Evoluții în alpinism

O succintă enumerare a „paşilor” făcuţi de om pe munte.

Motto: „Dorinţa de a urca Everestul s-a dezvoltat din imboldul primar de a urca dealul învecinat”

Sir Francis Younghusband, fost preşedinte al UIAA.

Ceva asemănător am citit/ reţinut de undeva că „alpinismul s-a născut din dorinţa de a urca pe dealul din faţa casei”.

Cred asta, căci îmi amintesc de copilăria mea la poalele Făgăraşilor, de cât mă fascinau acele creste, care erau primele care salutau soarele, care erau primele sărutate pe frunte de astrul vieţii. Și cât eram de curios „ce, cum se vede de acolo de sus”. Cât de nerăbdător eram să ajung mare, să urc, să văd, să calc pe urmele pe unde „Moşu’” (bunicul meu) şi ortacii săi treceau pe furiş, în tinereţea lor, graniţa spre Ţară, căreia îi spuneau „În Regat”.

Iar dacă „dealul” din faţa casei părea dificil, omul se întreba: „Oare, pot?”. Oare, nu aşa s-au întrebat, de exemplu, în secolele/ mileniile trecute mulţi dintre ciobanii, călugării, care treceau pe lângă Panaghia din Ceahlău? Căci, de fapt, crucea de pe Panaghia e pusă de un călugăr! Așa se spune de către localnici.

Generali cu armate au făcut „alpinism” trecând Alpii, precum Hannibal, sau mari munţi din Asia ca „Machedonul” (de care prima data am auzit tot de la „Moşu’”), dar au făcut-o cu scopuri „practice”, iar diplomaţi, comercianţi ca Marco Polo, au făcut-o cu scopuri paşnice.

Răsfoind cărţile de alpinism din bibliotecă, aflam că unii autori ai acestora s-au ocupat şi de istoria alpinismului, au găsit şi vechi „ascensiuni în scop estetic” sau din orgoliu: Este citat Tit Livius, care descrie ascensiunea regelui Filip al V-lea al Macedoniei pe muntele Haemus din Tracia, Rila de azi, în anul 181 înainte de Cristos. La fel, împăratul roman Hadrian, dornic să vadă răsăritul soarelui de pe Etna (3269m), l-a urcat în anul 126 e.n., construindu-se pentru asta şi un adăpost pe traseu, considerat „cel dintâi refugiu turistic alpin”.

Francesco Petrarca e unul dintre primii mari scriitori cuceritori de Munte. A urcat în 1336 pe Mont Ventoux, înalt de aproape 2000 m (1912 m), ascensiune pe care o descrie cu mult entuziasm, mai ales încântarea a ceea ce, pe vârf, avea în faţa ochilor. Și aș putea continua…

Dar sunt/ sunteţi, convinşi ca multi alţi oameni, care nu erau regi sau mari scriitori, au urcat în vechime pe vârfuri de munţi doar cu scopul de a se verifica „oare voi reuşi?” sau de a afla „ce, cum se vede de acolo, de pe vârf”! Numai că ascensiunile lor nu le-a consemnat nimeni.

Ştim însa cu toţii că data oficială de naştere a alpinismului este acceptata a fi ziua de 8 august 1786, când, stimulaţi şi de premiul oferit de savantul genevez Horace Bénédict de Saussure celui/ celor care vor urca în premieră pe Mont Blanc, „cristalierul” Jacques Balmat din Chamonix şi tânărul medic Michel Paccard din Geneva, au reuşit asta. Fiind stimulata/ răsplătită cu bani, s-ar putea contesta ca a fost o ascensiune „de plăcere”. Dar e clar că de atunci a început „moda” de a urca şi alte vârfuri din Alpi „pentru ca există”, adică „de plăcere”, de a urca apoi pe un vârf deja atins, dar pe un alt traseu, mai dificil, tot creastă. Apoi pe un perete, apoi iarna, apoi prima ascensiune feminină, prima fără ghizi, prima a unui solitar, prima pe schiuri, prima de noapte, prima cu coborâre cu deltaplan sau parapantă, prima fără oxigen, în Himalaya, desigur… Dar, să ne apropiem de alpinismul de astăzi:

