Farmecul Apusenilor

Încercare sentimental-subiectivă de a explica ce au Apusenii în plus faţă de alţi munţi  dragi iubitorilor de munte

Imagini: https://foto.dinumititeanu.ro/2015/12/20/colibe-din-apuseni/

Este foarte dificil de a face o ierarhizare a munţilor după frumuseţe. Dar e clar ca Retezatul, Făgăraşii, Piatra Craiului, Bucegii (prin abrupturi, nu prin platou!), Ceahlăul, Ciucaşul… s-ar situa in fruntea unui astfel de clasament. De fapt, primii trei enumeraţi de noi, au iesit pe aceste prime 3 locuri (poate nu am reţinut bine ordinea locurilor 2-3) la un sondaj/poll  organizat in urmă cu vreo 20 de ani la TVR Iaşi de Irina Pacurariu .

Ştim cu toţii ca fiecare munte are frumuseţea lui, dacă nu ca întreg, în mod sigur prin unele „cotloane” ale sale, prin poteci înierbate şi curate, prin poieniţe înflorate şi nepoluate, prin izvoare cristaline, prin cascade, prin linişte, prin mai puţine sau absente intervenţii antropice intempestive. Fiecare munte merită parcurs măcar o dată în viaţă de către orice om care iubeşte Muntele.

Unde se situează Apusenii- „munţii de lângă noi”- cum le mai spunem unii montaniarzi care vieţuim in judeţele limitrofe lor? Cred că pe undeva pe aproape de cei enumeraţi. Sunt munţi care  au „ceva” ce nu au alţii mai renumiţi, mai înalţi, mai dificili, mai mediatizaţi ; sunt munţi care oferă numeroase surprize.

Multe nestemate au Apusenii: mirifica zona Padiş, Scăriţa-Belioara cu ale sale  abrupturi şi vâlcele „a la Piatra Craiului” şi cu florile ce i-au dus faima, Bedeleul, Colţii Trascăului şi Piatra Secuiului, Detunatele, Piatra Vâlcanului, Dealul cu Melci, Groapa Ruginoasă, peşteri cu sau fară gheţar, avene, râuri subterane, chei (Turzii, Râmeţilor ) si cheiţe asemănătoare şi totuşi atât de diferite (Turenilor, Plaiului, Siloşului, Cetii, Întregalde, Găldiţei, Cibului, Glodului, Madei, Ardeului, Uibăreşti, Sighiştel şi altele), Podul Natural de la Grohot, cascadele…

Dar în Apuseni ne încântă cam peste tot şi acele peisaje „dulci” cu „sate risipite pe înălţimi”- cum le-a numit Lucia Apolzan- „Doamna Munţilor”, despre care ne-au vorbit cu multă căldură şi admiraţie şi cei din Ţara Moţilor şi cei din zona cetăţilor dacice din munţii Orăştiei (Târsa, Prihodişte, Ursici). Şi s-au bucurat că ştim cine a fost, că întrebăm de dânsa, că i-am citit cărţile inspirate de satele lor, de viaţa lor. Căci doamna Lucia Apolzan -sociolog şi etnograf- a trăit luni şi ani cu ei, lângă ei, să le cunoască şi să le nemurească viaţa în texte şi imagini . Satele (cu excepţia unora din micile depresiuni din valea Arieşului) sunt mici, sunt cătune, in Ţara Moţilor numite şi „crânguri”. Din cărţi şi de la bătrânii acelor locuri, ştim că într-o vreme, acele cătune-crânguri aflate mai la înălţime, au fost cândva doar „sate de vară”, grupuri de „colibe”. Dar în acele vremuri nefiind acceptată şi posibilă stabilirea în oraşe a surplusului demografic, acele case foarte modeste, temporare, au devenit case locuite permanent, unele cătune primind nume după primele familii stabilite acolo: Tomuş-Tomuşeşti, Borlea-Borleşti, Sicoe-Sicoeşti, Novac-Novăceşti, Aron-Aroneşti, Buta-Buteşti, Nicula-Niculeşti, Furdui-Furduieşti, Matiş-Mătişeşti, Pătruşel-Pătruşeşti, Costea-Costeşti, Trif-Trifeşti, Vâtcă-Vâceşti… Iar pentru „vărat” au construit alte „colibe” şi mai sus, aproape sau chiar pe culmea muntelui: Prislop, Straja, Filea, Smide, Bucişeni, Căpăţâna, Ciunget, Zboru, Ştirăniţe, Picioragu, Runc, La Nedei, Fundoaia, La Garduri, Toaderu, Citera, Apa Cumpănită, Pleşu, După Vârf , Zănoage, Şaua Petreasa ( cele mai apropiate de locul în care s-a prăbuşit acel avion în 20 ianuarie 2014, articol în cap.12 !), Smida Mălaiului, Dealu Coachii, Dealu Stăuin, Poian, După Case, cele de mai jos şi multe altele. Pitoreşti şi uşor de vizitat mai ales de către clujeni şi turdeni, erau până în urmă cu vreo 3 ani, colibele de la Şesu Cald, aflat la cca o oră de mers pe jos din staţiunea Muntele Băişorii. A năvălit brutal peste ele buldozerul globalizării. S-a creat iubitul de schiori, dar urâtul „Buscat Resort”, care e doar începutul unei agresiuni a zonei „Natura 2000 Muntele Mare”. Iarna, pătura de zăpadă mai acoperă cât de cât urâtul. Dar în celelalte anotimpuri… e de evitat a trece pe acolo.

