altele: – „Bade, nu mai sunt ciobanii ca altă dată”. – Da, domnule, dar nici turiștii nu mai sunt ca altă dată”. Și mi-a dat exemple.. Mi-a spus că într-adevăr există ciobani care fac meseria de râs, tineri cărora nu le-a plăcut nici în fabrică și nici la CAP, (colhoz!).-„Eu de aia sunt pe drumuri, că unul din ăștia a plecat și m-a lăsat baltă”.

Si apropo de „…nu mai sunt ca altă dată”. Unui mocan din satul Muntele Băișorii (unde e stațiunea de schi a Clujului), un prieten i-a spus cam asa : -„Măi Vasile, voi erați oameni cumsecade, dar tare v-ați stricat” – „Nu noi ne-am stricat Domnule ! Dvs. ne-ați stricat!”

Am citit pe FB: „să dispară ciobanii, oile, câinii din munți!”. Cam extremistă opinie! Oare n-ar fi mai normal  să dispărem și noi, drumeții, din munți? Ei sunt de secole acasă acolo. Noi doar mai de curând. Cred că nu le-ar conveni urșilor, să dispărem, n-ar mai găsi gunoaie, corturi care emană mirosuri îmbietoare…

Din păcate, dorința celor care vor dispariția stânelor din munți se va îndeplini curând. Procesul a început și continuă în ritm accelerat, e ireversibil. Vor fi stâne doar pe la poalelele munților, dovadă frica de câini ai celor care parcurg Via Transilvanica. Cu exceptia câtorva masive montane „de cinci stele”, potecile celorlalte vor deveni impracticabile fără turme și ciobani. Multe izvoare ce se vor înmlăștini. Ne vom înghesui atunci cu toții pe potecile „întreținute” de enduriști si atv-uri, nu ne va mai fi teamă de singurătate, de liniște. Vom fi „acasă”, adică vom respira aer poluat, vom asculta zgomote sau manele. Asta ne dorim noi montaniarzii?