Gânduri despre „Lacrima de Piatră”.

Ganduri si sentimente induse de citirea acestei superbe carti a „tanarului veteran”- alpinistul brasovean Mircea Noaghiu

Intr-o zi din anul 2003 scriam pentru forumuri de munte: Am terminat de o ora cartea lui Mircea Noaghiu- „Lacrima de Piatra”. Nu stiu ce veti gandi/scrie voi dupa ultima pagina. Eu am simtit tot timpul ca-s langa el si alpinistii lui, ca le ascult discutiile, ca rad cu ei ( acum o citeste Marlene si rade mereu in hohote! ), ca ma bucur ca ei, ca-s obosit ca ei, ca ma revolt ca Mircea.

Desigur ca eu – la 4 zile distanta ca varsta de Mircea- si „actor” ca si el in anii despre care scrie, inteleg mai bine cele relatate cu naduf/ revolta despre intamplari din culisele alpinismului romanesc. Despre lipsuri materiale, dificultati birocratice, invidii, rautate, lovituri pe la spate. Despre faptul ca tu, obisnuit in „lupta” dreapta, cinstita cu Muntele, sa fii obligat a face tot felul de compromisuri, de plecaciuni si „atentii” pentru ca tu si tinerii pe care i-ai facut alpinisti sa poti iesi undeva in alti munti (din tarile „fratesti” desigur, despre cele „capitaliste” nu putea fi vorba ! ).. . 

Cum sa nu te enervezi odata cu Mircea, cand, cu diferite ocazii, vizite in strainatate sau in momente importante ale escaladei, unii dintre tineri dovedeau superficialitate si inconstienta. Si cum sa nu razi de modul cun Mircea rezolva prin glume si expresii savuroase situatii neplacute in care il puneau deseori „manjii” sai.

Cum sa nu te bucuri ca la confruntari in strainatate, baietii si mai ales fetele „lui” au lasat asistenta cu gura cascata? Si cum sa nu te intristezi odata cu Mircea, cand, intors cu multe locuri fruntase de la o competitie internationala- obtinute dupa multa, multa munca si transpiratie si nu numai, sa vezi ca ca articolul pe care l-ai dat la ziarul local nu si-a mai gasit locul, acesta fiind tixit de comentarii referitoare la fotbalul brasovean, care se zbatea sa se mentina in divizia A.

Si mai ales cum sa nu ramai uimit, ca  la 63 de ani, negasind coechipier, s-a dus singur sa mai pitoneze (!!!) doua lungimi de coarda din „Amurgul zeilor”, traseu inceput cu 20 de ani in urma. A facut-o dupa ce a aflat ca traseul e trecut in cartea „Cheile Bicazului” a amicului sau Wild Ferenc . E finalul in „crescendo” al cartii. Citind acest final, mi-a venit in minte titlul unui articol din Almanahul turistic 1966 despre o ascensiune solitara de 5 zile, in febr.1965 , pe un traseu in premiera in peretele nordic al Matterhornului, cu care marele alpinist italian WALTER BONATTI se hotarase sa se retraga din activitatea alpina. Articolul se numeste „FINALUL MAGNIFIC AL UNUI MARE ALPINIST”. Eu spun ca se potriveste perfect finalului cartii si a capitolului de deschizator de trasee alpine din viata lui Mircea Noaghiu. 

Imi amintesc de asemenea ca in presa anilor ’60, marele Walter Bonatti era numit „Omul care se intoarce intotdeauna”. Caci revenea ca sa termine escaladele pe care vremea nefavorabila il obliga sa le intrerupa. Si Mircea Noaghiu s-a intors intotdeauna sa rezolve surplombele care il respinsesera. Dar in lumea fascinanta a muntelui nu s-a reintors, caci din ea nu a plecase  niciodata !  A ramas mereu credincios Mariei Sale Muntele, pe care l-a iubit, respectat si ocrotit o viata, cu o pasiune si energie debordante. Conducator o viata al clubului de alpinism studentesc din Brasov, ca si Prof. Eugen Seracin la Timisoara, Miki Bucholtzer la Iasi, Iosca Ghetie si apoi Dan Vasilescu la Bucuresti , Vali Craciun si Miki Gyongyosi la Cluj- a invatat sute de tineri, mereu altii- si sa practice in siguranta acest sport cu multe riscuri- dar si sa iubeasca si ocroteasca Muntele. Unii dintre fostii lui „elevi”, dupa absolvire au infiintat si condus alte cluburi de alpinism. Si daca unii dintre fostii lui elevi au suferit accidente regretabile, consider ca vina nu e a lui Mircea, asa cum nici de accidentele rutiere nu sunt vinovati instructorii scolilor de soferi.

Stiu -draga Mircea- ca nu  ai adresa de e-mail. Dar iti multumesc si acum, aici, pentru clipele de viata adevarata pe care le-am trait/retrait azi alaturi de tine. Iti multumesc inca o data ca ti-ai deschis sufletul. Multe din cele citite le stiam deja, dar m-am bucurat sa le mai „ascult ” o data. Dar am aflat atatea din cele nestiute, mai ales despre dragii prieteni Genu si Nusa Enache. Si – ce e mai surprinzator- am  aflat ca sub aparenta de „dur”- cum pareai multora, se ascunde un suflet sensibil, un poet al naturii, un om care tinea la tinerii lui invatacei in ale muntelui ca la proprii copii.   Am simtit si eu uneori, langa tine, socuri pe arterele coronare, ex. cand, in Dresda, nu mai aparea acea fata inconstienta sau cand un tanar secund al tau s-a dezlegat din coarda in plin perete si „se plimba” nonsalant pe brâne inselatoare. Cu aceasta ocazie mi-am aminit si eu de multe situatii similare prin care am trecut cu astfel de tineri nabadaiosi…

Azi m-am simtit ca intr-un bivuac din munte, unde te ascultam, unde rememoram vechi intamplari, necazuri, poante hazlii, deceptii, bucurii. Stiu ca daca ar fi sa iei de la capat viata, ai trai-o la fel. Caci din carte reiese clar ca NU AI VEGETAT, CI AI TRAIT !

Sa traiesti inca multi ani Prietene si sa mai scrii macar o carte, asa cum reiese ca ai de gand, dintr-o pagina din „Lacrima de Piatra”.(notă din 2014: a scris-o: „Tributul Hazardului”. Despre ea tot în acest capitol ! )