Final de Cale Bună

Motto: România trebuie să o străbaţi la pas, în lung şi în lat. România adevărată – cu mulţi oameni care „te ung la rană” – o descoperi încet, cu inima şi cu simţurile, o descoperi mergând pe jos, pe schiuri sau pe bicicletă…

Lucian Clinciu

Drumeţilor care pornesc pe Via Transilvanica, li se urează „Cale Bună”! Și aşa cum ne îndeamnă inimoşii creatori ai acestui minunat traseu, mai toţi doritorii „de a gusta” să vadă cum este, încep de la Putna, din „Dulcea Bucovină, veselă grădină”, aşa cum am făcut şi noi. Atâtea faine impresii strânseserăm în primele două tronsoane, încât n-am putut aştepta finalul. Ca atare, am scris un articol în revista Rp nr. 1/2022 despre acest „El Camino de România”. Dar atunci nu parcurseserăm decât 585 km din cei 1400 km cât are această Cale Bună tot mai cunoscută şi tot mai călcată. Primul tronson de 365 km l-am parcurs în 18 zile din octombrie 2021 prin Bucovina şi Ţinutul de Sus, dintre Putna şi Sovata. Din raţionamente tactice, nu am continuat Via în ordine, „am sărit” peste Terra Siculorum, parcurgând în 13 zile din Vacanţa de Crăciun -An Nou prin Terra Saxonum între Archita şi Blaj. Și apoi, în Vacanţa de Paşti, 2022, am revenit prin Ţinutul Secuiesc dintre Sovata şi Archita, căci aşa cum constatasem după câteva zile de fapt, „Via Transilvanica a creeat dependenţă”. Deja ajunseserăm la jumătatea acestei traseu de lung parcurs şi era clar că ne doream ca în alte trei vacanţe să-l parcurgem până la final, până la Drobeta Turnu-Severin. Adică după ce la Putna am sărutat pe frunte această Fată Frumoasă, să dorim s-o vedem şi cum Dunărea îi sărută gleznele.

În vara anului 2022 „părinţii acestei fete frumoase numită „Via”, frații Alin şi Tibi Ușeriu de la Tășuleasa Social, împreună cu pasionaţii din jurul lor, cu sute, poate mii de voluntari şi cu sprijinul autorităţilor judeţene şi comunale, au reuşit să monteze bornele şi să efectueze marcajele prin judeţele Alba şi Hunedoara, singurele în care lipseau. Ca o încununare a acestui final, au organizat la Alba Iulia în sâmbăta de 8 octombrie 2022 o impresionantă festivitate: „Via Transilvanica Day” de inaugurare oficială a Căii care Uneşte. Am avut şi Noi Doi onoarea de a fi invitaţi! Argumentul organizatorilor: parcurseserăm în trei mini-vacanţe, jumătate din Via: Putna – Blaj – 727 km, dar cu cortul, inclusiv iarna, cu noaptea de Revelion în cort, ca mai toate revelioanele noastre din ultimii 20 de ani. Alt argument: eu eram bine intrat în deceniul 9 al vieţii! La Alba Iulia – în afară de vechi prieteni montaniarzi – am avut întâlniri surpriză cu oameni dragi cunoscuţi de noi pe Via: Petru Ariciuc din Vatra Dornei, Radu Moldovan de la Șapartoc, Anca de la Saschiz, Gh. Șilian din Archita, Dan Aldea din Valea Lungă – primul sat de pe Via din judeţul Alba. Și să cunoaştem pe „dacii din Cugir”, Dumitru Vasile şi Adrian Frăţilă pe la care vom trece şi pe unii care au făcut lungi bucăţi din Via: Răzvan Sprivac (toată Via „dintr-un șut”) ca şi nemţoaica Christine Thürmer, prezentă şi ea la Alba Iulia, „steaua zilei”. Au mai fost Anca Iosif, Ionuţ Cocoloş şi alţii care parcurseseră măcar jumătate din traseu.

