Haute Route 2017

Opt albume foto puteti vedea la:

Haute Route

Sperăm să vă placă, să vă incite !

”Fericirea pură n-o descoperi în momentul când ai realizat ceva, o simţi chiar înainte de a o atinge, în momentul când îţi dai seama că o vei atinge”.

Kilian Jornet

Conform Wikipedia, Haute Route este un lung traseu ce se parcurge mai ales pe schiuri, primăvara, în luna aprilie, între două renumite ”capitale alpine europene”- Chamonix din Franța și Zermatt din Elveția.

Tot mai îndrăgita Haute Route (Ruta Înaltă) a fost parcursă prima dată per pedes (walking, trekking) de englezi în 1861; prima dată pe schiuri în 1911.

Cel mai utilizat sens de parcurs este Chamonix (Argentiere) – Zermatt. Ruta pe schiuri are 87-92 km, depinde de variantă și denivelare totală pozitivă de aproximativ +6.950 m si negativă de -8.000 m în acest sens. Se parcurge de obicei în șase etape, cu dormit la cabane, unde trebuie reținute locuri din timp. După prima noapte la cabana Trient , în etapa a 2-a se ajunge printr-o lungă coborâre în micul orășel elvețian Champex, de unde se face o transbordare auto spre unul din orășelele Bourg Saint Pierre pentru varianta numită ”sudică” sau Verbier pentru varianta numită ”nordică” și în aceeași zi se urcă la cabana unde e rezervată a 2-a cazare.- Valsorey pentru varianta sudică, sau Cabana Prafleuri de pe varianta nordică/ Cele două variante se întâlnesc în ultima etapă, în Col de Tête Blanche, de unde urmează lunga și superba coborâre spre Zermatt, având în dreapta impresionanta piramidă a Matterhornului. Dar se pot face și alte combinații, variante ale … variantelor ! Există şi varianta Trient Hut- Grande Lui- La Fouly- Grand Saint Bernard Monastery- Velan Hut- Valsorey-Hut… si altele. Se poate dormi prima noapte la Cabana Argentiere, iar ultima la cabana Schönbiel. Din Zermatt, se poate prelungi Haute Route cu încă o etapă , până la Saas Fee, prin Pasul Adler și pe la cabana Britannia. Se poate trece din varianta sudică în cea nordică (Col Colon- Cabana Bertol) sau din cea nordică în cea sudică (cabana Dix- Cabana Vignettes)…

Punctul cel mai de jos este orășelul Champex, 1.500 m, unde se ajunge în coborâre pe ghețarul Arpette. Punctul cel mai de jos din care se pleacă în urcare per pedes este orășelul Bourg Saint Pierre, 1.632 m pe varianta sudică. Căci , la plecare din Argentiere – 1.252 m și din Verbier – 1.500 m, unde începe varianta nordică (de fapt din vale, de la Le Châble aflat la 821 m ), se urcă cu mijloace mecanice. Punctele cele mai înalte atinse sunt vârful Pigne d’Arolla, 3.796 m peste care trec ambele variante nordică și sudică (dacă se merge pe ghețarul Breney, nu pe Otemma !), iar al 2- punct înalt este Plateau du Culoir , 3.645 m, de pe varianta sudică.

E un traseu de dificultate medie, mai ales în zilelele și la orele când zăpada e ”prietenoasă”, nu rea (”grea”). Are desigur și zone cu pante abrupte, pe unele toți le abordează cu schiurile pe rucsaci și la urcare și la coborâre, deci cu colțari pe clăpari și piolet într-una din mâini. Dar pe altele dintre acestea cei care sunt buni schiori le parcurg tot pe schiuri. Pericole posibile sunt reprezentate de ceață, de zăpada căzută în strat mai mare . Aceasta acoperă urmele-ghid, acoperă crevasele mai înguste sau -când ninsoarea e însoțită de vânt- formează periculoasele ”plăci de vânt” care au fost cauza unor avalanșe cu victime umane si pe traseul Haute Route. Accidentele pe acest frumos traseu parcurs în fiecare primăvară de mii de oameni sunt însă puține. Marea majoritatea a celor care îl parcurg se întorc acasă numai cu bucurii, rămân doar cu amintiri de neuitat…

