Două gemene pe Pătru 😉

În ziua de Sf. Ilie – 20 Iulie – am participat la a 13-a ediţie modernă a Nedeii din Poiana Muierii. Unde ne gândiserăm să stăm doar la „momentul festiv” şi apoi să facem o drumeţie în circuit cu trecere peste Vârful lui Pătru (2130 m), „top”-ul masivului Şureanu. Dar acea sărbătorire n-a avut şi un scurt moment festiv, istoric, omagial, ci doar o parte religioasă până la prânz, lângă „Altarul de Vară” unde se va construi o mânăstire şi una turistică, un fel de ieşire cu maşinile, în grup mare „la iarbă verde”, cu mese şi mâncare pregătite de organizatori şi cu un spectacol folcloric pe scena din poiană. Însă cei 3-4 prieteni cu care aveam întâlnire acolo au sosit mai târziu, i-am aşteptat şi apoi am decis să rămânem şi noi până la final, apoi dormind o noapte în cort, alături de alte două, în Poiana în care revenise liniştea. Așa că am amânat drumeţia.

În sâmbăta de 10 august plecăm din Cluj la ora cinci cu ALP al nostru. La 6.20 îl „culegem” din Sebeş pe prietenul Eugen Roman din Hunedoara, apoi urcăm lin pe lunga vale a Sebeşului, pe la Cabana Oașa, peste Pasul Tărtărău. La ora opt sosim la destinaţie, unde parcăm maşina lângă stâna novăcenilor de la intrarea în Poiana Muierii. Stăm puţin de vorbă cu cei care au grijă de acareturile ridicate în 2021-2022 de Ion Brotea (ştiut ca „Tismănaru”) şi de turma de vaci. Trecem pe lângă stâna de oi a jienilor, ridicată în 2012 de Nea Tiric, unde ne vom opri mâine, să mai povestim cu acest „primar” al locului care acum e acasă, în Cimpa. Îi arătăm lui Eugen dealul vecin unde e Altarul de Vară, lângă care noi am dormit două nopţi în cort de Crăciun, 2023. Se văd și chiliile (provizorii?), lângă care se va ridica Mânăstirea Sf. Ilie. În partea opusă se vede Crucea de pe dealul Poiana Muierii. Intrăm apoi în pădure pe drumeagul spre Poiana Sterminosu şi Valea Jiului de Est, pe unde urcau cândva momârlanii din Cimpa, Tirici şi Răscoala la stânele lor din munte. Cei din Jieț îşi aveau stânele în muntele Slima din Parâng. Din Poiana Sterminosu, nu mai urmăm drumul spre stânga ce coboară în serpentine prin pădure spre Valea Sterminosu, ci urmăm culmea, pe vechea potecă de picior a ciobanilor. Întâlnim în vale drumul forestier Sterminosu, îl urmăm spre dreapta până la valea Jiul de Est, formată din afluenţii Sterminosu, Fetiţa, Voievodu şi Bilele care se întâlnesc aici. Pe botul de deal din stânga se află fosta cabană turistică Voievodu, acum proprietate privată. Traseul din aplicaţiile „Munţii Noştri” și mapy.cz ne indică să cotim spre stânga pe valea Bilele. Pe care ar trebui să existe semne de marcaj CA (cruce albastră), dar vom vedea doar câteva.