Dacă în alţi munţi întâlnim din când în când ciobani, în Apuseni întâlnim mereu oameni ai locului, mocani, moţi, ţopi, fie la ei acasă în acele numeroase cătune răspândite pe toate dealurile, fie -vara- la „colibi”, undeva mai sus si mai departe de cătunele permanente. Aceste „colibe”, numite în alte zone ale ţării sălaşe, hodăi, stâne, conace !!! , sunt case modeste grupate în diverse poiene, unde ei urcă în lunile calde „la vărat” spus şi „la muntărit”. Scopul e ca animalele să pască iarba de acolo, iar puţinele suprafeţe de lângă sate să le folosească pentru puţina agricultură şi mai ales pentru fânul necesar în perioada iernii. În acele sate de vară urcă femeile, bătrânii, copiii. (doar bărbaţii angajaţi undeva şi navetişti rămân în sat). Duc la munte vacile, viţeii, boii, caii, măgarii, porcii, găinile, câinii. Şi fie la începutul verii urcă şi preotul să sfinţească păşunea, fie duc sătenii apă sfinţită şi repară crucea dacă e cazul, să-i ferească de intemperii şi de prădători. La Dobrinu s-a construit chiar şi o bisericuţă, la fel la Dorne, la Crucea un fel de şură-biserică, una la Călineasa până unde acum e asfalt dinspre Ghețar-Ocoale. Grupul Crucea, aflat la distanţă de cam o oră de marele sat Măguri, sat aflat la cea mai mare altitudine din Romania (cca 1300-1350 m ! ) şi Călineasa,  aflat cam la jumătatea traseului turistic Padiş- Gheţar, sunt cele mai mari grupuri de gospodării „de vărat” din zecile ce le ştim. Când am parcurs prima dată acea lungă culme dintre valea Someşu Rece şi valea Răcătău, la ieşirea din pădurea Chicerii Comorii (atunci încă faină, nu hăcuită ca acum), nu-mi venea să-mi cred ochilor ! Mai văzusem  grupuri de10-20 de colibe şi grajduri, deci „cătune” de vară. Dar aici era un sat mare, numit Crucea, zis de mocanii din Măguri şi „În Cruci „.  „De aici nici nu le vedeţi pe toate”- a comentat un localnic aflând mirarea mea ! Cam la fel e şi la Călineasa, unde sunt şi colibe ale mocanilor din Poiana Horea şi ale moţilor din zona Gârda.