Conduși de Puiu Dimache din Roma, împreună cu Cezar Manea din București și englezul Ed Jackson care lucra în Lausanne, noi doi am parcurs la începutul lunii mai 2009 doar etapele elvețiene pe ”varianta sudică”: Bourg Saint Pierre- cabana Valsorey, iar mai departe am evitat oprirea la cabana Chanrion și am făcut două etape într-o zi dar pe ghețarul Otemma- Cabana Vignettes – Zermatt.

Tură relatată aici:

Haute Route Part 2: Parcurgerea

În primăvara 2017 noi doi și prietenul Florin Bîscu din Horezu/Lausanne, în șapte zile cu vreme superbă am parcurs integral această mult dorită rută alpină. Mai întâi în patru zile etapele elvețiene Verbier – Zermatt, (varianta nordică) , apoi, după o pauză de o zi în Lausanne, am parcurs în trei zile -puțin mai atipic- și primele două etape, cu plecare din Argentiere. Dar nu vom face relatarea cronologic, ci geografic, în ordinea descrisă în ghiduri.

Vineri 14 aprilie: Argentiere-Cabana Trient. La ora 8.15 ”aterizăm” cu mașina lui Florin în parcarea de lângă stația de plecare a telecabinei Argentiere-Lognan- Grands Montets. În anii 2009 urcaserăm pe schiuri de aici ( 1.252 m.altitudine) pe pârtia de pe Ghețarul Argentiere până mai sus de Lognan, iar în 2015 cu telecabina doar până la Lognan și spoi pe schiuri până la cabana Argentiere. De data asta, încadrați în puhoiul relativ ordonat de schiori, urcăm din Argentiere comod și rapid, matinali (cu a 2-a telecabină) până la Grands Montets la 3.295 m. În șaua de sub vârful stâncos unde era ”gara” finală, ne urcăm pe schiuri și parcurgem pentru prima dată lunga coborâre până la ghețarul Argentiere, ghețar pe care coborâm o vreme traversându-l oblic spre dreapta, spre baza culoarului pe care vom urca în Col de Chardonnet, la 3.323 m. Pentru asta, văzând panta abruptă și cum urcă alții, ne montăm colțarii pe clăpari și până pe la jumătatea pantei ne punem schiurile pe rucsaci.

Din col intrăm în Elveția. Există o coardă fixă, dar mai jos e îngropată în zăpadă, așa că preferăm un rapel pe coarda noastră, după care ne descățărăm cu atenție pe panta încă abruptă cu ajutorul colțarilor și pioletului. Urmează o lungă dar frumoasă traversare pe schiuri spre stânga pe ghețarul Saleina, care ne duce în Fenêtre du Saleina, a carei pantă finală o urcăm tot cu schiurile pe rucsaci. Apoi, pe Plateau du Trient, alunecăm ca-n vis până la baza ”moțoțoiului” pe care se află cabana Trient, la 3.170 m. Seară faină, împreună cu confrați întru pasiune; sala de mese e plină. La masa noastră sunt trei basci, la masa vecină șase norvegieni. După desertul cinei consistente, urmează surpriza: un vârstnic și extrem de simpatic ospătar, aduce câte un mic tort cu lumânări aprinse pentru doi clienți pentru care 14 aprilie e Zi Aniversară: un norvegian de la masa vecină și… Florin ”al nostru” ! Toată sala aplaudă și cântă ”happy birthday”! Cei doi – culmea coincidenței, așezați spate în spate- se îmbrățișează, iar noi îl îmbrățisăm călduros încă o dată pe dragul Florin !

