Despre „Cartea înălțimilor”

Gânduri despre „Cartea înălţimilor. Povestea unei vieţi de explorator” a lui David Neacşu

De câteva minute am terminat de citit fascinantul „manuscris” al cărţii pe care o aveţi în mână. Mă simt ca după o ascensiune mult dorită: obosit, dar mai ales fericit. În plus mă simt speriat că nu voi fi la înălţimea rugăminţii autorului de a-i scrie o prefaţă. E un haos de gânduri în capul meu pe care nu ştiu dacă şi cum voi reuşi să le ordonez. Probabil, m-a ales pe mine – ceea ce mă surprinde şi mă onorează – ştiind că şi pentru mine şi pentru draga mea Marlene, muntele a fost şi este un mod de viaţă. Că, la fel ca el, am trăit intens toată viaţa, nu doar am vegetat. Dar nivelul meu e foarte departe, foarte „jos” ca obiective, ca altitudini, ca riscuri, faţă de incredibilele sale expediţii. Într-una dintre primele pagini, David mărturiseşte: „La Revoluţia din iarna lui ‘89, noi alpiniştii strigam pe străzi şi numele munţilor la care visam: Everest! Mont Blanc! Kilimanjaro!”. Dar la fel ca mine, n-a putut pleca spre ei imediat după căderea odioasei Cortine de Fier, căci mai rămăseseră o vreme alte două „cortine”: una economică – lipsa banilor, a valutei necesare – şi una diplomatică, mai ales pentru Alpi – necesitatea şi dificultatea obţinerii vizelor şi imensele cozi la ambasade. Îi ştiam pe David şi îi urmăream multe dintre expediţiile sale, dar ce am aflat din carte m-a uluit! Și ca număr, ca varietate, ca originalitate, ca îndrăzneală şi curaj. Mi-a amintit de proverbul german „Acolo unde există o voinţă, există şi un drum” şi de opinia lui Plutarh: „Curajul este începutul biruinţei”. Și, apropo de curaj, când în 1994 s-a decis să plece în Africa, a scris: „Tot ce ştiam noi despre Africa era ce citisem în biblioteca profesorului Marcian Bleahu. Nu exista internet, nu aveam filme sau reviste din străinătate. Abia se dezgheţase lumea noastră, eram încă buimaci şi foarte însetaţi să recuperăm timpul pierdut”. După prima expediţie dincolo de fosta Cortină de Fier, pe Kilimanjaro a scris: „Aici şi acum, realizez că muntele este scopul vieţii mele, că de acum încolo voi escalada munţi şi ăsta va fi sensul meu de a exista”! Și, cum veţi afla, şi-a dus gândul până la capăt, asta a făcut toată viaţa şi asta va mai face!

Vă veţi da seama că n-a fost deloc simplu ca povestirile – câte au încăput într-o singură carte – să fie sistematizate, repartizate pe capitole. Dar şi asta are farmecul său: citind cartea ne simţim undeva la o cabană sau la un foc de tabără şi îl ascultăm pe cel care ne povesteşte despre una dintre expediţiile sale, dar mai face şi „paranteze”. Cartea e scrisă într-un stil plăcut, parcă auzim vocea caldă şi molcomă a lui David. Citind cartea ne simţim, la un moment dat, acolo, un însoţitor nevăzut, un părtaş la toate emoţiile, incertitudinile, eforturile. „Tremurăm” când se află în situaţii dificile, mai ales în acele ascensiuni în care coechipierii nu mai aveau forţa fizică sau mai ales forţa morală de a-l însoţi în ultima etapă a ascensiunii (care, de obicei, era cea mai dificilă, cu riscuri mai multe şi mai mari). În care pleca singur pe baza a ceea ce am scris şi eu de mai multe ori: „fizicul trebuie să fie sclavul psihicului”. Dar ne simţim desigur părtaşi mai ales la bucuriile acelei călătorii. Bucurii care sunt cu atât mai mari, cu cât ele nu sunt „servite pe tavă”, ci obţinute cu multe căutări, eforturi, riscuri. Citind povestirile sale captivante, simţim uneori şi nevoia de a-i pune întrebări, dar n-o facem de teamă de a nu „rupe vraja” şi firul povestirii. Și simţim nevoia ca în „pauzele lui de respiraţie”, să-l felicităm pentru… pentru multe!

La întoarcerea din expediţiile sale, majoritatea prin locuri abordate de puţini compatrioţi, a făcut de multe ori expuneri şi a prezentat imagini „dintr-o altă lume”. Dar eu mă miram că nu scrie o carte. De fapt putea scrie mai multe cărţi, cum a făcut cel care a fost pasionatul alpinist braşovean Ionel Coman – opt cărţi –, câte o carte după mai fiecare expediţie. Dar şi una sintetică, „Am îndrăgit munţii”, apărută în 1963, reeditată în Colecţia Verde a editurii „România pitorească”. Un proverb ne spune: „Mai bine mai târziu, decât niciodată”. Cartea de faţă e tot o sinteză, dar nu după primii ani de mers pe munte ca a lui Coman, ci după o viaţă de mers pe munte, dar nu numai, ci şi prin alte fascinante şi îndepărtate locuri ale Terrei: „Tanzania, Kenya, Antarctica, Papua Noua Guinee, Everest, Alaska, Noua Zeelandă, Tasmania, Vietnam, Kamceatka, Peru, Bolivia, Chile, Galapagos, Insula Paștelui, Țara de Foc şi altele. Acele multe şi fascinante locuri vizitate relatate pe scurt, dar captivant în carte, m-au trimis cu gândul la o carte oarecum similară „Spovedania unui neînvins” a lui Marcian Bleahu, om de care David aminteşte cu admiraţie şi recunoştinţă. David ne vorbeşte şi de locurile văzute, dar şi „cum” le-a parcurs, cu mari şi uneori riscante eforturi, prin mers pe zăpadă şi gheaţă, pe stâncă de multe ori friabilă, prin jungle, prin deşerturi, prin mlaştini, prin locuri în care unii oameni trăiesc ca în urmă cu sute de ani.

