In căutarea tinereţii

Pentru mulţi dintre noi, alpinismul nu a fost un foc de paie, ci a rămas o pasiune durabilă, adaptată anilor, dar mereu atrăgătoare… Ionel Coman

Ganduri dupa o saptamana de catarare in iunie 2008 in peretii Cheilor Turzii- puse pe hartie la solicitarea redactorilor revistei Romania Pitoreasca si aparute in nr.450, iunie 2009.

Se spune că nu poţi întelege ceea ce nu iubeşti. Cei care nu iubesc muntele nu-i înţeleg pe alpinişti. Nu pot înţelege că alpinistul, urcând muntele pe căi mai dificile, urcă şi muntele din el. Şi urcă muntele cu bucurie, cu o imensă bucurie, „because it’s there” (pentru că există), aşa cum a răspuns George Mallory când a fost întrebat de ce vrea să urce Everestul. Fiecare montaniard, fiecare alpinist urcă Everestul ce-l are în faţă şi Everestul din el, cu o mare bucurie a trupului şi spiritului.

Tinerii alpinişti urcă muntele pe căi diferite, de dificultăţi diferite, din ce în ce mai mari, fără să aştepte recompense materiale, dimpotrivă, de cele mai multe ori făcând mari sacrificii. Dar alpiniştii veterani care nu vor să treacă de la căţărare la şah sau pescuit, se caţără în trasee cu dificultate din ce în ce mai mică din motive de vârstă, dar se caţără ! Ei simt şi acum ce au simţit de fiecare dată : eliberarea de povara gravitaţiei ! Şi ştiu că şi traseele „uşoare” te încarcă de energie.Ei simt asta şi prin bucuria că mai pot face ce au făcut în tinereţe şi prin acea scurgere de energie de la coechipier spre sine, în sine, prin coardă şi prin atingerea „pielii” vechii lor prietene: Stânca. Legaţi în coardă cu un camarad, veteran şi el sau mai tânăr, cei cu părul „închiciurat de gerurile din Carpaţi” îşi caută tinereţea pe „poteci verticale”. O caută şi o găsesc.

Afirm asta şi bazat pe ce am citit în multe cărţi de alpinism scrise de veterani, dar şi din proprie experienţă. M-am legat prima dată în coardă în 7 aprilie 1968 şi de la primele ascensiuni pe stâncă am simţit că acest mod de a urca pe munte nu va fi „un foc de paie”. Entuziasmul meu de debutant pe „poteci marcate cu pitoane” i-a determinat pe unii amici de drumeţii de atunci să mă dojenească : „părăseşti muntele pentru o bucată de stâncă !”. Însă eu iubeam Muntele ca întreg şi ştiam că escalada nu va fi un scop în sine, că voi mai urca pe munte şi ca până atunci, pe poteci mai domoale, cu rucsac mai mic sau mai mare, în ture de o zi sau de o săptămână.
Am început „să mănânc” alpinismul aşa cum recomanda Emilian Cristea : „cu linguriţa, nu cu polonicul”. Am parcurs mai întâi trasee uşoare, de gradul 2 şi 3, apoi mai dificile şi mai lungi, reuşind ca în anii următori, vreo două decenii, împreună cu colegi din Clubul „U- Cluj” să urc cele mai dificile trasee din acea vreme din Bucegi, Piatra Craiului, Cheile Bicazului şi din alte zone.

Dar, aşa cum scrie Lionel Terray, vine o vreme „când cercul se închide”. În ultimii ani, ca membru fondator al Secţiei Universitare Cluj a Clubului Alpin Român, m-am implicat din nou în activitatea de a-i ajuta pe tineri să descopere bucuria escaladei şi de a-i învăţa să se caţere în siguranţă. Pe „stadionul” nostru din Cheile Turzii, i-am dus pe rând în traseele uşoare ale tinereţii mele. Bucuria din ochii lor, mişcările lor tot mai agile, dorinţa lor firească de a urca trasee mai grele, îmi aminteau de anii tinereţii. Şi de fapt, acolo, pe stâncă, mă simţeam mult mai tânăr decât îmi arată actele de identitate. Aşa că mi-am zis: ” ce-ar fi să urc din nou şi trasee clasice cu grad mai mare de dificultate ?: Cipkeş-ul, Porumbeii, Ascuţitul, Turnul Galben, Traseul lui Vig… „. Am mai avut astfel de „pusee”: în urmă cu 20 de ani, când le-am urcat cu fiul meu Radu, atunci adolescent şi cu vreo 8 ani în urmă, când le-am parcurs din nou cu draga mea Marlene. Ocazia s-a ivit la începutul verii trecute. Prietenul Alin Brădean dorea să dedice o săptămână din concediu pentru „a se odihni” prin traseele din din Cheile Turzii. Ştia că eu le parcursesem şi le cunoşteam bine pe mai toate, iar persoana şi experienţa mea îi dădeau încredere. Spre deosebire de el, eu nu eram „în formă”, căci dedic mult mai mult timp drumeţiilor decât escaladelor. Pe de altă parte, eu mă caţar tot ca în tinereţea mea, adică nu folosesc papucii speciali de escaladă. Dar ştiam amâmdoi că împreună ne puteam duce planurile până la capăt sau… puteam la nevoie face „cale întoarsă”.