– Compania Ghizilor din Chamonix: 1821;

– Primul club alpin din lume: Clubul Alpin Englez, marţi 22 decembrie 1857, limitat, ca o academie serioasă, la un număr fix: 600 de persoane. Nu ştiu dacă mai este asa, dar având în vedere conservatorismul englez binecunoscut, e posibil să fie tot asă;

– Pioletul, în forma utilizată apoi multe decenii, apare prin 1875;

– Primul rapel, imaginat/ făcut de Jean Charlet în 1879, la coborârea de pe Petit Dru. Nu ştiu ce fel de rapel;

– Primele pitoane utilizate: 1882, fraţii Sella, fondatori ai Clubului Alpin Italian, în Dent du Géant;

– În 1908, Oscar Eckenstein realizează colţarii cu 10 vârfuri, o „revoluţie” în ascensiunile pe pante îngheţate unde, până atunci trebuiau săpate mii de trepte cu pioletul. Dar… din Wikipedia aflăm că iniţial au fost priviţi ca „mijloace nesportive”! S-au dovedit curând a fi un progres fantastic, o economie uriaşă de timp şi energie pentru ascensiunile de iarnă. Astfel, alpiniştii au scăpat de necesitatea tăierii a sute sau mii de trepte în zăpada îngheţată sau în gheaţă.

– Apoi, pentru abordarea de pante tot mai abrupte, în 1929, Laurent Grivel a inventat colţarii „cu 12 puncte”. Primii (sau printre primii) care i-au utilizat au fost Anderl Heckmair şi Wiggerl Vörg în 1938, când au urcat în premieră Peretele Nordic al Eigerului. Pe traseu s-au cuplat cu austriecii Fritz Kasparek şi Heinrich Harrer. E ciudat că unul dintre cei doi doi nu avea deloc colţari!

– Carabiniera a fost inventată cu 2 ani mai târziu, de münchenezul Otto Herzog;

– Cam tot atunci apar primele pitoane „adevărate”, cu inel, „de rapel” şi „cu ureche”, ale tirolezului Hans Fiechtl;

– Tot în acei ani, Hans Dulfer a folosit şi descris tehnica de căţărare „prin opoziţie”, cunoscută la noi ca „bavareză” şi tehnica de rapel ce-i poartă numele;

– În 1924, Wilhelm „Willo“ Welzenbach utilizează prima dată pitoane de gheaţă;

– În 1925, de bavarezii Emil Solleder şi Gustav Lettenbauer realizează prima ascensiune de gradul VI în peretele Civetta din Dolomiţi (1160 m)!

– În 1931, Karl Prusik imaginează nodul de urcare pe coardă.

Din arsenalul „clasic”, nu mă bag în cel modern, nu-s competent, pe ăsta îl ştiţi de fapt, nu am găsit autorul şi data inventării… hulitelor scăriţe!

Da, azi sunt proscrise, dar prin anii ’60-’70, toate magazinele de alpinism din vest le aveau în vitrine; eu le-am văzut în 1973, la Viena, Paris şi la Chamonix. Tot în acei ani, le foloseau cei care ne erau idoli: Lionel Terray, Gaston Rébuffat, Walter Bonatti, Rene Desmaison, Guido Magnone şi mulţi alţii. Apăreau „în scăriţe” în poze şi în filme – de exemplu în neuitatul „Stele în plină zi” şi „Moartea unui ghid”.

