Gânduri despre sate muribunde

În lumea atât de ocupată, stresată, grăbită de azi, oamenii nu mai au timp şi nici dispoziţie de poezie. Vorba unui cântec: devenim tot mai americanofoni! Nu mai ştim nici să tastăm câteva litere – cuvinte drept comentariu la o poză de pe Facebook, e mai comod și mai „trendy” să alegem pokemoni, emoticoane, GIF-uri, multe chiar „agresive”. Bleah! Eu le consider „manele vizuale” şi le şterg instantaneu!

Am obiceiul să postez zilnic pe FB, doar 1-2 poze, rar 3, nu 20-40 ca alţii, pe care îi înţeleg, nu au toți o fototecă cum am eu (https://foto.dinumititeanu.ro/). Și postez doar imagini de munte, nu vreau să contribui la „ghiveciul FB”, un fel de „mâncare la colhoz”! Da, au apărut pe net grupuri numai de munte, am fost invitat şi tentat să ader la aşa ceva. Dar, din păcate, nu e doar unul şi nu înţeleg de ce. Iar acele imagini (marea majoritate ale Marlenei) pe care le postez eu pe FB, le însoţesc cu scurte texte, aşa cum a remarcat recent colegul de club – Eugen Roman. I-am răspuns că acele 1-2 imagini le consider un cadou, pe care când îl oferi cuiva, îl şi însoţeşti cu câteva cuvinte.

Apropo de cugetarea „O imagine face cât o mie de cuvinte”, vă voi demonstra mai jos că anumite „buchete de cuvinte” fac mai mult decât o mie de imagini! Sunt clienţi pe FB care dau like-uri de parcă ar trage cu automatul: nu stau să savureze o imagine bună, nu citesc textul însoțitor. Da, lumea e ocupată, grăbită cum am scris şi mai sus, dar nu e doar asta. Lângă o imagine din tura de noapte în Parâng, la lumina lunii pline, am scris:

„Poză? Aş spune că nu, aş spune că e poezie! O poezie „scrisă” de Marlene cu degetele îngheţate pe aparatul foto, dar mai ales cu sufletul ei mereu flămând de Frumos! Și mă gândesc ce poezie aş fi scris eu privind acea imagine de vis, din vis, dacă aş avea talentul doamnei Adriana Todica. Ce mult pierd cei care pe FB dau grăbiţi like la pozele ei şi trec mai departe.”

Mie îmi plac mult mai mult textele ei decât fotografiile ei, deşi i le admir, căci sunt poze din munte sau de pe dealuri – marea mea pasiune. Dar, spre deosebire de mulţi alţii cărora le-am acceptat cererile pe motive de munte, dânsa postează ca şi mine, doar imagini de natură și munte, dar însoţite de „poezii în proză”. Și ce poezii!!!

Și, deoarece cu unii dintre cei care m-aţi însoţit în ture pe munte, am vizitat nu doar creste de munte ci şi cătune muribunde, case părăsite în care am intrat ca într-un muzeu părăsit, vă redau o „poezie în proză” a acestei „poete” din Alba Iulia, care, de fapt, n-a absolvit Filologia. Sper să rămâneţi uimiţi de talentul său poetic, cum am fost şi sunt eu.

●●●

„Lemnul casei este brun închis. Pe alocuri negru. Ars de soare. Bârne lungi, îmbinate la colţuri cu cuie de lemn. Masive. Îmbătrânite. Mâncate de carii. Ale nimănui. Casa stă gata să se prăbuşească. În spatele ei, în adânciturile stâncilor, un leagăn de cer. La grumazul lor, păduri de mesteceni. O mare albă pe care nu o revendică nimeni. Lumini și umbre. Îngenunchieri simbolice când clopotul mănăstirii cheamă la rugăciune. Ferestrele mici, două priviri oarbe spre răsăritul care nu le mai aparţine, sunt pline de pânze de păianjeni. O lumânare uitată şi o cană ruginită e toată averea pe care o mai au. Uşa scundă, ruptă din ţâţâni, te obligă să te apleci când intri. Ca să te nevoieşti în fața lui Dumnezeu, în faţa celor care au trudit să o ridice, cu capul descoperit şi cu sufletul pregătit pentru împărtăşanie. Înăuntru, tăcere. Întuneric. Singurătate. Soba nu mai încălzeşte de multă vreme. Patul, cu lepedeul mâncat de şoareci şi cu miros greu de mucegai, aşteaptă răbdător pe cei plecaţi la Domnul. Nu prea departe. În cimitirul din fundul grădinii. Pe un braţ de verde crud. Suflete de humă topită, atât de aproape de cer. Cruci vechi, din acelaşi lemn ca şi casa, mirosind a pădure, răcoroase ca şi frunzişul crengilor noi, citind psalmii păsărilor și ascultând vibraţia pământului. O întrecere neloială cu timpul care se învârte asemenea unei morişti, fără oprire, amestecând ziua cu noaptea, şi cerul cu pământul, şi sufletele celor duşi cu sufletele celor rămaşi. Pe masa oloagă de un picior, adunate laolaltă, un blid spart, o lingură de lemn, o oală găurită, un vraf de scrisori, o carte de rugăciuni tocmai de la Athos.

