Colţ de rai

Colţuri de natură în care să ne simţim ca-ntr-un colţ de rai, găsim din păcate tot mai puţine.  Le găsim mai ales   în zone greu accesibile, depărtate de civilizaţie, în zone în care „intreprinzătorii” încă  nu au aflat „oportunităţi” de afaceri. Locuri în care n-au ajuns încă „infrastructurile” globalizării,  care duc la  mutilarea  naturii.  Astfel de locuri le găsim de obicei în „fundături”,  nu pe căi de comunicaţie.

Sâmbătă 12 octombrie, la ora 5.30, patru prieteni ai muntelui (Dia, Radu Terec şi noi doi) porneam din Cluj spre Fundătura Ponorului. Colţ de rai din zona de sud-vest a munţilor Şureanu. Pe drum discutăm despre superbele imagini culese de acolo de prietenul nostru Dan Tăuţan, de acele zeci de imagini identice dar din două anotimpuri ! Calitatea lor şi această idee pusă în practică de el, i-au  adus un binemeritat premiu la un concurs de arta fotografică.

Undeva  în câmp, după satul Pui, părăsim şoseaua ce duce spre Petroşani şi cotim la stânga  spre satele Ponor şi Ohaba Ponor.  Apoi, la ora 8.30 îl parcăm pe ALP chiar lângă  panoul pe care e scris „Federi”- numele satului care este încă  el însuşi un colţ de rai. Case   răsfirate pe dealuri, case cu acoperişuri de ţiglă roşie, ascunse între copaci şi pomi fructiferi care-şi etalează  hainele de toamnă  şi roadele.  Le povestisem însoţitorilor Dia şi Radu că în urmă cu vreo 10 ani, eu şi Marlene, ne-am încheiat aici, în Federi- Ohaba Ponor,  o lungă tură  de munte, începută în Păltinişul Sibiului !  Că ultima noapte în cort a fost la nici  100 m de peştera Sura Mare.Peşteră  prin care iese iarăşi la lumină apa care intră sub pământ în marginea „câmpiei” fantasticei depresiuni carstice „Fundătura Ponorului” spre care ne îndreptăm. Şi că atunci,  după ce am trecut de Poiana Omului, am admirat şi cealaltă „câmpie” similară- Lunca Ponorici-  unde intră sub munte pârâul care iese mai apoi în celebra peşteră Cioclovina cu Apa.  Două pâraie , având fiecare o parte din traseu prin în subteran,  dar care curg în direcţii opuse.

 Din loc în loc vedem şi salutăm săteni care culeg roadele toamnei, crumpeni (cartofi) şi cucuruz (porumb). „Păi puteaţi merge cu maşina până aproape de Fundătura !”. Le spunem ca ne era dor de mers pe jos. Dar îi miră şi faptul că  nu folosim  un drum mai direct, mai scurt. Intr-adevăr, în prima  parte noi mergeam în direcţie opusă !  Traseul  gândit acasă, introdus în GPS,   este pe „lungitură”; doream să trecem pe la cât mai multe grupuri de case ale acestui pitoresc sătuc de munte.  Sat în care, la prima trecere pe aici,  am văzut prima dată acele ciudate clăi de fân cocoţate în…copaci. „Pe podină” ni se spune acum (am mai văzut apoi şi în munţii Cernei). Mai vedem şi le fotografiem şi acum, dar se vede că sunt vechi, „lăsate pentru noi, fotografii”, spun eu în glumă. Deoarece clăile recente sunt tot pe „podină”, dar aproape de sol. 

Fagii, stejarii, dar mai ales mestecenii şi cireşii, se întrec între ei prin hainele de toamnă. Toţi patru suntem în extaz, dar mai ales fotografii Dia, Radu, Marlene.  Pădurea e fantastică !  Mai mult stăm decât mergem !  Abia pe la ora 17 ajungem la „ţintă”, căreia gândisem să-i dedicăm toată seara şi toată prima jumătate a zilei de mâine.  Pe ţărmul înalt al „mării” , rămânem muţi de uimire! Realitatea depăşeşte frumuseţea pozelor lui Dan şi ceea ce ne imaginasem !  Nici expresia „colţ de rai”, nici alte cuvinte nu pot reda peisajul impresionant ce-l vedem.  Câteva sălaşe, case folosite doar sezonier, acoperite tot cu ţiglă roşie,  „înveselesc” peisajul şi îi bucură pe fotografi.  Pereţii de stancă  din jur, care formează un fel de „crater”, sunt fragmentaţi de brâne şi de alte petice inierbate pe care mişună şi pasc nu doar oi, ci şi vaci !  Fundul „craterului” este o  incredibilă câmpie netedă, verde, pe care şerpuieşte în meandre pârâul care a creat-o, probabil în milioane de ani.  Pe pajiştea cosită şi plină de clăi de fân, se vede clar şi un vechi traseu şerpuit ce l-a avut cândva pârâul.

E ceva de vis ! E atâta frumuseţe, atâta armonie, atâta pace,  atâta linişte !   Auzim doar sporadice voci adresate vecinilor sau animalelor. Sau cum „se tânguiesc tălăngi pe căi…” 

Seara ne montăm corturile pe un fain promontoriu ce ne permite sa admirăm întreaga minune geografică pe care ne-o doream de mult.  Fotografii au de lucru, aşa că eu plec să caut un izvor. Ni se spusese că e greu de găsit, aşa că am renunţat după o  plimbare pe marginile „câmpiei” şi  am luat apă din pârâu, cu gândul s-o fierbem.  Dar am trecut mai apoi pe lângă casa bunicii Armina ( ce nume frumos şi neobişnuit!) , care m-a îndrumat la izvor şi care a promis să ne aducă lapte în dimineaţa următoare. Dimineaţă şi  zi  despre care   nu mai încerc să scriu. Las doar imaginile să „vorbească”. Palide şi ele faţă de realitate. Realitate în care ştim că vom reveni. Dacă va fi zăpada la iarnă, vom urca la Fundătura pe schiuri.

La plecare, din Ohaba Ponor vrem să mergem până la intrarea în peştera Şura Mare. Dar betoanele turnate pe malul râului , cu scopul de a proteja casele de viituri, nu numai că au urâţit peisajul, dar fac dificil accesul la gura peşterii.

Dorim să mergem din nou în Colțul de Rai într-o  primăvară, când natura va reveni la viaţă, când, departe de „stivele de cutii de chibrite” în care ne-a aruncat viata, să ne simţim din nou două zile în rai.

Foto:  https://foto.dinumititeanu.ro/2013/10/13/colt-de-rai/

          https://foto.dinumititeanu.ro/2020/11/15/un-loc-de-vis/

                                                      *******