Din istoria alpinismului romanesc

Comentarii despre modul cum se realizau/omologau premierele de alpinism inainte de 1989.

Stiam de multa vreme ca arhiva Comisiei Centrale de Alpinism a FRTA se afla „confiscata” la Domiciliul celui caruia i se trimiteau dosarele cu rapoartele de premiere. Nu eram atat de suparat ca nu le da, eram suparat de ceea ce s-ar fi putut intampla cu ele dupa disparitia acestui aprig cerber ( il stiam pe Dl. Dionisie Colan un om bland si rezonabil, un „domn”). Apoi am aflat ca Cezar Manea a reusit in fine sa o recupereze. 

” Va place sau nu va place, aceste lucruri s-au intamplat, si nimeni nu poate face tabula rasa cu niste lucruri care s-au intamplat aievea. Este vorba de o istorie a Alpinismului Romanesc pe care trebuie sa ne-o asumam in intregime, cu toate bunele si relele.”- a scris cu aceasta ocazie Dan Vasilescu 

Mi-a povestit Nea Baticu , desigur a spus-o si altora, despre ce s-a intamplat dupa moartea dr.-lui Steopoe, fost secretar al CAR: cand, dupa o vreme s-a dus la cei din familie sa intrebe de arhiva personala de munte a decedatului,( voia sa cumpere) aceasta era deja data la anticariat, cele mai de pret deja vandute. Asa ca s-a gandit ca e mai bine ca pe ale sale, o parte, sa le doneze Bibliotecii Academiei, sa ramana posibilitea de a le consulta posteritatea, daca … va avea curiozitatea. 

Eu posed o parte, cam 75%, a revistelor ” Buletinul CAR” din perioada interbelica. Dupa multe cautari, Radu a gasit la Biblioteca Universitara din Cluj TOATA colectia, virgina, revistele cu filele netaiate!! Acum ducem tratative ca sa ni le xerocopieze pe cele care ne lipsesc.

La ref. Gentiana, la una din intalnirile anuale ale montaniarzilor veterani din Valea Jiului( Doamne, ce atmosfera de neuitat!), dupa aprinderea candelei si momentul de reculegere de la Bolovanul Sarcofag de langa refugiu, am ascultat o poveste:

Unul dintre cei care au placutza de inox pe acel Mormant Simbolic, avusese o „mica comoara”: poze de munte, jurnal de excursii, reviste, taieturi din ziare. Probabil ca nu a fost in relatii prea bune cu ceilalti din familie, ca-i neglija, ca iubea prea mult Muntele, caci la cateva saptamani dupa moartea sa, cand s-au dus amicii lui sa intrebe ce planuri au cu arhiva, nu li s-a deschis usa si au aflat cu stupoare de la vecini, ca i s-a dat foc in curtea blocului…

Ma gandeam uneori cu teama ca si acel „metru de dosare de istorie a alpinismului carpatin” ar putea avea aceeasi soarta! 

Se afla in acele dosare scrisul, semnaturile ( sigur ca unele in fals) ale celor care au pitonat, au descris traseul lungime cu lungime, i-au facut schita cu simbolurile internationale, poza 13/18 cm pe care se desena linia lui, au „negociat” cum scria Florin, gradul de dificultate. Am avut si eu parte de aceste negocieri: „Cat ceri doctore? 4A? Iti ajunge 3B!” Si imi ajungea, caci nu doream decat sa am la dosar piesele necesare pentru reconfirmarea categoriei a.I-a. Care vreti, datzi cu piatra ! Asa erau vremurile; am „jucat” si eu o vreme pe acea „muzica”, mai ales de dragul atmosferei din clubul nostru studentesc, de dragul luminitzelor din ochii tinerilor, mereu altii, cu care ma legam in coarda, duminica de duminica in Cheile Turzii. Apoi, in’85, la desfiintarea majoritatii sectiilor de alpinism studentesti de catre minister, „din ratiuni financiare”, am devenit „independent”. Nu dizident, nu-mi atribui merite pe care nu le am… 

Nu tot ce e in acele dosare corespunde cu realitatea. Se cerea fiecarei echipe de seniori ( 3+2 rezerve) sa pitoneze macar un traseu pe an. Nu intotdeauna puteau colegii tai de echipa sa te ajute la pitonare! Te ajutau altii, uneori din echipa de tineret, dar pe hartie ii treceai pe colegii de echipa! Altii, multe cluburi, „adunau trasee”, adica raportau unul pe an, dar pitonau mai multe, oarecum in secret, si apoi le „aruncau” toate intr-un an in „lupta” pentru a obtine „Cupa FRTA”- acordata pentru cele mai multe trasee pitonate! Asa ca „excrocherii” am/au facut cam toti- unii mai putine, altii mai multe, nu doar „Mosu'”, cum se afirma si se mai afirma cu vehementza.

Istoria este cum este, nu putem s-o negam. S-au facut si la noi,in acei ani, premiere de genul celor care se facusera in vest. Si Lionel Terray si Valter Bonatti si… s-au catarat cu scaritze. Au venit -mai incet si mai tarziu- si la noi, noile stiluri de catarare. Despre asta exista un articol scris cred in ’88 de Taina, intr-un Buletin al FRTA ( FRAE de atunci). Numai un Om de curaj, ea, Emil si alti cativa, care au ramas „inauntrul” sistemului, sa incerce sa schimbe ceva din interior. „Dizidentii” ii incrancenau si mai tare pe orgoliosii sefi oficiali. Numai cei de mare prestigiu in domeniu, „din interior”, puteau cere sa se iasa din inchistare. 

Acum s-a iesit! Sunt cataratori de exceptie, dar nu-s bani, nu e moda ca sa fie sponsorizati si ei, nu doar sporturi cu mingea. Si dupa ce ca sunt putini, se inteleg intre ei asa cum stim. Dar n-a disparut speranta ca sa rupa si romanii gura Europei, asa cum a facut-o, poate prima data, Emil Coliban in’ 79. Redau – sper ca deocamdata- un frgment din ce mi-a scris recent:

„6. A urmat un traseu vis-a-vis de Mont Blanc (Dru-ul era in continuare alb se jos pana sus) , intr-un masiv calcaros (Fiz?), cu care ne-a pacalit Denise. Se chema „Le Marteau”, „coada” fiind un perete de 200 de metri iar „ciocanul” un tavan orizontal de 22 de metri exclusiv in pitoane de expansiune, „capac” la traseu. Nu fusese repetat de la premiera (recenta), dar asta Denise nu ne-a spus decat „dupa”, de fapt cred ca vroia sa rupa gura targului si chiar a reusit . Am fost in prima echipa, cu George. Viorel a facut echipa cu Denise, dupa noi. Cred ca respectivul traseu ne-a adus oarecare notorietate „dans la valee”, in special mie (12 minute in tavan, cronometrati de Denise (m-am miscat repede de frica;) si „popularizati” de Denise, care era o „institutie publica” in Chamonix.

7. „Directa Americana” din Dru. Era de fapt obiectivul minimal „pus la cale” de acasa.” 

Asa ca s-a dovedit ca se poate. Se poate si mai mult. Da Doamne sa auzim, sa citim mai multe de acest gen, sa-si indeplineasca si romanii visurile de ascensiuni himalayene, chiar si numai pe trasee clasice sau ascensiuni de senzatie in Alpi…