În acea noapte am dormit într-un apartament din centru, iar duminică dimineaţă pe la ora 11 am plecat per pedes doi km spre autogara Alba Iulia de unde, cu cu un autobuz până la Haţeg şi de acolo cu un taxi până la Pensiunea Sarmis din Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Acolo ne-am aplicat prima ştampilă din tura asta (tronsonul 4 al nostru) în care am parcurs 372 km în 18 zile cu dormit 14 nopţi în cort şi 4 în pensiuni. După cam şase km de la plecare, prin Poarta de Fier a Transilvaniei am întrat Terra Banatica. În a 10-a zi, în Crușovăț, pentru Terra Romana ni s-a alăturat prietenul Eugen Roman, montaniard veteran şi salvamontist din Hunedoara. La Drobeta, am ajuns după 17 zile de mers. Având „pensiunile” în spinare, n-am fost nevoiţi să urmăm etapele din Ghidul Drumeţului pe Via, când mai scurte, când mai lungi, ci etape cvasi-egale de cam 21-22 km pe zi, cu dormit în cort lângă o localitate sau între două localităţi.

Nu vom scrie aici un „ghid turistic”, el există scris de „părinţii traseului”. N-am făcut asta nici pe blogul nostru, dar acolo am punctat secvenţe mai deosebite şi mai ales impresii despre oamenii întâlniţi, oameni care ne şi admirau, dar ne şi compătimeau privindu-ne „dulapurile din spinare”. Ne-am bucurat că mulţi ştiau de Via, mai văzuseră drumeţi pe Via, chiar şi străini. Altora – adulţi sau elevi – le vorbeam noi de Via, le arătam T-urile de pe uliţa lor, carnetul cu ştampile… Unii încercau să ne „ajute”, trimiţăndu-ne spre următorul sat pe scurtătură şi se mirau când Marlene le spunea că noi vrem „pe lungitură”, pe unde ne poartă acele semne. Ne trimiteau pe asfalt, unde să avem şanse la „ocazii”, chiar au oprit câteva maşini să ne invite şi se mirau că-i refuzam politicos.

Mai ales în primele două zile ne-a impresionat din nou munca depusă de cei de la Tășuleasa Social. Știm că şi ei, ca persoane, au muncit efectiv, dar „muncă” pot fi considerate şi acele lungi discuţii purtate de Alin şi Tibi Ușeriu cu oficialităţi locale, pentru a contribui la montarea bornelor, la eliberarea de vegetaţie al terasamentul fostei linii ferate pe care să mergem în primele două etape, etc. Începutul traseului spre Terra Banatica, ne-a cam speriat în prima parte: şinele căii ferate şi traversele sunt demontate din 1978. Se merge pe bolovani colţuroşi, norocul nostru că eram cu bocanci de munte, nu cu adidași, căci noi considerăm Via „un munte”, nu o plimbare. Dar mai apoi, terasamentul devine „mai prietenos”, mai ales după satul Bucova. Iar în unele zone se poate merge pe drumul/ poteca de lângă terasament. Ne-a impresionat din nou faptul că realizatorii VT s-au străduit să ne ducă mai ales pe drumuri vechi, neasfaltate, multe înierbate, prin păşuni – multe invadate de ferigi – prin mestecănişuri sau păduri. Da, au fost pe Via Transilvanica şi tronsoane de drum mai puţin plăcute mersului, dar puţine şi le considerăm plată pentru cele frumoase. Și ne amintim şi de cugetarea lui Louis Audoubert: „Frumuseţea n-o s-o găsim niciunde, dacă n-o ducem cu noi”!