E adevărat ca Nea Baticu ne vorbea cu orice ocazie de Paul Preuss şi „cățărătura liberă”.Am citit în cărţi despre disputa dintre adepţii şi „duşmanii” pitoanelor. Angelo Dibona, după 50 de ani de activitate alpina susţinută, inclusiv premiere de gradul V, a murit la 77 de ani între nepoţi, deşi bătuse în viaţa sa doar unsprezece pitoane! Iar „regele” Reinhold Messner a fost şi el toată viaţa inamicul suprapitonării şi total împotriva pitoanelor „de expansiune”. El se laudă că nu a bătut nici măcar un astfel de piton, scriind în 1968:

„Eu sunt pentru moda veche, aceea a curajului de a înfrunta necunoscutul. Este un principiu care nu se împacă cu pitoanele forate. Până acum vreo 10 ani, alpinismul se desfăşura pe o linie fireasca, sănătoasă: Ca să rezolvi marile probleme trebuia, bineînţeles, să foloseşti într-o măsură mai mare mijloace artificiale, dar acestea se menţineau într-un raport echitabil cu dificultăţile. „Feronierii” care au început să urce pereţi verticali găurindu-i cu pitoane de expansiune, nu-şi dau seama că se îndepărtează de adevăratul scop al alpinismului. E firesc faptul ca fiecare generaţie de sportivi să o depăşească pe cea precedentă, dar nu prin „progres tehnic”…

Dar cei care gândeau ca Messner erau excepţii. Se pitona încă „la greu”. Apăruse moda „directissimelor” şi ” superdirectissimelor”. În februarie-martie 1966, s-a efectuat controversata „Directissima John Harlin” în Eigernordwand: 13 oameni de 4 naţionalităţi, în 31 de zile, au „învins” celebrul perete nordic bătând 500 de pitoane clasice şi 50 „de expansiune”, folosind 1600 m de corzi fixe. Iar „Căpcăunul” şi-a luat a 27-a victima: pe John, iniţiatorul „acţiunii”.

Redau una dintre „luările de poziţii” la finalul acestei acţiuni: Veteranul Anderl Heckmair scria:

„Pentru mine rămâne de neînchipuit cum se poate găuri într-un perete, pe vreme rea, timp de o lună! De ce o asemenea ascensiune nu e încredinţată unei intreprinderi de construcţii? Cu timp şi bani se face totul”!

Dar „găuritori” de stâncă s-au mai găsit. Toni Egger şi Cesare Maestri, deci nu nişte „no-name”, au urcat în 1959 Cerro Torre găurindu-i peretele cu ajutorul unui compresor aflat la baza traseului!!! Acum, ruta lor e numita „ruta compresorului”.

Erau şi pe atunci adepţi ai stilului ”free”, dar încă nu era o modă. Nu apăruse „marea cotitură”, nu apăruseră noii idoli ca: Patrick Edlinger, Wolfgang Güllich, Catherine Destivelle, Stefan Glowacz, Lynn Hill, fraţii Huber şi mulţi alţii.

La noi, adepţii „noului val” erau mai ales „independenţii”, care se căţărau doar pentru bucuria lor, nu şi pentru a aduce „puncte” şi „rezultate” clubului, cluburi în care, din diverse motive, erau încă cei mai multi căţărători români.

De aceea, unul dintre visele multora din acea vreme era să urce cu scăriţe fără a le agăţa/ încurca sau sa urce „fără scăriţe”. Nu ne stimula nimeni la ”free”. Campionatul naţional de alpinism şi alpiniadele puneau bază pe timpii realizaţi în trasee, nu pe stil. Ori, cel mai rapid stil de a urca, nu era nici cel cu scăriţe, nici cel „liber”, ci cel în care foloseai pitoanele ca prize şi de mână şi de picior. Cu asta mă „freca” Mişi Szalma, când a revenit la Cluj de la Armata, cu asta am luat primele mele locuri fruntaşe…