Nu voi relata ascensiunea fiecărui traseu, a fiecărei lungimi. Afirm doar că le-am urcat „cap schimbat”, adică fiecare urca primul („cap”) câte o lungime de coardă şi apoi devenea „secund”, urcând al doilea, asigurat de sus. Şi că ne-am simţit bine în toate, am simţit din nou şi din plin bucuria căţărării. Nu ni s-au părut mai grele ca altădată, nu ne-am chinuit, nu ne-au „stors”. Desigur simţeam după fiecare o oarecare oboseală, dar era plăcută. Ne simţeam ca după un masaj făcut profesionist, ca după un duş. Dar recunosc faptul că nu am mers „free” (liber), stilul la modă al tinerilor. Am urcat clasic, folosind unele pitoane nu doar pentru asigurare, ci şi pentru înaintare, ca prize de mână sau punând scăriţele în ele.

Dar în traseul „Suurime” (ciudat nume, cu rezonanţă finlandeză!) a fost cu totul altfel. Ne-a amintit ce spunea Mişi Szalma: „Alpinistului îi place să se chinuie”. Şi ne-am chinuit, ne-a chinuit! Ştiam că de fapt e „mai tare” ca alţi „cinciari”, că are mai multe şi mai lungi pasaje de „liber”, care ar trebui depăşite repede, până ce nu te lasă „brânca”. Pe la jumătatea primei lungimi de coardă, degetele nu mă mai ascultau! Vedeam următorul piton, dar nu reuşeam nicicum să ajung la el. Probabil şi din cauză că nu efectuasem în prealabil un traseu mai uşor pentru „încalzire”. Aşa că am coborât. A pornit Alin; la pasajul „cu cântec” a avut şi el câteva momente de incertitudine, dar tinereţea, muşchii mai „lucraţi” şi papucii, l-au ajutat să treacă şi să continue. În alte pasaje, unde era secund, se mira el cum de am putut eu trece „cap”. Eram convinşi că de undeva vom renunţa, vom coborî. Dar tot amânam momentul, fiecare aştepta ca celalalt să propună retragerea. Traseul are şi probleme de orientare, trebuie efectuate câteva traversări pe care Alin, care nu mai urcase traseul, nu le ştia. Doream sa i le arat, căci nu mai există săgeţile cu vopsea făcute de Laci Moravek într-unul din anii 60 când a făcut premiera. Şi doream să ajungem măcar până sub temutul „tavan”, să-l încercăm pe rând. Şi am ajuns. Şi l-am încercat fiecare. Şi Alin a reuşit cu greu să-l treacă la a doua abordare. Eu îmi aminteam că ultima dată îl trecusem „cap” şi fără mari eforturi în 1982, când îl aveam coechipier pe impetuosul Cuxi.*

Ştiam că mai departe nu mai sunt dificutaţi mari, ci doar alte câteva probleme de orientare. Atunci greşise Cuxi, acum am greşit eu! M-au salvat şi acolo, ca şi în alte câteva pasaje, „nucile” lui Alin. Am nimerit iarăşi „cap” într-un pasaj cu prize fine. L-aş fi rugat pe Alin să-l „rezolve”, dar era rândul meu ! „Colac peste pupăză” a început şi ploaia. „Asta e muzica, pe asta dansăm !”. Am plecat cu mari emoţii. Căci nu aveam pe coardă nici un piton „sănătos”. Am urcat „ca pe ouă” până ce o „nucă” bine plasată mi-a permis să răsuflu uşurat. Cu câţiva metri mai sus, am mai putut plasa un anou. Eram în siguranţă. Am ieşit apoi pe o platformă de iarbă unde, pe soare, s-ar putea face plajă. De pe stânca de lângă, mă ironizau două spituri!! Nu reproduc înjurătura, astfel de cuvinte îmi ies extrem de rar din gură. Mai apoi, când în ultima regrupare îl filam fericit pe Alin, peste defileul Cheilor, a apărut curcubeul ! M-am intrebat în gând: ” E oare posibil ca acesta să fie un arc de triumf ce ne invită să trecem pe sub el? Oare merităm?” Am aflat răspunsul doar după vreo 10 zile, când doi talentaţi şi ambiţioşi tineri căţărători mi-au mărturisit că ei au renunţat de la jumătatea primei lungimi” Îi înţeleg. Ei sunt tineri, nu îşi căutau ca mine tinereţea pe acolo”

PS.* Recent, fiul meu Radu mi-a amintit ca dupa ce am urcat traseul Suurime cu Cuxi (in 1981), l-am urcat si cu el (Radu) prin 1990.