Confidenţe

Ganduri adresate colegilor de club dupa cateva zile de drumetii prin fascinantul labirint al Craiesei Carpatilor

Una dintre fetele din grup mi-a scris pe adresa personala:

” Cred ca in Piatra Craiului si in alti munti, indiferent daca pentru catarare sau drumetie, vom avea mereu nevoie de dumneavoastra, pentru cuvintele, povestile si sentimentele pe care le impartasiti cu noi si care transforma o tura la munte in mult mai mult de atat. Si sa stiti ca chiar daca respect muntele de multi ani, am invatat asta de la dumneavoastra inca o data si va multumesc ca sunteti mereu acolo …..”

Multumesc pentru frumoasele ganduri !  Am incercat toata viata sa respect unul din acele indemnuri intelepte ale Bunicului:  sa dau altora ce mi-ar placea sa mi se dea mie intr-o situatie similara. Fac cu voi ce mi-ar fi placut sa faca altii cu mine cand eram ca voi, ce chiar au facut unii  cu mine cand eram ca voi.  Dar credeti-ma  ca nu e usor  a fi mereu pe granita ingusta dintre soare si umbra, sa fii mereu in dilema:

– BUCURIA  de a oferi bucurie, de a le arata altora locuri minunate pe care ti le-a aratat candva, cineva, un altruist sau pe care le-ai descoperit  cu greu singur sau cu 1-2 buni camarazi de ture si ca atare cu atat mai dragi, mai „valoroase” caci erau „mult dorite”,

– TEAMA  ca unul  dintre cei pe care-i accepti sa te insoteasca  sa intre in necaz si  sa te bage in necaz . Sa umbli prin spitale sau tribunale… De la unii vechi amici de ture  am primit deseori sfatul  „sa nu-mi bat cuie in cap daca vreau sa nu ma doara !”  Dar pe cei dintre voi care m-ati convins ca iubiti muntele, v-am acceptat stiind ca  in momentul cand va  voi arata un loc mai aparte,  in ochii vostri  voi vedea „acea luminita stranie” de care scria Maurice Herzog ca o vedea cand era copil in Grenoble, in ochii celor care se intorceau de pe varfuri de munte.  Acea luminita care sclipea ca un nestemat in ochii Marlenei la fiecare nou pas pe cararile caprelor negre ale Minunatei, Inegalabilei, Fascinantei… Si n-am exagerat de loc  atunci cand la inceput de oct. 2002 am anuntat unor prieteni casatoria noastra afirmand   ca naşa noastra  a fost/este Piatra Craiului.

N-am fost egoist niciodata ! Dimpotriva, poate prea altruist ! (altii mi-au spus-o !). Daca as merge prin Piatra, Bucegi  sau alti munti mai „pretentiosi” doar cu inca  2-3 persoane de genul Marlenei, al lui Cristi, Serghei, Mihnea ( sunt doar cateva exemple de care aminteam azi ),  as fi aproape lipsit de emotii, de teama. As alerga cu ei pe acele poteci de capre negre cum alergam „in prima viata” cu Elis si cu Mircea Florian de care v-am vorbit. Ca si cand am fi si noi niste capre negre ! Si am parcurge si am revedea intr-o zi  cat in doua cu  grupuri neomogene.  Si  nu as risca sa fac  undeva 4 ore in loc de una,  nu as risca sa ma prinda noaptea pe „coclauri”.  Dar atunci m-as simti egoist ! As simti ca „fur” ceva unora dintre voi, care sunteti la „inceput de drum”  si care – e firesc- nu toti puteti deveni rapid „capre negre”.   Asa ca incercati „sa intrati in pielea mea” , sa ma intelegeti atunci cand am anumite reactii, cand iau anumite decizii ce par ciudate, cand fac anumite greseli  „din intentii bune” ( cu care stiti ca e pavat si iadul !) …

Sa facem cu totii eforturile necesare ca Muntele sa ne ofere numai bucurii ! Unii le-ati facut recent. N-as fi vrut sa fiu in pielea voastra ! Iar ca sa va schimbati „pielea”- perseverati daca iubiti Muntele !

Va multumesc  pentru intelegere,

Dinu