Ar mai fi de adăugat pentru tineri, că încă nu apăruseră „papucii” superaderenți. Ba chiar ni se recomanda de cărţile străine pe care le mai procurasem unii dintre noi şi de către monitorii şcolilor Federaţiei, ca în traseele „artificiale” să ne căţărăm cu bocanci, recomandaţi insistent şi de maestrul Floricioiu. Eram obligaţi şi să avem fiecare rucsac în spate, ceea ce nu era prea comod la ramonaje, unde îl puneam pe piept sau îl atârnam sub noi… Nu „se inventase” încă selb-ul (de la „selbstsicherung” = autoasigurare), cel de astăzi, legat de scaun şi gata oricând a-l pune într-un piton ca să-ţi odihneşti mâinile şi apoi să urci mai departe „liber”. Apropo: opus la „artificial” este „natural” nu „liber”, dar dacă englezii au zis ”free”, aşa a rămas, deşi Dan Vasilescu a încercat mai de mult să impună „căţărare naturală”, pe ce iţi oferă natura, stânca, nu „liberă”.

Desigur că în regrupări ne autoasigurăm, de obicei, la doua pitoane, dar cu „selb”-uri făcute din/ pe corzi (ne căţăram cu două în traseele de grad 4-6), pe care le desfăceai când porneai. Trebuia, aşadar, la nevoie, când îţi oboseau braţele, în lipsa unor pasaje mai blânde, să ţi le odihneşti stând în scăriţe…

Pentru ca să nu intre oameni neantrenaţi în marile trasee şi să cadă ca Mitica Şurubaru sau să moară ca cei din Traseul Pintenilor, în ’71, Federaţia a introdus nişte „teste”; unele atletice: Testul Cooper – alergare 3 km sub 12 minute, 15 tracţiuni la bară, 30 de genuflexiuni cu rucsac de 30 kg, nu mai ştiu câte flotări etc. La Alpiniade se proceda prin sondaj/ tragere la sorţi, erau testaţi 1-2 din fiecare club.

E adevărat că uneori nu se făceau riguros acele verificări atletice. De exemplu, hâtrul Nea Paul Fozocoș, numit „şef” al testelor atletice la o etapă de campionat din Cheile Bicazului spunea la un moment dat: „Destul, bă! Nu mai trage de bara aia că trebuie să mai reziste şi la alţii”. Sau la flotări: „Destul flăcăule! Nu observi că fata a fugit de mult de sub tine?” Dar nu toţi erau ca Nea Paul, te puteai trezi picat la test.

Mai era un test pe stâncă, trei manşe de viteza de 30-40 m, unde nu mai era de glumă. Cine pica sau nu intra în baremul de timp, era eliminat. Cei care aţi citit cartea lui Al. Brăduţ Şerban „Cuxi”, vă amintiţi cât era de supărat când echipa lui era descompletată…

E adevărat că acele teste pe stâncă nu se bazau pe tracţiune de pitoane, erau pe prize, dar ce folos că regulamentele/ arbitrii nu ne obligau să facem asta şi în trasee. De fapt, nu s-ar fi putut: nu aveau cum să vadă când erai undeva sus, la finalul unui traseu lung, în ce stil urci.

Arbitrii vegheau doar să-l faci până sus şi ca secunzii (erau doi secunzi) să nu urce concomitent cu „capul de coardă”. Aici se vedea obedienţa arbitrilor, care penalizau numai pe cine doreau ei sau nu penalizau pe cei care se ştia că „trebuie” să câştige. De fapt, am mai spus-o: aceştia erau cei mai buni, puteau de obicei să câştige „pe bune”. Dar erau şi situaţii când IPGG-ul, Creaţia, Metalul Hunedoara (cu imbatabilul Marius Marcus), sau Torpedo Zărneşti erau de nivelul celor doua cluburi cvasi-profesioniste Dinamo şi Armata care se rotau la titluri.

Și mă întreb, poate s-au întrebat şi alţii, Florin Ularu de exemplu: „Dacă antrenorul de la „A” se căţăra „din piton în piton”, de ce nu a impus cel de la „D” un regulament (putea face asta!) care să stimuleze stilul „liber”, căci el era un as recunoscut, stimat pentru stilul sau elegant, felin de căţărare şi al premierelor sale.

