Gânduri despre sate muribunde

În lumea atât de ocupată, stresată, grăbită de azi, oamenii  nu mai au timp și nici dispoziție de poezie. Vorba unui cântec:  devenim tot mai americanofoni !  Nu mai știm nici să tastăm câteva litere-cuvinte drept comentariu la o poză de pe Face Book, e mai comod și mai ”trendy” să alegem pokemoni, emoticoane, GIF-uri, multe chiar ”agresive” . Bleah ! Eu le consider ”manele vizuale” și șterg instantaneu !

Am obiceiul să  postez zilnic pe FB, doar 1-2 poze, rar 3, nu 20-40 ca alții, pe care îi înțeleg, nu au toți  o fototecă cum am eu:  www.foto.dinumititeanu.ro  Și postez  doar imagini de munte, nu vreau să contribui la ”ghiveciul FB”, un fel de ”mâncare la colhoz” ! . Da, au apărut pe net grupuri numai de munte, am fost invitat și tentat să ader la așa ceva. Dar din păcate nu e doar unul și nu înțeleg de ce.  Iar acele imagini (marea majoritate ale Marlenei) ce le postez eu pe FB, le însoțesc cu scurte texte, așa cum a remarcat recent colegul de club- Eugen Roman. I-am răspuns că acele 1-2 imagini eu le consider un cadou, pe care când îl oferi cuiva, îl și însoțești cu câteva cuvinte.

Apropo de cugetarea ” O imagine face cât o mie de cuvinte”, vă voi demonstra mai jos că anumite ”buchete de cuvinte” fac mai mult decât o mie de imagini ! Sunt clienți pe FB care dau like-uri de parcă ar trage cu automatul: nu stau să savureze o imagine bună, nu citesc textul însoțitor.  Da, lumea e ocupată, grăbită cum am scris și mai sus, dar nu e doar asta.  Lângă o imagine din tura de noapte în Parâng, la lumina lunii pline am scris:

”Poză ? Aș spune că nu, aș spune că e poezie ! O poezie ”scrisă” de Marlene cu degetele înghețate pe aparatul foto, dar mai ales cu sufletul ei mereu flămând de Frumos ! Și mă gândesc ce poezie aș fi scris eu privind acea imagine de vis, din vis, dacă aș avea talentul doamnei Adriana Todica. Ce mult pierd cei care pe FB dau grăbiți like la pozele ei și trec mai departe.”..

  Mie îmi plac mult mai mult textele ei decât fotografiile ei, deși i le admir,  căci sunt poze din munte sau de pe dealuri -marea mea pasiune.. Dar   spre deosebire de mulți alții cărora le-am acceptat cererile pe motive de munte, dânsa postează ca și mine doar imagini de natură și munte, dar însoțite de ”poezii în proză”. Și ce poezii !!!

Și deoarece cu unii dintre cei care m-ați însoțit în ture pe munte, am vizitat nu doar creste de munte ci și cătune muribunde, case părăsite în care am intrat ca într-un muzeu părăsit, vă redau o ”poezie în proză” a acestei ”poete” din Alba Iulia, care de fapt n-a absolvit Filologia. Sper să rămâneți uimiți de talentul său poetic, cum am fost și sunt eu :