Dar… în câteva locuri, e invers !  Acele modeste „acareturi” sunt folosite iarna ! Stau câteva zile în ele şi vara, să cosescă, să adune fânul în clăi lângă grajduiri şi urcă şi stau acolo săptămâni sau luni iarna cu animalele, să-l consume. Deci urcă (urcau !! ) un om, de obicei un bătrân, la „iernat”, nu la vărat ! Asta se întâmpla sistematic, iarnă de iarnă La Crucea Crencii (unde l-am cunoscut pe octogenarul …Ştefan Crencea din Runc), la Bocşeşti (unde „primar” era Nea Sabin Pitea din Săgagea) şi la Ştione (unde îl găseam în fiecare iarnă pe mai tânărul Dănilă Rusu din Săgagea, citind cărţi despre foştii partizani anticomunişti din zonă). Aceste trei grupuri  de colibe şi grajduri se află cam pe la mijlocul distanţei între staţiunea Muntele Băişorii şi renumita rezervaţie geo-botanică Scăriţa-Belioara. Am mai întâlnit asta (treceam pe acolo iarna pe schiuri) şi La Zăpozi, aproape de vârful Clujului şi de Poiana Mărşoaia ( de pe culmea Gheţarul „de la Scărişoara” – Pasul Ursoaia). De la an la an, la colibe  urcă tot mai puţini, găsim tot mai multe colibe şi grajduri părăsite, chiar dărâmate. Căci bătrânii mor pe rând, iar tinerii care mai sunt prin sate nu mai accepta o astfel de viaţă  şi nici animale multe ca altădată nu mai au. Iar cei care mai urcă, fac asta pentru perioade tot mai scurte ale iernii, de obicei noiembrie şi decembrie până la Crăciun, mai ales cei din Runc. Cei din Săgagea, sat aflat mai aproape, urcă zilnic să dea fân vitelor, să le ducă la izvor, iar seara de obicei coboară în sat. Explicaţia e că drumurile spre sat sunt „rele” şi neputând duce fânul în sat, aduc (aduceau) iarna vacile şi boii la fân…

Posibil   că acest obicei a existat, poate doar sporadic şi în alte zone. Regretăm că nu am pus şi această intrebare la vizitele repetate ce le-am făcut pe la zeci de grupe de „colibe” şi grajduri. Căci ne atrag acele locuri pitoreşti şi acei oameni coborâţi parcă din cărţi de istorie. Dar n-am prea văzut fânaţe prin apropierea lor. Am avut însă o întâlnire surpriză într-o primăvară. Plecasem pentru trei zile cu fiul meu de la cabana ce o aveam la Muntele Băişorii, cu cort şi cele necesare pe un traseu la limita între zăpada care mai exista pe culmile din dreapta noastră : Pietrele Mărunte – Muntele Mare – Căpăţâna – Balomireasa şi satele şi cătunele ce se aflau în stânga, mai jos, pe dealurile dintre afluenţii de stânga ai vaii Arieşului. Traseul imaginat de noi trecea pe la astfel de „cătune de vară”: Crucea Crencii, Bocşeşti, apoi dincolo de satul Săgagea, Marginea, Bălăcioaia, Măcriş, Făgete, canton silvic Leaş, Pogăceaua, Căprăreţe şi altele aflate deja în Ţara Moţilor, amonte de satele mari Lupşa şi Bistra. În toate era linişte, doar ici-colo un om repara câte ceva. Dar la Căprăreţe…câteva vaci păşteau iarba crudă printre brânduşe ! Se aflau acolo trei bătrâni: doi bărbaţi şi o femeie.   Cu primul moşneag nu ne-am putut înţelege, dar ne-a auzit şi a ieşit femeia din altă colibă, lămurindu-ne că moşul e surd de-binelea ! Femeia mă ştia de la vizite anterioare, era mirată că ne vede aşa devreme şi că dormim în cort şi acum ( se mirase şi vara de cortul nostru) când vara e încă departe, zăpada se mai află „la doi paşi”. Dar ne exprimăm şi noi mirarea că au urcat „la vărat” aşa devreme. Răspunsul ei a fost: ” Apoi domnule dragă, noi n-am urcat !” Văzând uimirea de pe feţe, adăugă: „Noi n-am coborât ! Suntem aici de la începutul verii trecute! „. Şi ne explică cum trăiesc: „Avem vaci cu lapte, găini ouătoare, mălai, slănină, untură, ceapă…Şi în fiecare săptămână vine cineva din sat să vadă dacă mai trăim, să ne mai aducă câte ceva de-ale gurii, să le spunem ce ne mai trebuie…” 