Sâmbătă 15 aprilie: Cabana Trient- Cabana Albert I-ul și retur. Așteptăm desigur, admirăm și pozăm răsăritul ! Apoi vom pleca cu bagaj minim, căci vom dormi încă o noapte aici. Ne puteți reproșa că trișăm, că nu coborâm pe ghețarul Trient cu bascii, norvegienii și toți ceilalți spre Col des Escandies și de acolo pe ghețarul Arpette spre Champex. Motivele: Din Champex ar fi dificil, costisitor și cronofag să ajungem înapoi în Argentiere unde este mașina lui Florin. Noi, în 18 iulie 2014, când am parcurs lungul Tour du Mont Blanc, am coborât vara pe acolo, desigur pe bocanci și pe grohotiș, nu pe zăpadă. Iar Florin, în iarna asta făcuse din Champex un dus-întors cu schiurile pe acest ghețar cu colegi din secția CAS-lui, (Club Alpin Suisse) din care face parte. Secție numită ”La Dole”, după al doilea vârf ca înălțime din munții Jura elvețieni. (Numele multor secții ale CAS vin de la vârfurile munților din apropiere ). Dar veți vedea că ce vom face azi și mâine, compensează ”cu vârf și îndesat” tronsonul Trient-Champex. Așa că plecăm în urcare lină pe frumosul platou Trient, spre Col Superieur du Tour de unde coborâm o bucată cu schiurile pe rucsaci, apoi, pe o vreme și zăpadă excelente pe Glacier du Tour spre dreapta, până la Cabana Regele Albert I-ul – 2.706 m. La întoarcere, urcarea mai abruptă spre Col du Tour o facem prin ceață deasă la piolet și colțari, iar apoi coborâm pe schiuri spre cabana Trient ghidați de urmele de schiuri și mai ales de GPS -prieten nedespărțit- care ”la nevoie se cunoaște”!

Duminică 16 aprilie: Cabana Trient-Col du Passon-Argentiere. Cristos a Înviat ! E zi de Paște, dar din păcate ouăle de la micul dejun sunt natur, nu roșii ! Dar pe toate mesele erau puse flori, trandafiri și un mic aranjament de Paște exista lângă soba-șemineu din sala de mese. Ne luăm rămas bun de la amabilele gazde de la cabana Trient și pornim tot spre Col du Tour, dar acum avem vreme mai ”prietenoasă” ca aseară, adică nu prin white-out ci doar prin valuri efemere de ceață. De la baza culoarului ce ne depune pe Glacier du Tour ne urcăm pe schiuri și cotim de data asta la stânga , într-o lungă și lină traversare-coborâre, apoi urcăm la colțari cu schiurile pe rucsaci panta abruptă ce ne duce în Col du Passon, aflat la 3.028 m. Intrăm înapoi în Franța, la început coborând cu schiurile pe rucsaci pe culoarul îngust și abrupt, apoi pe schiuri, în slalom printre bolovani, cu ceva emoții produse la gândul morenei ghețarului Argentiere. Ne mai ghidăm după vechi urme, dar spre final avem norocul să ne depășească doi schiori care se pare că erau ”de-ai casei”.

Așa că nu e necesar vreun rapel, ci doar o zonă cu schiurile pe rucsaci pentru a ajunge pe ghețar. Îl traversăm până pe celălalt mal și apoi coborâm pe ”calea bătută” de cei mulți ce coboară de la Grandes Montets, iar de la stația Lognan a telecabinei pe pârtia știută ce ne duce până lângă parcare. Coborârea a fost o plăcere, dar o altă plăcere avem când ne mutăm picioarele din clăpari în adidași ! Sărbătorim finalul fericit al turei la cocheta pizzerie Paradisso din Chamonix, unde speram să ne întâlnim ca altă dată cu mai mulți conaționali, dar ora e nepotrivită. Împărțim două pizze uriașe și tare bune, udate cu bere. Apare totuși un ”localnic” – Cătălin Pobega- cu care ne întoarcem la Argentiere pentru o scurta vizită la pensiunea unde se autogospodăreau zărneștenii din trupa lui Cipri Lolu. Apoi mașina lui Florin ne duce prin locuri ce ne stârnesc amintiri dragi , prin Col de Montets- Vallorcine-granița F-CH- Trient- Col de Forclaz- Martigny. Seara ajungeam fericiți în Lausanne, acasă la Florin.