========================================

”Lemnul casei este brun închis. Pe alocuri negru. Ars de soare. Bârne lungi, îmbinate la colțuri cu cuie de lemn. Masive. Îmbătrânite. Mâncate de carii. Ale nimănui. Casa stă gata să se prăbușească. În spatele ei, în adânciturile stâncilor, un leagăn de cer. La grumazul lor, păduri de mesteceni. O mare albă pe care nu o revendică nimeni. Lumini și umbre. Îngenunchieri simbolice când clopotul mănăstirii cheamă la rugăciune. Ferestrele mici, două priviri oarbe spre răsăritul care nu le mai aparține, sunt pline de pânze de păianjeni. O lumânare uitată și o cană ruginită e toată averea pe care o mai au. Ușa scundă, ruptă din țâțâni, te obligă să te apleci când intri. Ca să te nevoiești în fața lui Dumnezeu, în fața celor care au trudit să o ridice, cu capul descoperit și cu sufletul pregătit pentru împărtășanie. Înăuntru, tăcere. Întuneric. Singurătate. Soba nu mai încălzește de multă vreme. Patul, cu lepedeul mâncat de șoareci și cu miros greu de mucegai, așteaptă răbdător pe cei plecați la Domnul. Nu prea departe. În cimitirul din fundul grădinii. Pe un braț de verde crud. Suflete de humă topită, atât de aproape de cer. Cruci vechi, din același lemn ca și casa, mirosind a pădure, răcoroase ca și frunzișul crengilor noi, citind psalmii păsărilor și ascultând vibrația pământului. O întrecere neloială cu timpul care se învârte asemenea unei moriști, fără oprire, amestecând ziua cu noaptea și cerul cu pământul și sufletele celor duși cu sufletele celor rămași. Pe masa oloagă de un picior, adunate laolaltă, un blid spart, o lingură de lemn, o oală găurită, un vraf de scrisori, o carte de rugăciuni tocmai de la Athos.

Plicurile îngălbenite, cu litere tremurate, stau nedeschise. Nume pe o bucată de hârtie. Vieți irosite. Vieți netrăite. Vibrează în tine. Ca o amintire pe care nu ai experimentat-o niciodată, dar o știi. O simți. Jinduiești după ea. Soldat . UM Vâlcea. Scrisul e viu, încă pulsează. Doar oamenii s-au dus. Poveștile merg mai departe. Toți suntem făcuți din povești. Povești lăsate pe lume de Dumnezeu, legate între ele prin fire nevăzute, interconectate, inseparabile. Sunt lucruri și momente care nu pot fi explicate în cuvinte. Doar trăite. ” Dragă mumă și ticule, eu sunt bine, ceea ce vă doresc și vouă. Ne liberăm mai la vară. O fătat Roșcata ? Mai îi beteag picioru lu Ioanea de pe vale ? S-o luat zăpada de pe chiatră? Aici îi numa câmp cât vezi cu ochii. Îi pustiu. La noi îi viață. Sărut dreapta și binecuvântează Doamne. Ion a lu Silea din Pleașa ” ..

S-o liberat demult Ion și acum își doarme și el somnul, în rândul drepților, în fundul grădinii. Din pământ am venit, în pământ ne întoarcem. Peste ceara lumânării de la geam, o rază de lumină. Ieșim în curtea strâmtă și ea și contabilizăm, cu strângere de inimă, o doniță, un polonic, câteva căni ruginite, un ulcior găurit, oale sparte, haine agățate de cotețul găinilor, cuptorul de pâine, șura, dărâmată și ea. În loc de număr la casă, o inscripție în piatră. Anul 1894. Ioăn Groza. Coborâm prin pădurea fără ochi, pădure surdă cu muguri noi, amestecați printre bălăriile înalte și tânguiala veche a lemnului de cruce nespovedită destul de anotimpurile călătoare. Poteci neumblate ne ascund pașii într-o geometrie absurdă de frunze veștede și zbor de păsări de pradă. Ne simțim vinovați ca am invadat intimitatea unor destine dar, în același timp, tentați să împăturim bucățica aceasta de viață, cât rândurile dintr-o scrisoare veche, fără expeditor și fără destinatar și să o furișăm în buzunarul din stânga inimii, ca pe o prescură ce ne spovedește și ne mântuiește cu taina ultimilor bătrâni …”