David – care acumulase în suflet o mare cantitate de frumoase şi emoţionante amintiri – şi-a dat la un moment dat seama că „nimic nu are rost dacă nu e împărtăşit”, cum mărturiseşte undeva. L-aş contrazice/completa: are rost pentru sine, dar ar fi păcat să nu împărtăşească şi altora din vasta sa experienţă. Să trezească la unii cititori gândul „Dacă David a reuşit toate astea, fără să aibă o tradiţie de acest gen din familie, fără a proveni din părinţi intelectuali care nu aveau călătorii la activ şi nici o bogată bibliotecă, oare eu n-aş putea?”. Eu, pasionat de mersul pe munte şi de a citi cât mai multe cărţi scrise de confraţi întru pasiune, mă mir acum de nu l-am îndemnat mai de mult să scrie o carte, cărţi, cum i-am îndemnat pe alţi prieteni. Dar, mă bucur că şi-a dat singur seama că trebuie să scrie măcar o carte. Cum, după ce am scris multe articole prin reviste de munte, mi-am dat şi eu seama că trebuie să scriu măcar o carte. De fapt, el ne relatează că o doamnă din Germania, pe un vas de croazieră spre Capul Horn, ascultându-i o parte din povestea despre atunci recenta lui tură în Antarctica, i-a spus: „trebuie să scrii o carte!”.

Am remarcat că David, deşi avea o mare dorinţă de a urca munţi, nu a fost un „colecţionar” de vârfuri urcate şi de locuri vizitate. Deşi mai avea desigur multe „obiective”, el revenea deseori la unele dintre cele „atinse” deja, din dorinţa de a le revedea şi de a cunoaşte alte detalii din acea zonă fascinantă, locuri care îi intraseră definitiv în suflet. În plus, revenea şi din altruism, din dorinţa de o oferi bucurie din bucurie, de a le arăta şi altor confraţi întru pasiune sau unor persoane dragi. Primul capitol al cărţii este dedicat primei sale expediţii post-decembriste: ascensiunea celor două mari vârfuri africane. Veţi afla ce curaj a avut în 1994, ce mari dificultăţi în documentare, obţinere de echipament, de valută, dovedind în final că „dacă vrei neapărat, poţi! ” Dintre vârfurile africane urcate, cel mai drag i-a devenit Ruwenzori, (pe care l-a urcat prima dată abia în 2004) dovada e că l-a urcat de şapte ori! Undeva scrie mai apoi: „De atunci (după prima ascensiune din 2004) am dus poate 50 de oameni pe Ruwenzori”. O altă mare dragoste i-a devenit mai apoi America de Sud. Citez: „Dacă ar fi femei, Africa mi-ar deveni soţie, iar America de Sud, amantă!”. Veţi afla de ce!

Veţi remarca şi dumneavoastră că David avea în permanenţă nu doar dorinţa de a urca vârfuri, ci şi o puternică dorinţă de a cunoaşte, de a descoperi el însuşi zone noi, mai puţin cunoscute, oameni noi, de a trăi emoţii noi, experienţe noi… Undeva scrie: „fac aceste expediţii în primul rând să cunosc lumea, să o văd cu ochii mei, să o simt şi să o adaug mie. Să o adaug vieţii mele. Muntele este motivul, dar să cunosc lumea e scopul vieţii mele”. Am aflat cu mirare de modul în care lucrează la carte şi am avut dorinţa şi norocul să fiu prezent la o secvenţă din „laboratorul de elaborare a cărţii”. David nu doar povestea pentru reportofon şi pentru cei doi ascultători, ci şi retrăia evenimentele. Și o făcea ca un actor: şi cu vocea şi cu mimica, mai ales cu ochii. Erau momente de vrajă…

Citind cartea vom avea şi noi multe surprize, cum a avut mereu şi autorul. De exemplu, să audă câteva cuvinte în limba română sau chiar să i se vorbească în dulcea limbă maternă şi în oraşe sau țări îndepărtate de Europa: Nairobi, La Paz, Arequipa, Noua Zeelandă, dar şi în alte locuri incredibile: Kamceatka, Antarctica, Insula Paștelui, Tasmania. Nu mai fac referiri la fragmente din carte, vă las să le descoperiţi însoţindu-l pas cu pas pe David şi spunându-vă la final: „Ce păcat că s-a terminat!”

Cluj Napoca, 2023, Dinu Mititeanu