Gânduri despre o cabană

Motto: Cabana de pe Lacul Bâlea e ancorata spre largul apelor şi pare de departe străvechea Arcă a lui Noe, poposită între munţi pe ultima oglindă de apă rămasă de la potop.

               Geo Dumitrescu

Nu ştiu când, la ce vârstă şi unde am văzut prima data o fotografie cu cabana de pe lacul Bâlea, dar ştiu că m-a impresionat şi că doream să ajung acolo şi să văd aievea Minunea. Mi-e şi ciudă şi ruşine că deşi am copilărit la poalele Făgărașilor, am ajuns la Bâlea abia în anii de studenţie. Dar apoi mi-am luat „revanşa”. De cabana care a fost mistuită de flăcări în 27 august 1995 mă leagă frumoase amintiri şi pe mine ca şi pe alte mii de iubitori de munte. Pe ea o compara poetul Geo Dumitrescu cu arca lui Noe. Era practic situată pe o insulă; doar o „punte” îngustă de piatră o lega de „ţărm”. Căci, în acele vremuri nu intrau până lângă peretele ei camioane cu lemne sau dube cu alimente şi lăzi de băuturi. Nu fusese sacrificat un colţ de lac pentru a realiza parcarea pentru autoturismele de lux pe care le vedem acum, adevărate expoziţii de mărci auto.

Radu al meu are primele amintiri de viata de pe munte. Căci, de la doi ani îl duceam pe munte în spate, într-un rucsăcel artizanal, dar foarte comod. Iar poveştilor cu zâne, feți-frumoși, zmei…, le prefera povestiri şi întâmplări din munţi. Inventasem una cu Moşu’ Bâlea, care îşi avea stâna pe o insulă de pe un lac din Făgăraşi, unde seara oile erau în siguranţă; nu puteau ajunge lupii la ele. Stâna lui Moş Bâlea era ca Cetatea Făgăraşului pe vremuri, înconjurată de apă. De oile ce păşteau ziua aveau grija ciobanul Arpaș, ciorangii Arpășel şi Vârtopel şi căinii Călţun, Paltin, Văiuga şi Laita. Şi-i mai povesteam şi de Buteanu, iscusitul vânător de capre negre prin însoritele sau înneguratele căldări Capra, Fundu Caprei şi Căldăruşa Lungă din Țara de la Miazăzi… Când îmi cerea să repet povestea sau să-i mai spun un episod, mai încurcam în unele seri personajele între ele şi Radu protesta vehement. La vârsta de 4 ani a văzut insula pe care fusese cândva „stâna lui Moș Bâlea”. Apoi, de pe la 7 ani, când participa acolo la tabere şi concursuri de schi, nu mai era la vârsta poveştilor. Așa că întreba şi afla ce reprezintă, în realitate, numele de mai sus şi altele…

Peisajul din jurul Bâlii e admirat acum de mult mai mulţi oameni (şi ne-oameni!), dar cu decenii în urmă era şi mai plăcut ochiului decât acum. Unii dintre cei care au frecventat cabana în acei ani îşi amintesc de faptul că în holul cabanei exista o fotografie color a lacului şi cabanei care ii fascina pe toţi. Se opreau şi o studiau îndelung; nu pricepeau de unde e făcută poza. Până ce unul ce aflase, sau se lămurise singur, le spunea că cei de la tipografie au pus clişeul pe dos! Am văzut şi eu şi mi-a povestit şi Nea Gligor, cabanierul, că din cauza acelei poze ce atrăgea privirea de cum intrai în holul cabanei, câţiva turişti au căzut în trapa prin care se cobora în pivniţă, când aceasta era deschisă. „Am pus şi un scaun lângă trapă înainte de a coborî în beci, dar omul, fascinat de poză, l-a văzut cu coada ochiului, l-a dat la o parte şi era să-mi cada în cap când urcam pe scară…”

Cabanierii de la Bâlea… Ar trebui să scriu despre ei, dar nu i-am cunoscut pe toţi. Doar pe Nea Tomiță, pe Nea Gligor şi pe Honno Breit. Voi scrie mai apoi câte ceva şi despre cabanele Bâlea de dinaintea celei amintite mai sus.