Teoretic, şi din Poiana Muierii până aici ar fi trebuit să găsim semne TR (triunghi rosu), dar n-am văzut niciunul. După doi kilometri pe drumul de pe valea Bilele, track-ul din telefon, nu şi un stâlp cu săgeţi, ne îndrumă să urcăm spre dreapta prin fânaţe şi păşune, printre rare case de vară. Sus, în culme, dăm de o stână mică, veche, abandonată, numită pe hartă Bilele. Mai sus, aproape de baza piramidei Vârful lui Pătru o alta, mult mai mare, tot părăsită şi pe cale de dărâmare. Marlene ne propune să căutăm apă, pentru a dormi – ce faină idee! – pe Vf. lui Pătru. Dar nu se mai vede nicio urmă a potecii ce ducea în pădure, la izvor. Vedem la vreo 30 de minute mai sus, o stână mai nouă, acoperită cu ţiglă roşie. Bănuim că are o sursă de apă lângă ea. Aici, doar pe hartă, nu și pe teren, există o ramificaţie de trasee: spre stânga CA, pe un drum ce duce în urcuş lin spre Șaua Ocolu dintre Vârful lui Pătru şi vârful Auşelu. Pe care, Marlene mergând fără bagaj cam o sută de metri, găseşte un surprinzător, fain şi bogat izvor salvator. Altfel, ar fi trebuit să cotim la dreapta pe traseul marcat doar pe hărţi cu BA (bandă albastră) spre poiana Gura Potecului unde ştiam din alte ture că există izvor, dar am fi ratat Vârful. Fericiţi, ne umplem bidoanele cu apă şi pornim prin păşune, apoi printre şi peste covoare de ienuperi, din fericire pitici, direct spre „top”-ul masivului. Nu ocolim turma de oi ce se retrăgea spre stâna Auşelu, ci urcăm spre ea să stăm de vorbă cu ciobanul. Nea Gheorghe din Răşinari este – incredibil – singurul cioban cu 1.200 de oi, ajutat doar de haita lui de câini. Se plânge că n-a găsit pe nimeni să-l ajute, că moare meseria de cioban. Urcăm, urcăm. Eu, desigur, mai bătrâneşte. Când ajung şi eu pe cupola vârfului, cele două corturi gemene erau montate printre momâi şi cele patru cruci, iar Marlene şi Eugen le fotografiau din toate unghiurile, căci soarele cobora încet spre culcuşul său. Eram fericiţi că ni se împlinise „pohta ce-am pohtit”.

Știam că Vârful lui Pătru şi condiţiile meteo, ne vor oferi un careu magic: un apus, un cer înstelat, o linişte deplină şi un răsărit! Apusul ne-a vrăjit! Fiecare montaniard a văzut zeci, unii sute de apusuri, dar îşi mai doreşte şi altele. Mihail Sadoveanu a scris. „Se înşeală cel care crede ca o privelişte e aceeaşi, că răsăriturile, amiezile şi amurgurile se repetă”. Nu ne putem plictisi niciodată de ele. Pe fiecare îl privim de parcă ar fi primul pe care îl vedem! La fiecare „auzim” cum Mărețul Astru ne urează „Noapte bună prieteni, pe mâine dimineaţă!” Și cam de fiecare dată, cum am făcut și duminică „acolo”, am fost prezenţi la ora 6.09 la revederea cu el, să ne spună „Bună dimineaţa dragi Prieteni, mă bucur că m-aţi aşteptat, vă voi oferi o zi frumoasă”. Și, cum veţi vedea, s-a ţinut de cuvânt. Dar spectacolul apusului de soare nu se încheie când „bănuţul de jar” s-a scufundat cu totul în „marea” numită Orizont. Acum nu Soarele este eroul principal, ci banda de cer de deasupra orizontului, care-şi schimbă progresiv nuanţele ca la prelucrarea unor fotografii de seară pe calculator. E ca un „desert” al apusului. Iar dacă înainte de a începe „scufundarea”, soarele străbate o făşie subţire de nori, apusul ne oferă și un „aperitiv” delicios. Noaptea, în afară de cerul plin de stele, ne-a delectat şi cea mai dorită muzică: Liniştea. Care ne lipseşte în cetăţile de beton în care ne-a aruncat Viaţa! A fost o linişte deplină, deoarece n-a fost vânt care să mângâie cu arcuşul său corzile sforilor care ancorau corturile noastre. Multă vreme ne vom aminti mereu de acea noapte de vis. În deceniile noastre de munte am mai „trăit” astfel de nopţi. De neuitat sunt și nopţile cu „muzica” produsă de ploaie, care ne aminteşte de un aforism cu autor necunoscut: „Ritmul picăturilor de ploaie pe acoperişul adăpostului, e cel mai vechi cântec de leagăn al omenirii”.