Duminică 9 aprilie: Verbier- Cabana Prafleuri. Ieri la prânz ne așteptase dragul Florin la Aeroportul din Basel. Azi e zi superbă. E Zi de Florii ! La Mulți Ani dragă Florin ! La ora 7 plecăm cu mașina lui spre Verbier- 100 km. De fapt nu până în Verbier așezat mai sus pe panta muntelui, ci doar până în Le Châble din vale, la altitudinea de 821 m, unde parcăm mașina și de unde gondole și telecabine ne vor duce până la stația finală Col de Gentianes- 2.980 m. Prietenul Silviu din Brașov, stabilit și el de câțiva ani în Lausanne, care ne însoțise pentru a duce mașina înapoi, coborâse la stația Ruinettes, să admire și el peisajul. Noi, din stația Col de Gentianes, coborâm o vreme pe pârtia înghețată, apoi ne montăm focile pe schiuri și începem lungul urcuș spre Col de la Chaux- 2.940 m. Florin ne arată în dreapta peretele abrupt al vârfului Bec des Rosses, un labirint foarte înclinat printre stânci, unde se mai văd urmele de schiuri de la cea de a 5-a și cea mai spectaculoasă și dificilă etapă a concursului Freeride World Tour. Urmează o suită de coborâri și urcări, trecând pe sub Col de Louvie, prin Col de Momin (3.015 m) și pe sub Col de Cleuson.

După superbul lung urcuș pe sub vârful Rosablanche, ne dăm seama că mulți care ne depășiseră sau ne însoțiseră nu aveau aceeași țintă cu noi. Urcaseră să schieze ”hors- piste” pe faina zăpadă de aici și să se intoarcă spre Verbier, desigur nu cu telecabina și telegondolele, ci pe pârtii, până unde va fi zăpada. Ultima lungă coborâre a noastră nu este e prea grea, dar nici ușoară; traversări combinate cu coborâri abrupte pe zăpadă ”beton”, printre stânci și bolovani. Ne bazăm pe atenție, pe picioare și pe schiurile cu kanturi ascuțite înainte de plecarea din Cluj, nu pe căștile ce le aveam pe capete și pe asigurarea de accidente ! La ora 15 ajungem la prima cabană din a noastră Haute Route 2017- Prafleuri – 2.662 m, cum scrie pe ștampila din ”jurnalul de bord” al Marlenei. Cabană la care, ca și la celelalte mult solicitate în luna aprilie, Florin reținuse locuri cu o lună mai devreme. Ca la fiecare sosire la o cabană, primele bucurii sunt a scăpa de clăpari, a comanda berea mult dorită sau apa ”gazoasă” (deși pe traseu ne hidrataserăm mereu cu ceai) și a savura de pe scaunele terasei peisajul și ultimele ”furnici” care făceau slalom printre stânci.

Luni 10 aprilie: Cabana Prafleuri-Pas de Chevre- Arolla. Plecăm în urcare până în Col de Roux – 2.804 m, de unde coborâm spre Lac de Dix, care are 4 km², iar barajul din aval deține recordul de înălțime al lacurilor similare din Elveția cu cei 285 m ai săi ! ( https://en.wikipedia.org/wiki/Grande_Dixence_Dam ).Pe curba de nivel paralelă cu lacul, o zonă cu avalanșă cu zăpadă și pământ, o depășim cu schiurile pe rucsaci. De la coada lacului unde ajungem la 10.15, urmează un urcuș abrupt spre Pas de Chat, dar îl ”dovedim” pe schiuri, pe ”poteca” în serpentine făcută de schiori în zilele trecute. Folosim și aici colțarii de schiuri, căci focile nostre sunt cam uzate la margini, deci nu sunt eficiente în urcușuri ”pe kanturi ”. Soarele e nemilos, așa că zona fiind acum mai blândă, renunțăm la căști în favoarea șepcilor cu protecții pentru obraji și ceafă (noi doi) și a pălăriei cu aspect texan (Florin). Nu departe de Pas de Chevre, ”poteca” se bifurcă. Spre dreapta urmele duc la Cabane de Dix pe care o zărim pe vârful unde e cocoțată. În aprilie 2015, cu Florin și Dia am făcut un circuit de 4 zile Arolla- Cabana Dix- Cabana Vignette- Arolla, și am dormit în Dix Hut două nopți.