Pe Toma Boerescu l-am cunoscut bine, dar când nu mai era cabanier la Bâlea. Mi-a povestit însă multe despre viata lui de cabanier şi la Lac şi la Cascadă. În 1973, cred, printre altele, pe patul lui de suferinţă dintr-un spital clujean unde îi făceam vizite dese, mi-a povestit cum într-o iarnă din primii ani de după război, el şi cabana Bâlea Lac au salvat viata unui tânăr sas din Sibiu. Un ofiţer sovietic nu îşi găsea revolverul. Din motive de alcool, desigur, uitase ce a făcut cu el! Și îl suspecta pe „tânărul fascist” în casa căruia era încartiruit. Tatăl băiatului l-a trimis la Bâlea, ştiind ca ruşii împuşcă şi apoi cercetează, dacă mai cercetează! Nea Toma era cabanier la Cascadă; la Lac nu era nimeni. I-a dat o cheie, alimente pentru câteva zile şi l-a trimis pe tânăr sus, la Lac. A şters apoi urmele şi a avut noroc şi de ceva vânt şi ninsoare.

Celor veniţi să-l caute pe tânăr (prin fuga se auto-învinovăţise!) le-a spus că la Lac nu e nimeni. După câteva zile tovarăşul Ivan şi-a găsit revolverul şi tânărul s-a putut întoarce acasă. Prin anul 1972, când ne-a Toma s-a dus în RFG (unde avea un fiu) să afle dacă într-adevăr e obligatoriu ca chirurgii clujeni să-i amputeze un picior, l-au întâmpinat în gara München multi foşti sibieni. Printre alte multe amintiri din anii când pe aceştia i-a învăţat să schieze, sa se cațere şi mai ales să ştie „să citească zăpada”, unul din ei i-a mulţumit încă o dată că i-a salvat viata…

Ultima dată când l-am văzut pe Nea Toma, a fost într-o duminică de septembrie 1974, la Lacul Bâlea. Urcase cu salvamontiştii şi cu alţi tineri sibieni care făceau ultimele transporturi de materiale pentru refugiul de la Călţun. Într-un fel mă bucur că ultima imagine a lui o am acolo, pe fundalul crestelor pe care le-a iubit o viata, creste care au fost viaţa lui. De 1 mai ’75 am urcat cu familia mea şi cu câţiva prieteni la Bâlea. Ne grăbeam să prindem ultima telecabină, așa ca nu am oprit în Sibiu. A doua zi, acolo, la Bâlea, un bun prieten sibian, îmbrăţişându-ne cu lacrimi în ochi şi vocea vibrând de durere ne-a spus: „Ieri l-am condus pe ultimul drum pe nea Toma…”

Nea Gligor. A fost multi ani cabanier la Lacul Bâlea. Un adevărat cabanier, nu doar „responsabil de unitate” cum încercase un ministru al turismului să le spună cabanierilor în acte şi cum, de fapt, erau mulţi dintre ei. Mi-l lăudase şi Nea Toma, căruia îi fusese coechipier în ture de munte. Poate veteranii îşi amintesc că în acei ani, în holul cabanei Bâlea Lac era un anunţ scris în româna şi germană ce spunea cam aşa: „Oferim turiştilor orice fel de informaţii despre Făgăraşi, Iezer-Păpuşa, Cindrel, Lotrului…” şi cred că mai erau înşiraţi câţiva munţi. În ianuarie 1973, când am urcat la Lac printre exploziile geniştilor care construiau Transfăgărășanul, am avut şansa ca eu şi amicul meu să fim un fel de oaspeţi de onoare. Mâncam în bucătărie cu Nea Gligor şi soţia sa, am fost în acea săptămâna doar noi patru în toată cabana. Îi vorbisem de cabanierul de atunci de la Podragu, de care aveam şi eu o părere buna: „Da! Și el, şi soţia lui sunt buni gospodari. Dar nu cred ca Mitică a urcat mai mult de o data în Fereastra Podragului. Eu, dacă nu urc iarna măcar o data pe săptămână în Şaua Capra sau în Curmătura Balii să văd ce-mi (!!!) face zăpada, nu mă simt bine”. Și tot pe Nea Gligor l-am auzit adresându-se unui om care într-o după-amiază cerea cazare: „Dacă aţi sosit cu Trabantul, vă rog să mai aşteptaţi până deseară. Dacă nu-mi (nu-MI!) mai vin drumeţi de pe creastă, vă primesc”.