Adriana Todica

===============================================

Dintr-o astfel de casă părăsită, aflată la doar vreo 30 km de Cluj, în cătunul Pleșu ( ce coincidență !) ,  pe unul din dealurile care îmbrățișează valea Someșul Rece, în care am fost de mai multe ori cu câte vreo 7-10 dintre colegii de drumeții, de pe colbul de pe masă și dintre firele de paianjeni, Marlene a luat o cărticică de rugăciuni cu file îngălbenite și uzate de atâtea contacte cu degete mult muncite.  E acum un obiect de preț din casa noastră  și credem că s-ar bucura de asta și cea/cel care, acolo, a deschis-o și închis-o ultima dată spunând poate în gând: ”Ia-o om bun ”… În satul Ursici de pe Platforma Luncanilor și în multe alte sate muribunde, am mai fost cu unii dintre confrații întru pasiune  în astfel de case părăsite. Dar cu uși ne-încuiate, care parcă spuneau: ”Bine ați venit, iertați-ne că suntem puțin plecați ! Simțiți-vă ca acasă, serviți-vă cu ce doriți !”  Și erau acolo icoane și șterguri pe pereți, mici fotografii de familie înrămate (multe cu mire și mireasă !), lemne de băgat în sobă, făină, față de masă, farfurii, tacâmuri, sticla cu vinars, pahare, cești de cafea, zahăr .. Dar le vedeam ca prin ceață din cauza lacrimilor…

Au venit  peste noi tăvălugul globalizării  și  progresul cu avantajele dar și  dezavantajele lor.  Noi care mergem pe munte  avem echipament modern: telefon mobil, GPS , schiuri cu „foci”, avem corturi izoterme, avem saci cu puf…. Dar ceva nu mai avem, lipseste trecutul, viata care exista în munți și de dealuri. Sunt parasite sate de munte,  stâne..  Mor bătrânii,  mor obiceiuri și tradiții și moare ceva și în sufletele noastre… 

Nu  frecventăm doar ”munți de 5 stele”, ci și munți mai mici care ne atrag și prin peisaje  ”dulci”, dar și pentru că ne simțim pe acolo ca și când am revizita  dragi bunici de la țară pe care nu știm dacă îi vom mai găsi în viață data viitoare. De fapt nici acea ”dată viitoare” nu știm când va fi…

Deși unii nu cred în sintagma ”Nu poate exista viitor fără trecut”, e firesc să ne atragă trecutul, căci viitorul vine el și nevrând.  Mergând prin sate cu majoritatea caselor părăsite, ne simțim ca atunci când mergem să ne reculegem la mormintele părinților și bunicilor. Gesturi intime, discrete de cele mai multe ori, dar -oameni cu suflete fiind- simțim uneori și nevoia să ne deschidem sufletele unor  dragi confrați întru pasiune care sperăm că trec uneori  prin aceleași stări sufletești ca noi și ne vor înțelege. Oricum ai fi, nu poți rămâne insensibil în fața unei gospodării vechi de la munte aflate încă ”în viață”, ca cea din care am postat -o pe FB într-o seară, târziu   și am fost uimit ce cascadă de like-uri a stârnit: 100 în 13 minute ! Acum sunt câteva sute.

Referitor la acele case părăsite, inclusiv biserici părăsite, am aflat și constatat că tradiția spune că ele trebuie lăsate în voia timpului și a naturii, să moară și ele în liniște cum mor oamenii atunci ”când le vine vremea” cum spunea Bunica. Nu se încuie și nu se ia mai niciun obiect din ele.  Doar prin Țara Moților am găsit unele încuiate și cu scânduri bătute la ferestre. Doi bătrâni de pe acolo, în ziua plecării definitive  într-un sat din vale la unul din ”copii”- (Doamne, ce era în sufletele lor !) ne spuneau revoltați că sunt obligați să facă asta din cauză că unii ”colorați” și-au făcut obiceiul nu doar de a fura anumite obiecte, ci și de a pângări și distruge !  În peregrinările noastre am văzut și fotografiat multe astfel de case, dar și biserici în paragină: în satul Grohot, cele  vechi de lemn din satele Alunu, Zimbor, Racâş și altele.  Dar am citit și chiar am văzut în sate complet părăsite, că bisericuța e reparată recent și îngrijită, că fiii acelui sat împrăștiați prin țară și prin lume, se întâlnesc acolo o dată pe an și desigur lăcrimează în curtea casei părintești. De ex în  Mesteacăn din Țara Hațegului și în Poieni din Țara Moților. Își duc acolo și copiii care nu s-au născut acolo… Iar unii -nu mulți- au reparat casele părintești și vin acolo în câteva zile de concediu, de dragul amintirilor și al nepoților.  Eu -vrând-nevrând- încerc să-mi imaginez ce furtuni sunt în acele zile (și nu numai) în sufletele acelor oameni…