Frumoasă a fost atunci etapa de Haute Route de aici până la Cabana Vignettes, deci legătura intre ”varianta nordică” și ”varianta sudică”, trecând peste Pigne d’Arolla- 3.796 m, cel mai înalt punct atins de HR. Dar unii, care parcurg varianta sudică, de la cabana Vignettes continuă pe varianta respectivă doar până în Col Collon , apoi fac o abatere spre stânga coborând pe Haute Glacier d Arolla și apoi urcând spre cabana Bertol aflată pe varianta nordică și de acolo, în ziua următoare spre Zermatt. Acum, noi, de la ramificația spre Dix, nu mergem spre ea, Florin nu găsise locuri libere pentru cazare. Continuăm vreo 30 minute înainte-stânga. Panta abruptă spre Pas de Chevre, care are și o zonă cu scară metalică, o urcăm cu schiurile pe rucsaci. Scurtă pauză, apoi ne lansăm în lunga și plăcuta coborâre de la 2.855 m ai pas-ului până în vale, în sătucul Arolla la 1.998 m. Pe aici am mai trecut de două ori în anii anteriori. La 15.30, pe terasa unui restaurant, ne descălțăm de carcase, apoi intrăm în sala de mese și comandăm berile, apa minerală și trei porții de ” rösti”, o minunată specialitate valesană. Ne plac imaginile de pe pereți și mai ales cele ce rulează pe ecranul TV. Aflăm de la patronul-bucătar-ospătar că sunt făcute de el. Îl felicităm călduros și purtăm cu el – om de munte- o plăcută discuție. După o oră ne deplasăm cam 200 m până la pensiunea Les Ecureils (Veverițele) unde Florin aflase prin telefon că vom avea doar cazare și mic dejun. Suntem singuri în toată cabana ! Povestim de toate cu simpatica gazdă- Marie-Madeleine Fauchère, apoi facem duș și… dormim duși !

Marți 11 aprilie: Arolla- Cabane du Bertol. La Mulți Ani și La Mulți Munți dragă Marlene ! Azi va fi doar o zi de lung urcuș din vale, de la 2.000 m până la 3.311 m. După cam 30 minute de la plecare, ne urcăm pe schiuri și urmăm firul văii, cunoscut din vara 2015 când am parcurs în 6 zile Tour du Cervin. Acum însă urcăm numai pe ghețar- Bas Glacier d’Arolla- pe care -zona sa mai abruptă- traseul de vară îl ocolește prin stânga. Vremea e frumoasă. Ajunși pe o zonă ca o ”câmpie”, facem o pauză, căci în ciuda prognozelor mai pesimiste pentru azi, vremea e frumoasă, e și firesc dacă azi e și sărbătorita Marlene pe aici ! În 2015 am continuat spre dreapta, în Col Colon, de unde am coborât în Italia. O zi de neuitat, cea mai lungă etapă- 31,5 km-din acel lung Tour du Cervin. Acum o luăm la stânga, urcând spre Plan de Bertol, unde se află o veche stână. Panta devine tot mai abruptă, iar la limita de sus a ei vedem cabana situată pe o stâncă precum un castel medieval. Bănuiam că în ultima parte va trebui să punem schiurile pe rucsaci, dar -surpriză- urcăm în serpentine până sus, în Col de Bertol. Eram curioși care vârfuri mari și cât din fiecare vom vedea de aici. Dent Blanche-4.357 m e cel mai vizibil.