Dar desigur că a ierna cu animalele la munte a existat şi în alte zone ale ţării. Al Constantinescu, un veteran montaniard sibian,într-un articol al său din serialul „Memoria cărărilor”  redă spusele unui jinar :

 „Aici oamenii fac numai munci grele – coasa, uscatu fânului, adunatu şi pusul sub acoperiş. Să duci fânu până-n sat, pe atâţia kilometri şi pe aşa drum, rămâi doar cu ruda pe car. Aşa că mulţi lasă pe iarnă câte un vârstnic cu vitele aici. Noi jinarii suntem singurii – după câte ştiu – care, ca să cruţăm iarba şi otava dăm vacile cu lapte vara la oricine vrea să le mulgă fără a cere un folos. Să ni le aducă toamna sănătoase şi-atât. Dacă ar păşuna vara fânaţul ce-l are, omul ce le-ar da vitelor iarna? „. ?”. La fel și în vechea vatră a momârlanilor (Depresiunea Jiului) cum aflăm din excelenta monografie a lui Dumitru Gălățan-Jieț, dedicată acestor demni și mândri urmași ai dacilor: ”Fânul se face clăni acolo, nu se coboară în sat, căci configurația unor terenuri nici nu ar permite coborârea fânului”. 

E clar că în puţine locuri mocanii şi moţii urcau cu animelele „la iernat”.  Iarna aveau alte treburi (nu la TV la telenovele şi manele ! ): femeile torceau şi ţeseau, bărbaţii  din Ţara Moţior erau iarna dulgheri, prelucrau lemnul, să-i crească valoarea, nu-l vindeau buşteni cum fac guvernanţii şi baronii locali acum. Dar s-au dus vremurile când ştim ca era valabilă zicerea :”Au plecat moţii prin ţară,/ Cu doniţi şi cu ciubară/ Şi cu tocuri de răşină,/ Să le deie pe fărină”.  Şi nu pentru că au devenit leneşi ! Vă redau ce ne-a spus cu jale în glas şi în suflet nenea Costea, cantorul bisericuţei din Costeşti: „Pe vremuri aveam comenzi pentru ciubare de nu le puteam face faţă. Plecau primăvara convoaie de care încărcate spre Huedin şi de acolo prin ţară. Dar  a venit plasticul peste noi…”. Butoaiele şi alte recipiente de plastic le-au luat pâinea de la gură. Şi acelaşi plastic: PET-uri, pungi, saci, folii,  au năvălit peste ţară, ne-au mutilat peisajul mioritic, au invadat râurile, malurile lor, şanţurile şoselelor şi căilor ferate, chiar terenuri agricole şi pajişti montane. „Frumoasă ţară aveţi, păcat că e aşa de murdară..” gândesc şi chiar spun unii străini… Mult rău din ţară se datorează celor de sus, egoismului,  lăcomiei, corupţiei celor aleşi de noi în fruntea ţării. Dar de  învazia gunoaielor sunt vinovaţi mulţi din cei de jos, e vinovată incultura oamenilor simpli si  nesimţirea multora dintre cei „cu scoala”… 

Dar să revenim „la cestiune” ! Colibe şi grajduri pentru vărat au şi unele sate de mocani : cei din Muntele Băişorii la Şesu Cald, Crinţ, Găbriana, cei din Săgagea la Ştiolne , Bocşeşti, Marginea, cei din Răcătău pe Negruța, la Dobrin, La Tău, cei din Măguri la Crucea, Trunchii Putrezi, Gârde, Ţigănese, Grosciori, Mişcota, Dobruş, Pleșu, Poiana Lungă, După Vârf, cei din Mărişel la Fântânele, cei din Poiana Horea la Apa Caldă şi Călineasa.  Aceste „sate de vară” se află nu departe de satele permanente respective. La fel şi unele din Ţara Moţilor.  Dar am avut surpriza ca la unele grupe din bazinul Şomeşului, să găsim moţi care stau acolo toată vara „cu căţel şi purcel” şi care vin de departe, din cătune ce aparţin de Câmpeni şi de satele Albac, Poiana Vadului, Vadu Moţilor, Gârda şi altele. Moţi găsim vara la Găureasa, Tomnatic, Dorne, Voineagu, Damiş, Blăjoaia, Munţişoru, Vârtopeana, Motorăşti, Bărneşti, Sfârdol, Fieşu, Irișoara, Tina Bogdanului, Pietrele Albe, Dumitreasa, Urăşa, La Popi, Negre, Făgetu, Ciunget. Explicaţia este presiunea demografică din Ţara Moţilor, sate multe, fânaţe şi păşuni puţine. Am crezut că această „migrare” estivală a lor a fost permisă după Marea Unire, dar bătrânii spun că aşa era şi in vremurile lui Horea şi Iancu. 