Heinrich Breith. Nea Honno a fost alt adevărat cabanier, alt alpinist din trupa lui Nea Toma. Când l-am cunoscut era la Negoiu. Apoi, când nea Gligor s-a mutat la Cascadă, i-a luat locul acestuia la Lac. El şi cei din familia sa au făcut şi mai atractivă cabana Bâlea Lac. Căci, erau cu toţii adevăraţi oameni de munte. Fiul sau Gery (Gerhard) era şi salvamontist de nădejde; aflasem şi eu despre coborârile lui pe schiuri pe valea Balii, sărind ca un cascador peste curbele Transfăgărășanului. L-am văzut doar o dată, era „ca-n filme”. Doar pe salvamontistul Ion Grigore, acum pensionar în satul Gura Râului, îl mai văzusem coborând aşa. În relatările lui nea Toma despre turele de iarna pe creste făgărăşene, numele lui Honno revenea des.

Pe o stâncă de lângă Lacul Călţun, cam la mijlocul distanţei dintre cabanele unde îşi primea oaspeţii ca pe prieteni dragi, exista o plăcuţă metalică ce aminteşte trecătorilor de cel care a fost Honno Heinrich Breith (1929-1997).

Cabanele de la Lacul Bâlea. În cartea „Der Siebenburgishe Karpatenverein” editata la Innsbruck în 1990, la pag. 27-29 e tabelul cu cele 60 de adăposturi/ cabane ridicate de celebra asociaţie SKV între1881-1944. La poziţia 34 figurează prima cabană de pe Lac: „Steinhutte am Bulea See (1905)”. Iar la pag.154 există fotografia ei. Despre acel prim modest adăpost scrie şi Bucura Dumbravă în a sa Cartea Munţilor: „…Trecurăm apa pe pietrele late cu care-ţi arata drumul, până dădurăm de alta potecă acuatica ce ne duse la o peninsula, la mica zidire din lespezi de piatra sură a adăpostului”.

În aceeaşi carte, tot la pag 154, e şi fotografia celei de a 2-a cabane (din lemn): „Bulea See II – mit Holzanbau (1936)”, despre care aflăm la pag. 28 că a fost refăcută în 1950. Era a 3-a, cea care a dispărut în incendiul amintit. Dar Bâlea 1, cea din piatră, a co-existat (ca magazie) cu Bâlea 2 şi Bâlea 3.

În cartea lui Ilie Fratu „Poteci şi cabane în Munţii Făgăraşului” apărută în 1986, există o fotografie a cabanei 1 de pe lacul Bâlea, foto Carol Lehmann din Braşov şi una a cabanelor 1 şi 2, foto Josef Fischer din Sibiu. Tot în această carte, la pag 47, ni se spune că prima cabană de pe Lacul Bâlea a fost ridicată în 1904 şi inaugurată în 29 august 1905. Avea o singură încăpere. A 2-a, din lemn, a fost ridicată în 1937 tot de către SKV. Despre „a 3-a” scrie că a fost ridicată în 1948-49 (nu se spune de către cine) şi a fost inaugurată în 27 noiembrie 1949. Cabana actuală (a 4-a în ordine cronologică) a fost refăcută de Gunther Klingeist – german originar din Avrig. Are confort şi preţuri ca-n Alpi, căutată mai ales de cei „în bani”. Când se reconstruia, se spunea că va avea exact forma celei anterioare. Nu e aşa, dar bine că nu e un bloc turn cum e „cabana” de pe Muntele Mic.

Toţi cei care iubim Muntele avem multe amintiri despre trasee minunate, despre oameni întâlniţi care ne-au devenit prieteni. Dar şi despre cabane şi cabanieri. Și ne dorim desigur ca toate cabanele şi toţi cabanierii să-şi merite numele. Să nu găsim sau să nu aflăm motive de a le ocoli, dimpotrivă: să ne fie dor de cabane şi de cabanieri. De acele locuri de odihnă binemeritată după o zi de mers pe poteci de munte, de cei care le gospodăresc şi ne primesc în aşa fel încât sî putem să ne amintim că „Omul sfinţeşte locul”!