Dacă apusul a fost lent, delicat, ca un „bănuţ de jar” fotogenic, răsăritul a fost brusc, ca un bliț, aparatul foto n-a putut/ n-a vrut să-l înregistreze. Am admirat apoi îndelung jocul norilor matinali pe lacul Oașa şi „am aspirat” în suflete uriaşa şi fascinata panoramă spre toate direcţiile. Culmi și vârfuri atât de cunoscute, care ne inundau cu valuri de amintiri. Apoi am trăit din nou acel adevăr din expresia franceză: «Partir c’est mourir un peu». Căci, plecând din acel rai de frumuseţe, simţeam că murea ceva în sufletele noastre. De fapt, am coborât tot prin frumuseţe, prin locuri ce ne aduceau mai aproape dragi amintiri. Pe aici, având în spinare rucsaci mari şi grei, urcam agale pe schiuri, trasând serpentine albe, în prima dimineaţă a anului 2005, în penultima zi a lungii ture începută în Staţiunea Păltiniş a Sibiului. O tură cu patru nopţi în cort (inclusiv cea de revelion, 2005) şi ultima în cabana Şureanu – pe traseul Păltiniş – Vf. Cindrel – Șaua Șteflești – zona vestică a munților Lotrului – pasul Tărtărău – Poiana Muierii – Vf. lui Pătru – cabana Şureanu – Poarta Raiului – Luncile Prigoanei. În poiana Gura Potecului, de la poalele Piramidei lui Pătru, eu am devenit trist. Îmi aminteam ce „viaţă” era aici la prima mea vizită de prin anii ’80. Stâna Mare era ca o fabrică de brânzeturi, cu ceaune uriaşe, cu cașuri atârnate pe sârmă ca ştiuleţii de porumb ai copilăriei. Cu stive de lemne pe tot peretele stânei, cu copii ce se hârjoneau prin poiana plină de animale: câini, porci, găini, vaci, viţei, cai şi mânji, măgari și măgăruşi. Aveai senzaţia de hărnicie şi prosperitate, de autentic şi durabil. În acea zi de 31 decembrie 2004, îi vorbisem Marlenei despre acea impresie când ajunsesem aici singur. De primirea extraordinară ce mi-o făcuseră atunci șugăgenii. Sunt şi acum trist. Nu se poate renunţa la progres, la europenizare şi americanizare, la globalizare. Noi aveam în acea neuitată tură de iarnă echipament modern: telefon mobil, GPS, clăpari, schiuri cu „foci”, aveam cort izoterm, aveam saci cu puf… Dar, ceva nu mai aveam. Lipsea de aici trecutul, viaţa! Și iarna, când e firesc, dar şi vara, când e nefiresc. Mor bătrânii, mor stâne, mor obiceiuri şi tradiţii și moare ceva şi în sufletele noastre. Ştiam că stâna din Poiana Gura Potecului este părăsită de ani de zile. Dar aflaserăm ieri, de la oamenii din Poiana Muierii, că acum e din nou folosită şi ne-am convins. Un călugăr de la Mânăstirea Oașa, păştea oile mânăstirii. L-am salutat cu „Doamne-ajută” şi am stat cam mult de vorbă cu Cuviosul Părinte. Motiv pentru care am întârziat cu zece minute la întâlnirea ce o stabilisem în Poiana Muierii cu Nea Tiric , căruia îi apăruse un motiv temeinic să nu ne mai poată aştepta. Apoi, prin pădure şi prin poienele Smida (cu stâna părăsită) şi Sălanele (cu stâna folosită), ajungem în Poiana Muierii, unde nu mai era nea Tiric, dar ne aştepta credinciosul prieten ALP, Dusterul nostru. De data asta în Poiană era linişte şi pace, nu ca la Sărbătoarea de Sf. Ilie. GPS-ul ne arată că am parcurs 29,5 km. Dar nu kilometri contează, ci bucuriile și amintirile culese în suflete.