Din celebrul, inconfundabilul Matterhorn de 4.478 m se vede doar vârful, de la ”umărul” numit Pic Tyndall de pe Cresta Leone în sus. Deci iarăși ”ne face doar cu ochiul”, cum ne amăgise de câteva ori până anul trecut când ne-a permis împlinirea acestui vis mult visat. Ne lăsăm și noi schiurile, bețele, pioleții la baza stâncii, cum vedem că au făcut alții. Apoi urcăm pe lungile scări metalice fixate în stâncă. De sus, de pe mica terasă a acestui castel de basm, se vede și vârful patrumiarului Dent d’Herens- 4.171 m. Seară faină cu privire aeriană de pe balconul cabanei și din sala de mese spre asfințitul rozaliu și cețuri spre est, deasupra ghețarului Mont Mine. Dacă pentru cazare ar fi dat Marlene legitimația ei, nu Florin, poate după cină primea și ea de la gazde un mic tortuleț aniversar precum Florin La cabana Trient. Dar un fain cadou primește Marlene de la Măria Sa Muntele : Pe la ora 21 se limpezește rapid cerul ! Așa că stăm o oră afară unde era cam răcoare, căci nu puteam să ne desprindem de acest neașteptat cadou pe care generoasa Marlenei îl împarte cu noi, bărbații: apariția Lunii Pline deasupra vârfului Fascinantei Piramide. Pozăm, pozăm ! Muntele e luminat ”a giorno” ! E o atmosferă magică, e ceva ce nu vom putea uita. Am mai făcut ture de 1-3 ore la lumina lunii pline, mai ales iarna pe schiuri. Mergeam , dar și făceam pauze. Dar n-am stat pe loc o oră ”cu gurile căscate” de uimire-încântare ca acum.

Miercuri 12 aprilie. Ultima etapă: Cabana Bertol- Zermatt. Etapa cea mai lungă, cea mai faină, cea mai dorită. Trezire ca de obicei la 5.30, mic dejun la 6.30. E o dimineață frumoasă, promițătoare. Coborâm lunga scară, mai facem câteva fotografii, iar la 7.15 ne urcăm pe schiuri și pornim spre est, spre Fascinanta Piramidă, spre care au pornit deja unii mai grăbiți. Mai întâi în coborâre lină pe panta cu zăpadă prietenoasă, apoi urcare cu foci , traversând picioare blânde desprinse din ascuțita creastă principală din dreapta, pe care se succed Dents de Bertol, Dents de Bouquetins, Tête Blanche, Tête de Vapelline, creastă dincolo de care știm că e Italia. Ne amintim că pe acolo, în primăvara 2009, am urcat orbecăind prin white-out (norocul că erau urme, căci nu aveam traseul în GPS) de la Col de Mont Brûlé până după Col de Valpelline de unde intraserăm iarăși în Elveția. Undeva, unde urmele se apropie de ”graniță”, noi doi le părăsim (Florin era mai grăbit să vadă ”Minunea” !) si ne deplasăm spre dreapta într-o mică șa fără nume aflată nu departe de Col de Bouquetins, de unde vedem ca din parapantă culmi sudice și vârfuri albe din depărtare din Gran Paradiso, iar ”la picioare”, sub noi, urme și omuleți pe ghețarul cu nume ciudat -Tsa de Tsan- pe varianta sudică de care scriam mai sus.