Plicurile îngălbenite, cu litere tremurate, stau nedeschise. Nume pe o bucată de hârtie. Vieţi irosite. Vieţi netrăite. Vibrează în tine. Ca o amintire pe care nu ai experimentat-o niciodată, dar o ştii. O simţi. Jinduieşti după ea. Soldat. UM Vâlcea. Scrisul e viu, încă pulsează. Doar oamenii s-au dus. Poveştile merg mai departe. Toţi suntem făcuţi din poveşti. Poveşti lăsate pe lume de Dumnezeu, legate între ele prin fire nevăzute, interconectate, inseparabile. Sunt lucruri şi momente care nu pot fi explicate în cuvinte. Doar trăite. „Dragă mumă şi ticule, eu sunt bine, ceea ce vă doresc şi vouă. Ne liberăm mai la vară. O fătat Roşcata? Mai îi beteag picioru lu Ioanea de pe vale? S-o luat zăpada de pe chiatră? Aici îi numa câmp cât vezi cu ochii. Îi pustiu. La noi îi viaţă. Sărut dreapta şi binecuvântează Doamne. Ion a lu Silea din Pleașa”.

S-o liberat demult Ion şi acum îşi doarme şi el somnul, în rândul drepţilor, în fundul grădinii. Din pământ am venit, în pământ ne întoarcem. Peste ceara lumânării de la geam, o rază de lumină. Ieşim în curtea strâmtă şi ea şi contabilizăm, cu strângere de inimă, o doniţă, un polonic, câteva căni ruginite, un ulcior găurit, oale sparte, haine agăţate de coteţul găinilor, cuptorul de pâine, şura, dărâmată şi ea. În loc de număr la casă, o inscripţie în piatră. Anul 1894. Ioăn Groza. Coborâm prin pădurea fără ochi, pădure surdă cu muguri noi, amestecaţi printre bălăriile înalte și tânguiala veche a lemnului de cruce nespovedită destul de anotimpurile călătoare. Poteci neumblate ne ascund paşii într-o geometrie absurdă de frunze veştede și zbor de păsări de pradă. Ne simţim vinovaţi că am invadat intimitatea unor destine dar, în acelaşi timp, tentaţi să împăturim bucăţica aceasta de viaţă, cât rândurile dintr-o scrisoare veche, fără expeditor şi fără destinatar şi să o furişăm în buzunarul din stânga inimii, ca pe o prescură ce ne spovedeşte și ne mântuiește cu taina ultimilor bătrâni…”

Adriana Todica

●●●

Dintr-o astfel de casă părăsită, aflată la doar vreo 30 km de Cluj, în cătunul Pleşu (ce coincidență!), pe unul din dealurile care îmbrăţişează valea Someşul Rece, în care am fost de mai multe ori cu vreo 7-10 dintre colegii de drumeţii, de pe colbul de pe masă şi dintre firele de păianjeni, Marlene a luat o cărticică de rugăciuni cu file îngălbenite şi uzate de atâtea contacte cu degete mult muncite. E acum un obiect de preţ din casa noastră şi credem că s-ar bucura de asta şi cea/cel care, acolo, a deschis-o şi închis-o ultima dată spunând poate în gând: „Ia-o om bun”… În satul Ursici de pe Platforma Luncanilor și în multe alte sate muribunde, am mai fost cu unii dintre confraţii întru pasiune în astfel de case părăsite. Dar cu uşi neîncuiate, care parcă spuneau: „Bine aţi venit, iertaţi-ne că suntem puţin plecaţi! Simţiţi-vă ca acasă, serviţi-vă cu ce doriţi!”. Și erau acolo icoane şi şterguri pe pereţi, mici fotografii de familie înrămate (multe cu mire și mireasă!), lemne de băgat în sobă, făină, faţă de masă, farfurii, tacâmuri, sticla cu vinars, pahare, ceşti de cafea, zahăr. Dar le vedeam ca prin ceaţă din cauza lacrimilor…