Dacă s-ar fi impus în concursuri, atunci, în anii ’70, când şi Florin îşi aminteşte că la testele atletice şi pe stâncă, într-o vară, în Cheile Bicazului, am scos timpi mai buni ca unii mari aşi de la cluburi renumite, aş fi putut atunci să-mi pun scăriţele pe foc. Acum nu mai pot. Nici nu mai am timp să mă antrenez pentru aşa ceva, nici nu mai vreau, căci nu mai am „mobil” pentru asta. Așa că cei care ma mai vedeţi pe mine sau pe alţi veterani că mai folosim scăriţele, nu daţi cu piatra… Poate ne e dor de un traseu pe care nu-l mai putem urca fără ele, poate ne e dor să mai stăm şi să cugetăm, să ne amintim de unii prieteni, într-o anumită regrupare. Poate ne e dor de tinereţea noastră… Nu mai vrem/ nu mai putem face performanţe, vrem doar „poezie pe stâncă”.

Am mai scris ca şi Lionel Terray, şi Baticu, şi alţii spuneau că „alpinismul nu e doar un sport…”

Iar despre „dilemele” şi disputele actuale: reamenajări, prize săpate, prize lipite, ancore, lanţuri în regrupări… Astfel de dispute au fost şi sunt şi în alte țări, poate într-un stil mai ponderat, mai ne-latin!

Și să închei cu probleme de istorie a alpinismului mondial. Pentru unii dintre tineri mai dau câteva date din cărţile lui Ionel Coman al nostru, ale englezului Chris Bonington şi din alte cărţi şi reviste:

– 28 iulie 1800 – e urcat Grossglocknerul;

– 1811 – Jungfrau;

– 1854 – debutul „epocii de aur a alpinismului”. Da, aşa o numeşte Chris Bonington. Să nu-l acuzaţi de „ceauşism”! În acea perioadă au fost urcate Wetterhorn (Sir Alfred Wills) si Dufourspitze (Fraţii Smith), iar în următorii 11 ani încă 180 de vârfuri mari din Alpi, cam jumătate dintre ele de englezi!

– 1858 – Eigerul – de englezul Ch. Barrington şi doi ghizi elveţieni;

– 1858 – ascensiune solitara pe Dufourspitze (Monte Rosa) – John Tyndall;

– 1865 – Sfârşitul „epocii de aur” cu celebra ascensiune a Matterhornului, pe Creasta Hornli, în 14 iulie, cu 4 morţi din 7!

– 13 sept. 1867 – e urcată Creasta Leone a Matterhornului, direct până în vârf, nu pe traseul cu ocolire pe „Brână Carrel” din 17 iulie 1865;

– 1871 – Lucy Walker – prima femeie pe Matterhorn;

– 1879 – Cresta Zmutt – Mummery şi Burgener;

– 1895 – moare Mummery în Nanga Parbat;

– 1895 – ascensiune solitara pe Matterhorn, Wilhelm Paulke;

– 1913 – Prima ascensiune pe McKinley: H. Stuck, H. Carstens. R. şi W. Harper;

– 1911 – Karl Blodig urcă toţi cei 68 patrumiari ai Alpilor, ultimul, al 68-lea, la 52 de ani. La 73 de ani a aflat ca au mai fost „decretaţi” încă doi. Îi urcă solitar şi pe aceştia, căci era încă „tânăr”; a trăit activ, până la aproape 97 de ani!

– 1925 – Emile Solleder, în peretele Civetta din Dolomiţi realizează primul traseu de gradul VI;

– 1938 – „cade” Peretele Nordic al Eigerului: münchenezii Anderl Heckmair şi Wiggerl Vörg şi vienezii Fritz Kasparek şi Heinrich Harrer.

Ma opresc aici cu „Istoria”, cu o notă mai veselă: impresia despre Eigernordwand, la prima vedere de aproape, a lui LOUIS LACHENAL, care împreună cu Lionel Terray, au realizat a doua ascensiune a acestuia: „Ei drăcie! Ăsta pare tot atât de neted ca fundul meu! De l-ar vedea maica-mea”!