Ajunși pe culmea ce pleacă din Tête Blanche, avem în sfârșit în fața ochilor măreața priveliște a Matterhornului și a vecinului său Dent d’Herens. Rămânem muți de uimire, mai ales că ne amintim de parcă a fost ieri acea neuitată zi de 19 iulie 2016 . Atunci – în fine- am parcurs lunga și splendida Cresta Leone până pe top-ul Fascinantei Piramide. Așa că îl lăsăm pe Florin să-i urmeze doar el pe cei care porniseră spre apropiatul Tête Blanche. Are doar 3710 m la crucea metalică de pe vârf, dar oferă o panoramă circulară. Noi, acum, aici simțim fericirea pură de care scrie Kilian în motto, căci acum suntem siguri că vom termina tura. De fapt de aici urmează doar coborâre, o lungă și superbă coborâre. Putem deci spune că acum suntem ”pe vârf”, aici este Mont Blancul acestei mult dorite ”ascensiuni”. Și nu ne grăbim să părăsim ”vârful”. Suntem fascinați și de vârfurile uriașe dinspre nord ale crestei pe care suntem, multe dintre ele patrumiari din ”coroana imperială: Dent Blanche, Obergabelhorn, Zinalrothorn, Weisshorn, Bishorn. Florin revine și ”cere voie” să urce și pe Tête de Valpelline- 3.798 m. De unde revine împreună cu un grup de schiori… depuși pe vârf de un elicopter ! Noi porniserăm deja la vale, încet, cu multe pauze cum vom face până jos, ca bucuria, plăcerea să țină cât mai mult. Ne lăsăm depășiți de ”turbații” care par doar sportivi, nu și montaniarzi, coboară doar cu picioarele, nu și cu sufletele. Știam că mai ales spre dreapta, sunt zone cu crevase și cu seracuri și că nu e chiar simplu să trecem de pe Ghețarul Stockji pe Tiefmatten și apoi pe Ghețarul Zmutt. Ne mai oprim și să le pozăm, și să lăsăm mușchii ”să mai respire” ! Urmele ne ghidează, dar știm din 2009 că pe ceață n-ar fi deloc simplu.

Norocul a fost atunci că după o vreme am ajuns sub limita ceții… Iar urme sunt și acum în diverse direcții. O rog pe Marlene să se țină o vreme pe urmele unui grup, dar eu și Florin pe care îl așteptasem, ne tot întrebam dacă suntem sau nu pe urmele ei, (sunt multe urme ) mai ales că ne aflăm în zona cea mai ”frământată” a ghețarului, cu zăpadă mai moale, mai ”grea” ! În fine, ne regrupăm și nu mai riscăm despărțindu-ne prin acel labirint, căci telefon avea doar Florin. La baza Crestei Zmutt a Matterhornului ne amintim că în 8 mai 2009, pe aici i s-a rupt Marlenei un schiu și că, după câteva minute, o avalanșă pornită spontan de pe fața nordică a Uriașului din dreapta, a năvălit peste locul în care noi reparaserăm fractura schiului folosind ca ”atelă” o sondă de avalanșă. De aici urmează o lină coborâre printre zade. Ajunși la drum, punem schiurile pe rucsaci doar pentru cam 10 minute, căci nu mai parcurgem ca în 2009 per pedes în clăpari cei vreo 7 km pe varianta din stânga, prin cătunul Zmutt și Zermatt. La prima ramificație o luăm la dreapta spre Stafel, unde facem o binemeritată pauză de rehidratare si alimentare la un restaurant plasat strategic lângă o pârtie de schi. Apoi coborâm pe schiuri vreo 3-4 km pe o ”șosea albă”/zăpadă artificială sau adusă, iar , la intrarea in Zermatt, unde se termină zăpada … urcăm într-unul din autobuzele dese care de aici duc gratuit schiorii încă vreo 4 km, ultima stație fiind gara. Urcăm în tren pentru cei 6 km până în Tasch, unde ne așteaptă Silviu și Anca, cu mașina lui Florin. Ajungem punctuali la întâlnire, la ora 17. De aici spre Zermatt și prin Zermatt nu circulă decât mașini electrice. Chiar și localnicii își lasă mașinile în uriașa parcare acoperită, lângă gara Tasch.

Alpii ne-au primit ca de cele mai multe ori ”cu brațele deschise”, cu o vreme minunată și cu zăpadă ”prietenoasă”. Suntem fericiți că de data asta am parcurs toate etapele celebrei ture pe schiuri numită Haute Route.

Curioșilor și doritorilor le stăm la dispoziție cu amănunte și sfaturi.

Vizionare plăcută !