Au venit peste noi tăvălugul globalizări și progresul cu avantajele dar și dezavantajele lor. Noi care mergem pe munte avem echipament modern: telefon mobil, GPS , schiuri cu „foci”, avem corturi izoterme, avem saci cu puf…. Dar ceva nu mai avem, lipseşte trecutul, viata care exista în munţi şi pe dealuri. Sunt părăsite sate de munte, stâne. Mor bătrânii, mor obiceiuri şi tradiţii şi moare ceva şi în sufletele noastre…

Nu frecventăm doar „munți de 5 stele”, ci şi munţi mai mici care ne atrag şi prin peisaje „dulci”, dar şi pentru că ne simţim pe acolo ca şi când am revizita dragi bunici de la ţară pe care nu ştim dacă îi vom mai găsi în viaţă data viitoare. De fapt, nici acea „dată viitoare” nu ştim când va fi…

Deşi unii nu cred în sintagma „Nu poate exista viitor fără trecut”, e firesc să ne atragă trecutul, căci viitorul vine el şi nevrând. Mergând prin sate cu majoritatea caselor părăsite, ne simţim ca atunci când mergem să ne reculegem la mormintele părinţilor şi bunicilor. Gesturi intime, discrete de cele mai multe ori, dar – oameni cu suflete fiind – simţim uneori şi nevoia să ne deschidem sufletele unor dragi confraţi întru pasiune care sperăm că trec uneori prin aceleaşi stări sufleteşti ca noi şi ne vor înţelege. Oricum ai fi, nu poţi rămâne insensibil în faţa unei gospodării vechi de la munte aflate încă „în viaţă”, ca cea din care am postat-o pe FB într-o seară, târziu şi am fost uimit ce cascadă de like-uri a stârnit: 100 în 13 minute! Acum sunt câteva sute.

Referitor la acele case părăsite, inclusiv biserici părăsite, am aflat şi constatat că tradiţia spune că ele trebuie lăsate în voia timpului şi a naturii, să moară şi ele în linişte cum mor oamenii atunci „când le vine vremea” cum spunea Bunica. Nu se încuie şi nu se mai ia nici un obiect din ele. Doar prin Țara Moţilor am găsit unele încuiate şi cu scânduri bătute la ferestre. Doi bătrâni de pe acolo, în ziua plecării definitive într-un sat din vale la unul din „copii” – Doamne, ce era în sufletele lor!, ne spuneau revoltaţi că sunt obligaţi să facă asta din cauză că unii „coloraţi” şi-au făcut obiceiul nu doar de a fura anumite obiecte, ci şi de a pângări şi distruge! În peregrinările noastre am văzut şi fotografiat multe astfel de case, dar şi biserici în paragină: în satul Grohot, cele vechi de lemn din satele Alunu, Zimbor, Racâş și altele. Dar am citit şi chiar am văzut în sate complet părăsite, că bisericuţa e reparată recent şi îngrijită, că fiii acelui sat împrăştiaţi prin ţară și prin lume, se întâlnesc acolo o dată pe an şi, desigur, lăcrimează în curtea casei părinteşti. De exemplu, în Mesteacăn din Țara Haţegului şi în Poieni din Țara Moţilor. Îşi duc şi copiii care nu s-au născut acolo… Iar unii – nu mulţi – au reparat casele părinteşti și vin acolo în câteva zile de concediu, de dragul amintirilor și al nepoţilor. Eu – vrând-nevrând – încerc să-mi imaginez ce furtuni sunt în acele zile (și nu numai) în sufletele acelor oameni…