Dacă o singură dată

Gânduri, sentimente, amintiri stârnite de citirea unei cărţi superbe de alpinism…

Azi, joi 29 mai 2008, la 55 de ani de când primii doi alpinişti au ajuns pe Everest, azi ca şi ieri şi alaltăieri e atât de frumos afară, încât îmi vine să urlu că nu sunt acum, acolo, în munţii mei dragi. Fiind mult mai liber decât mulţi dintre voi, ca un surogat de munte, citesc cărţi despre munte, aşa cum am făcut în cei circa doi ani când, din partener de ture al primei mele soţii, am devenit infirmier al ei. Acum am ajuns la jumătatea superbei cărţi «La montagne a mains nues» (Muntele cu mâinile goale) a lui René Desmaison, tipărita în 1971, prima carte dintre cele nouă ale sale. O adevărată carte de alpinism, în care sunt relatate ascensiuni extreme, multe realizate în condiţii meteo extreme. Altă carte a lui pe care am terminat-o de curând a fost «342 heures dans les Grandes Jorasses», a doua scrisă de el (mersi Călin pentru ele!).

Cine doreşte să afle cine a fost René Desmaison găseşte informaţii în limba română la: http://www.carpati.org/stire/rene_desmaison_ne-a_parasit/633/, un articol al lui Mihai Tănase care a avut şansa să-l cunoască;

În limba franceză la: http://fr.wikipedia.org/wiki/Ren%C3%A9_Desmaison, sau: http://www.ice-fall.com/Page_Composite.aspx?IdPage=168#%3Cp%3ESes%20d%E9…

În limba engleză la: http://www.independent.co.uk/news/obituaries/rene-desmaison-396013.html,

http://www.alpinist.com/doc/web07f/newswire-rene-desmaison şi tot in engleza, un rezumat al cărţii despre tragedia din Grandes Jorasses la http://pistehors.com/news/forums/viewthread/48/.

Admir stilul care RD te face să te simţi lângă el sau în locul lui. Adică să simţi stânca sub degete, să simţi efortul, să gâfâi, să transpiri în urcare sau să-ţi clănţăne dinţii în regrupări, să ai emoţii, să te bucuri, adică să simţi cu toate celulele trupului tău şi cu toate simţurile că trăieşti! Asta îmi aminteşte şi de ceva scris de prietenul sau, Lionel Terray:

„Ceea ce căutăm acolo, sus, este gustul acelei enorme bucurii care clocoteşte în inimi, care pătrunde până în ultima fibră atunci când, după o lungă oscilare la graniţa posibilităţilor umane, putem să strângem din nou viata cu ambele brate”. Și tot lui îi aparţine cugetarea:

„Alpinismul e una dintre puţinele uşi pe care aventura le mai deschide spre lumea moderna, unul din ultimele mijloace de evadare de sub carapacea civilizaţiei pentru care nu am fost făcuţi chiar toţi.”

Citind cărţile lui René Desmaison, admir şi sinceritatea lui, relatarea greşelilor, eşecurilor, incertitudinilor.

Înainte de a termina cartea, am citit ultimul ei scurt capitol, Epilogul, în care se adresează celor cu care s-a căţărat şi despre care scrie în carte, final care „închide cercul”, adică explica titlul cărţii (DM: majusculele unor cuvinte îmi aparţin).

●●●

„Nori albi plutesc pe cerul albastru. Mari piscuri de granit se ridică spre azur. Cristale fine, fragile şi diafane de gheaţă sunt suflate de vântul de altitudine. Gheţarii se etalează până la limita pădurilor de zade. Munţii nemuritori, suverani pătrund în inimile voastre până în adâncuri. Desigur, voi nu puteţi uita toate astea DACĂ O SINGURĂ DATĂ aţi admirat de pe vârful unui munte cum răsare soarele. DACĂ o singură dată aţi văzut cerul nopţii plin de stele. DACĂ o singură dată, dintr-un refugiu de lemn, speriaţi de furtună, aţi ascultat lungul geamăt al vântului. DACĂ o singură dată, acroşaţi cu toate puterile voastre de munte aţi simţit că viaţa voastră nu depinde decât de cele două mâini ale voastre. De CELE DOUĂ MÂINI GOALE, crispate cu disperare de stânca de granit”.

●●●

«SI une seule fois»… Dar e clar că prietenii lui René Desmaison nu au văzut şi nu au simţit doar o singură dată toate astea şi multe altele ce nu se prea pot exprima în cuvinte. Pentru toate astea mergem şi noi pe munte. René Desmaison a fost ghid la Chamonix. Se spune că e una dintre cele mai frumoase profesii căci iţi oferă bucuria de a oferi bucurie. Conducând pe unii dintre voi, tinerii colegi de Club, pe creste înflorate sau înzăpezite sau pe stâncă am trăit de fiecare dată acea bucurie de a oferi bucurie, de a va ajuta să descoperiţi ascunsă în voi dorinţa de a merge cât mai des la întâlnirea cu Măria Sa Muntele, de a va ajuta să strângeţi amintiri. Amintiri despre cerul albastru peste albul imaculat al zăpezii în turele noastre per pedes sau pe schiuri din Munţii Rodnei. Amintirea despre acea noapte sub cerul liber, «a la belles etoilles», cer plin de stele de pe Prispa Gemenilor din Bucegi, după ce efectuasem în grup numeros Creasta Picăturii. Amintirea ploilor furioase ce ne-au blocat uneori în corturi sau a acelor ploi melodioase, „ritmul picăturilor de ploaie pe acoperişul adăpostului, cel mai vechi cântec de leagăn al omenirii”, cum am citit undeva. Aveţi şi unii dintre voi amintiri despre mâini crispate cu disperare pe prize, în Cheile Turzii, în Retezat,în atâtea „alte stadioane”, locuri unde, data următoare, mai bine pregătiţi fizic şi mai puţin stresaţi aţi trecut cu dezinvoltură. Îți aminteşti, Lucian, de bavareza din Sanșil? Poate că cei şase care m-aţi însoţit astă-iarnă pe capricioasa creastă a Pietrei Craiului, după mersul prin ceaţă şi vânt „pe brâna înzăpezită”, amintindu-vă de următoarea dimineaţă însorită de la refugiul Grindul de Jos, înţelegeţi şi mai bine ce a scris Lionel Terray despre „a strânge din nou viata cu ambele brate”…

Așa ca, dragi prieteni, mergeţi cât puteţi de des pe munte şi pe stâncă „să strângeţi amintiri”, cum scrie undeva Ionel Coman. Fiţi siguri că ele nu se vor devaloriza niciodată şi nu vi le va putea fura nimeni. Căci, aşa cum am mai scris cândva, ele sunt depuse în cea mai sigură bancă: ÎN SUFLET!