O problemă pentru noi care nu mergeam din pensiune în pensiune a fost aplicarea ştampilelor, cei care le deţineau nu erau „acasă” la ora când treceam noi pe acolo. Dar se rezolva prin amabilitatea marii majorităţi a celor pe care îi sunam din timp pentru asta. Un exemplu: doamna Simona Miclău , primarul din Prigor, a stat vreo oră peste program să ne aştepte, ştiind că venim deoarece ne depăşise cu maşina şi chiar ne invitase să ne ducă (nu ştiam cine este!), dar am refuzat-o politicos spunând că nu vrem să trişăm. Bucurii am avut nu doar de la oameni de omenie, ci şi de la frumuseţea peisajului, de la vremea la fel de frumoasă; cer mai mult senin, temperaturi tocmai bune de mers. Doar în două nopţi temperatura de afară a fost –2º C. În cort desigur cald şi bine. Ploaie? Doar o „rupere de nori” teribilă a început când – ce noroc pe noi! – ajunseserăm de trei-patru minute în satul părăsit Lindenfeld. Sat ridicat în 1828 de „pemi”, colonişti germani din Boemia, și părăsit prin anii ´70. Drumul devenise un râu tulbure! Chiar dacă am fi montat cortul înaintea potopului, acesta ar fi devenit… barcă! Ne-am adăpostit şi am montat cortul pe faina terasă „Guesthaus Weisz” folosită doar cam o dată pe an şi ocazional de unii turişti ca noi sau motorizaţi.

Toate etapele din Banat şi Platoul Mehedinţi au multe zone frumoase. Dar cele mai frumoase le considerăm Valea Belareca, Valea Cernei şi Obârşia Cloșani – Izverna. Doar câteva noutăţi pentru noi: Muzeul Locomotivelor din Reşiţa, Peştera Comarnic și Sequoaia Giganteea aflat cu patru km mai amonte. Am fost impresionaţi şi de cadourile ce ni le-a oferit Calea Bună, ea însăşi: brânduşe de toamnă, culorile copacilor, mai ales ale cireşilor și mestecenilor, cadouri pentru ochi şi suflete, dar şi nuci, mere, pere, mure, uneori şi apă – cadouri pentru trupuri… În vacanţa de iarnă, 2022, (doar calendaristică!) – tot cu cortul în spinare – am parcurs tronsonul 5 al nostru: 140 km în opt zile pe VT prin judeţul Alba, dintre satul Valea Lungă şi oraşul Cugir. În ziua de 22 decembrie trenul ne-a dus de la Cluj la Blaj, apoi un taxi până în satul Lunca. Unde ne aştepta Eugen Doroga, dornic să parcurgă cu noi prima etapă nouă din judeţul Alba. Am mai mers cam un km cu maşinuţa lui pe o uliţă, am lăsat-o lângă biserică, iar de acolo, per pedes, în cam 30 minute am ajuns la locul fostei ultime borne de la graniţa dintre judeţe, pe care am găsit-o strămutată cam cu un km pe noul traseu spre Blaj. La finalul tronsonului, în Cugir am avut o plăcută întâlnire cu „dacii” din zonă: dl Vasile Dumitru şi soţia dar şi maratoniştii Adrian Frăţilă şi Romeo Brad.

În vacanţa de Paști 2023 am parcurs 140 km în șapte zile prin judeţul Hunedoara, plecând din Cugir și trecând – desigur nu prima dată! – pe la Sarmizegetusa Regia şi Fundătura Ponorului şi încheind cei 1400 km ai Viei Transilvanica la Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Ruinele Amfiteatrului Roman de acolo, au fost pentru noi Ruinele Podului lui Traian de la Drobeta Turnu Severin – final de Cale Bună.

Cine doreşte o relatare mai detaliată, găseşte pe blogul nostru la https://dinumititeanu.ro/20-via-transilvanica/ şase episoade ilustrate cu 28 albume foto. Bilanț general: 1380 km în 71 de zile, cu 53 nopţi în cort şi 16 în pensiuni. Pe lista cu finaliştii Viei Transilvanica suntem printre primii 40. Eu voi rămâne multă vreme ca cel mai vârstnic dintre ei cu bonusul că am parcurs-o nu din pensiune în pensiune cu 5-7 kg în rucsăcel, ci cu dormit în cortul nostru drag!