Deoarece am tot amintit de moţi şi mocani, vă amintesc că nu se poate face o delimitare clară  a zonelor respective,  că există păreri  care diferă, dar nu mult. Insa  locuitorii din toate satele  de pe valea Ariesului de la Turda până aproape de Câmpeni sunt MOCANI, nu moţi  ! Vă redau  un link:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mocani

unde, mai jos de costume, găsiţi o hartă care lămureşte cât de cât problema.  Si mă simt dator să mai atrag atenţia asupra unui termen greşit, peiorativ, din păcate mereu folosit : ” târgul de fete de pe muntele Găina” :

 ” .. numai în creerii duşmanilor noştri a putut încolţi ideia de imoralitate. Moţii, ca şi Crişenii, fiind oameni cu un profund sentiment religios, niciodată n-a existat la dânşii vreo tendinţă care să poată motiva denumirea ce s-a dat târgului, şi anume „târg de fete”. Fireşte că la asemenea bâlciuri se făceau şi se fac şi azi cunoştinţe nevinovate între tineri şi fete, cari sunt urmate apoi de căsătorie…”. 

 scrie Ion Rusu Abrudeanu în cartea „Moţii” ( 1928 ). E adevărat că „târgul de fete” e un nume mai „incitant” dat de străini , dar e e o formulare denigratoare, tendenţioasă, deformată,  aşa cum este şi povestea lui Dracula! Muntele Găina era unul din multele locuri din Carpaţi unde  anual  avea loc câte o „nedee”, întâlnire a locuitorilor din acele „sate risipite pe înălţimi” cum le-a numit Lucia Apolzan.. La târg făceau  şi schimburi de produse, dar un scop important era că se   întâlneau  şi se cunoşteau  oamenii, căci satele sunt mici şi împrăştiate pe mari distanţe.  Tinerii se cunoşteu, dansau , se înfiripau idile, dorinţe de a se căsători, probabil se şi făceau promisiuni, „logodne”. Dar nicio fată nu era vândută de părinţi sau cumpărată de viitorul mire ! Erau fiinţe umane şi la noi nu exista sclavie ! Adevărul îl aflasem şi de la alţi prieteni  şi de la moţi, dar mai târziu şi din articolul ” Târgul de la Găina. Între mit şi adevăr” apărut în ziarul Adevărul de Cluj din 20 iulie 1996, semnat de Dr. Maria Bocşe, atunci etnolog la Muzeul Etnografic al Transilvaniei. 

Eu  am străbătut sute de  poteci încărcate de istorie ale Apusenilor, pe unele de mai multe ori şi vara şi iarna şi ştiu bine locurile. Am mai prins şi am admirat moţi lucrând la ciubare, doniţi, tulnice, am mai întâlnit căruţe moţeşti pe drumurile Ţării. Am mai apucat  mori, piue, vâltori în funcţiune. Am mai văzut  bătrâne din Ocoliş cu părul împletit în cozi şi apoi răsucite în formă de melc pe urechi. Eu şi Marlene avem cunoştinţe dragi în multe sate şi cătune. Pe tanti Eugenia din Faţa Pietrii şi pe  dragele  Sofia, Anastasia, Ileana din Săgagea, pe tanti Victoria din Valea Poienii, pe  Ana din Cotorăști le considerăm bunici . Nea Petric -de la poalele  Pietrei Cetii- în grădina căruia, printre merii înfloriţi, în luna mai înfloresc şi acum delicatele narcise, ne primea ca pe nepoţi ai lui.  Lângă casa lui nenea Costea aflată lângă bisericuţa din Costeşti am pus cortul într-o Seara de Paşti pentru sfânta slujbă de Învierea Domnului şi într-un Ajun de Crăciun ! Aşa că pe meleaguri din Apuseni ne simţim în vizită la rude. Ne bucurăm reciproc să ne revedem, să stăm de vorbă. Cei care încă nu ne cunosc, se miră când află de unde suntem, se miră că umblăm pe dealuri, uneori cu bagaje mari în spinare, deseori şi iarna, că dormim în cort, că nu ne e teamă de ”nimăi”/sălbăticiuni. Că ştim şi ne interesează denumiri ale locurilor şi chiar numele unor oameni întâlniţi altă dată. Ne place să-i ascultăm, să le aflăm bucurii şi necazuri. Ne place mai ales „istoria orală”, întâmplări din trecut ce s-au transmis din gură în gură, din tată în fiu, din vremea lui Horea sau Iancu, din vremea în care ei erau la cheremul lăcomiei stăpânilor din acele vremuri.

