Grupuri si pietre

Modul de înaintare al celor dintr-un grup care abordează un traseu cu risc de a declanşa căderi de pietre.

Cineva (Tudor) se întreabă, ce atitudine adoptăm când mergem în spatele unui grup care lasă să cadă pietre în urma lui: mergem imediat în spatele lor sau lăsăm ceva distanţă? Căci, adaugă el, se ştie că o piatra care ia viteză îşi schimbă aproape haotic traiectoria la fiecare reatingere a „solului”.

Deci, nu-i poţi anticipa traiectoria ca să te poţi feri. Pe de altă parte, dacă stai foarte aproape, nu ai timp să te fereşti. Părerea mea e că situaţiile se judecă fiecare în parte. Dacă terenul e de natură să oprească piatra după o anumita distanta de cădere (vezi grohotişurile), cred că trebuie lăsat un spaţiu adecvat. Alta e situaţia când terenul tinde să accelereze căderea bolovanului, caz în care, mai ales pe un culoar îngust, e posibil să nu poţi să te fereşti de un astfel de bombardament. Atunci ar trebui să se meargă chiar în spatele celor de mai sus.

Opiniile lui Tudor le consider corecte. Cu cât grupul e mai mare, cu atât e mai lentă viteza de deplasare pe văi de abrupt şi cu atât creşte şi pericolul de accident, mai ales atunci când în grup sunt începători care încă nu stăpânesc tehnica de a merge fără să disloce pietre. De fapt, așa poţi distinge imediat cine şi câtă experienta are la mers în zone de abrupt, privindu-l cum urcă şi câte pietre dă la vale.

Cel mai bine e să urci pe văi de abrupt în grup mic. În acest fel nu se face nici coadă la săritori, pierzând timp preţios şi e risc mai redus de a fi cineva lovit. De obicei, se stă cât mai grupat ca eventualele pietre să nu aibă viteză. La săritori, când trebuie trecut pasajul pe rând, e însă mai bine să fie distanţă între coechipieri şi că fiecare să stea într-un loc ferit, mai jos şi lateral sau sub săritoare dacă e surplombantă, şi nu direct la baza săritorii în calea eventualelor pietre scăpate la vale de cel din faţă.

Nu uitaţi că, la trasee, scala românească (1A-6B) se refera la dificultatea de ansamblu dar nu la pasaje. Asta e valabil şi la văile de abrupt. Un traseu de gradul 1B, uşor pe ansamblu, poate avea câteva mici pasaje de III sau IV pe scala UIAA, unde cine nu are experienţă minimă de căţărare se poate bloca sau pierde mult timp. De aceea, aceste văi de abrupt sunt descrise în cărţi, de obicei, ca trasee de alpinism şi nu ca trasee turistice…

Pe asemenea trasee de abrupt, dacă grupul nu e omogen, e important ca minimum unul din grup să poată depăşi cele mai grele pasaje de pe traseu, inclusiv pe ploaie. Și să aibă o coardă/ cordelină de minimum 8 mm grosime şi minimum 15 m lungime cu care să îi asigure sau chiar ajute prin tracţiune pe ceilalţi la trecerea săritorii! Pentru asta trebuie să ştie să o folosească şi să ia o poziţie sigura (pentru care nu poţi şti că există totdeauna în mod natural un loc adecvat), de aceea s-ar putea să necesite şi autoasigurare. Pentru aia trebuie să ai cu ce să o faci şi să ştii cum!

Nu o data, în Piatra Craiului, am ajutat grupuri să iasă la liman, uneori noaptea, constatând – fără mirare – că erau flamanzi şi însetaţi, că n-aveau, de obicei, nici măcar o lanternă, nici haine mai groase, nici de ploaie „Am plecat de dimineaţă, era timp frumos, credeam că mai găsim apă pe traseu, în carte scrie doar gradul 1A şi doar „x” ore de făcut.

Va doresc ture cu bucurii mari, cu riscuri mici!