Nu putem să nu ne gândim şi noi la viitorul ce-l va avea Calea care Uneşte. Viitor care îl frământă pe entuziastul Alin Ușeriu şi pe cei din jurul său. E clar că numărul celor care vor parcurge Via va creste tot mai mult. Că locurile de cazare ar trebui să crească şi ele; asta se va întâmpla în baza „legii” cerere şi ofertă. Dar problema cea mare o va constitui întreţinerea Viei, refacerea periodică a marcajelor, căci soarele distruge repede culoarea portocalie, am constatat asta în munţi. De reparat marcajele deteriorate de ne-oameni, de „uscăturile” existente în fiecare sat. De „cosit” buruienile şi lăstărişul de pe terasamentul fostei căi ferate amintite în acest text şi din alte zone. De tăiat/ rupt crengile care acoperă vizibilitatea semnelor de marcaj, am făcut şi noi asta în unele locuri. De întreţinut „viabile” izvoarele de pe traseu. De obţinut amabilitatea şi colaborarea noilor autorităţi după viitoarele alegeri. De insistat la cei care deţin ştampile VT să nu le ţină „sub lacăt”, să ştie subalternii de ele, să aibă acces la ele şi cei care se află în permanenţa la acea instituţie. De studiat sesizările făcute de drumeţi pentru îmbunatăţiri ale Ghidului Drumeţului și ale marcajului.

Recomandăm celor care doresc „să încerce” Via, mai ales celor neobişnuiţi cu ture lungi, să parcurgă mai întâi doar două, trei etape. Așa au procedat colegi ai noştri de Club, cazându-se (cu rezervare din vreme) la sediul Tășuleasa Social din acel „colţ de rai” numit Piatra Fântânele, de unde se pot parcurge cele două faine variante dintre Sediul Tășuleasa şi satul Lunca Ilvei. Așa am procedat noi cu sora din Germania a Marlenei, fostă montaniard în tinereţe, acum cu viaţă sedentară. S-a bucurat că s-a simţit bine şi are deja planuri să revină pe Via chiar şi singură, dacă noi n-o vom putea însoţi.

Descrierea succintă, impresii din cele 6 tronsoane parcurse de noi găsiţi la https://dinumititeanu.ro/20-via-transilvanica/ iar 29 de albume foto la: https://foto.dinumititeanu.ro/2021/11/30/via-transilvanica/ , de dorit a le vedea mai mari decât pe telefon, pe un laptop şi după „Instrucţiuni”.

Noi am terminat Via Transilvanica – Acest Munte mai Altfel – expresie ce i-a plăcut lui Alin Ușeriu. Vom reveni la vechea noastră pasiune, Muntele. Nu vom mai posta imagini pe contul FB al Viei și vom intra mai rar să vedem ce se mai întâmplă pe Via. De ce „mai rar”? Din cauza numeroaselor postări selfie, a comentariilor „manele vizuale” (GIF-uri, pokemoni), din cauza multor imagini cu oameni care nu ştiu şi nu respectă estetica mersului prin natură, adică în concordanţa cu frumuseţea ei: De exemplu: hainele pe care le dezbracă, nu le poartă în rucsac, ci le atârnă de acesta sau şi mai inestetic de şolduri, care merg cu centura rucsacului neîncheiată, gest şi el inestetic şi ne-ergonomic. Oameni care apasă pe declanşatorul aparatului foto sau al telefonului fără a fi căutat/ aflat noţiuni elementare pentru asta ( https://dinumititeanu.ro/muntele-si-fotografia/). Nimeni nu ştie totul, dar firesc e să caute să afle, noi aşa am învăţat, mulţumind celor care ne-au ajutat, nu supărându-ne pe ei…

Alpiniştii au auzit despre, sau au citit o care cu titlul „Eiger obsession” a lui John Harlin III. Al nostru Voicu Bojan a scris una similară cu titlul simplu „Via Transilvanica”, dar care evidenţiază clar „obsesia” ce-i cuprinsese pe fraţii Ușeriu pe care autorul cărţii și dl prof. univ. Mircea Miclea i-au însoţit în explorarea pe teren a planului făcut pe hărţi. E o carte fascinantă despre un traseu fascinant, gândit şi realizat de oameni excepţionali. Eu spun că e un traseu care creează dependenţă: odată început, mai toţi oamenii simt nevoia să-l termine. Noi l-am terminat! V-o dorim și Vouă!

Cale bună tuturor!