Ne plac acele peisaje „dulci”, acea atmosferă patriarhală, ne simţim pe acolo HOINARI PRIN TRECUT, expresie a noastră ce a fost o vreme  deviză-logo a Maratonului Apuseni, organizat din 2011 încoace în fiecare an de Filiala  Universitară Cluj a Clubului Alpin Român.

Acest maraton e îndrăgit de mulţi iubitori ai acestui gen de mişcare în aer liber, aer nepoluat, departe de hărmălaia din oraşe, sport al cărui „stadion” ne face să ne simţim teleportaţi cu secole în urmă. Mai mulţi participanţi la acest maraton, s-au convins de senzaţia de hoinari prin trecut şi ei ne-au făcut şi ne fac reclama care a dus şi duce la creşterea de la an la an a numărului de concurenţi. Iar noi, organizatorii, aducem de la an la an câte o modificare-surpriză a traseului, redând „circulaţiei pietonale” vechi poteci pe care vegetaţia începuse să le ia în stăpânire. Încântat că am făcut iarăşi faină poteca pe care el cu greu mai putea merge periodic din Săgagea la boii daţi în ciurda celor din Ocoliş, nea Ion Boboia, a acceptat rugămintea noastră de a „revitaliza” sursa de apă numită „Fântâna Popii” ( în zonă, izvoarele se numesc „fântâni”), de a-i confecţiona un nou „şipot”, acel mic jgheab de lemn (numit în nordul Ardealului „ciurgău”), una din cele câteva îndrăgite surse de apă de pe traseu, „bonus” la cele oficiale cu apă îmbuteliată de la punctele de alimentare şi rehidratare ale Maratonului Apuseni. Iar locuitorii satului Săgagea, prin care trec alergătorii uimindu-i pe săteni, au acceptat îndemnul ce l-am adresat noi doi prin viu grai şi prin vocea preotului Radu Ilea, de a se îmbrăca măcar la marile sărbători în frumoasele costume populare pe care ştim că le au şi din care ne-am cumpărat şi noi doi câte unul ( a se vedea  articolul „De Sânziene la Săgagea” :  https://dinumititeanu.ro/de-sanziene-la-sagagea/        şi fotografiile aferente.

 În luna mai 2020 după ”relaxarea restricțiilor” am parcurs 190 km prin masivele Muntele Mare- Bihor-Vlădeasa-Gilăului. Unele grupe de ”colibe” unde drumul de acces nu e modernizat, erau complet abandonate, cele mei multe dărâmate. Ex. la Smide, Bucișeni, Căpățâna.  Unde acum se poate ajunge cu autoturisme 4X4, erau și semne bune:  case noi, locatari, animale, apă adusă cu furtunuri: La Garduri, Petreasa, Dealul Coachii, Dl. Stăuin, Poian, Călineasa…

Ştim că ce am scris mai sus e departe de ce merită Apusenii. Îl considerăm doar  o invitaţie pentru a merge să vă convingeti la faţa locului, sa fiţi din când în când „hoinari prin trecut”. Până se mai poate, până ce acest „trecut” mai există, până nu se va muta cu totul din blânzii Apuseni în cărţi de istorie şi etnografie. Atunci vom fi mai săraci şi mai trişti…

Imagini:  https://foto.dinumititeanu.ro/2015/12/20/colibe-din-apuseni/

                                                                                                                                                         *******