Zsolt Török

Ştiam că în mini-vacanţa legată de Sf. Maria, multe zone montane vor fi aglomerate și nu doar de adevăraţi montaniarzi. Așa că ne gândisem la o zonă aflată mai „departe de lumea dezlanţuită”. Sâmbătă 17 august 2019 la ora 16.30 ajunseserăm la destinaţia dorită. Eram pe vârful Ţibleş, la nici zece metri de un impresionant monument închinat unor luptători anti-comunişti ai zonei din perioada anilor de după război. Nu puteam urca mai sus de 1.840 m. Eram singuri, cum speraserăm. De mult nu ne mai montaserăm cortul atât de devreme, dar de data asta era „pohta ce-am pohtit”! Ne-am dus apoi lângă crucea cu clopot ca cel de la Monumentul Memorandiştilor din Cluj, să mai citim încă o dată cine sunt cei care au contribuit la ridicarea ei în 2014 şi alte înscrisuri. Ne întrebam oare cu ce ocazii e folosită cordelina care poate pune în mişcare clopotul.

Ne intră un mesaj din Elveţia de la dragul prieten cunoscut de mulți montaniarzi ca Flo Bis: „Alpinistul Zsolt Török a murit în Făgărași!” Rămânem înmărmuriţi… Sperăm să nu fie adevărat… Îl sunăm pe Florin şi ne confirmă uluitoare tristă veste. Mai primim apoi alte SMS-uri şi chiar ne sună unii prieteni! Vestea e incredibilă, dar adevărată. E revoltătoare! E cumplit să moară în plină maturitate şi forţă Omul care are un palmares alpin atât de bogat şi care avea încă multe planuri de ascensiuni în Carpaţi şi în munţii lumii… Așa că am considerat că avem voie să punem mâna pe cordelină, pe asta nu pentru a o folosi pe munte sau stâncă, ci pentru a pune în mişcare limba clopotului. Pentru a trimite în cele patru zări, spre vârfurile şi munţii aflaţi de jur-împrejur cumplit de trista veste că impetuosul Zsolt Török din Arad a plecat în ultima sa ascensiune, spre cerul albastru. Ascultam dangătul metalic ce-l plângea şi el pe cel care a fost şi va rămâne pentru noi atletul și poetul muntelui. Căci, Zsolt urca muntele nu doar cu muşchii, ci şi -s au mai ales – cu sufletul. Urca spre vârfuri nu ca spre cetăţi de cucerit cum le place ziariştilor să scrie, ci urca spre ele ca spre prieteni dragi de care îi era mereu dor, prieteni care îl aşteptau.

Eu consider alpinismul un copac cu multe ramuri şi rămurele. Începătorii le încearcă pe mai toate, apoi „își clădesc cuibul pe una dintre ele”, se dedică mai mult uneia dintre multiplele „specializări”. Unii mai ales ascensiunilor de iarnă, devin ”himalaiști”. Alții, mai mult escaladelor pe marii pereţi ai lumii sau de mare dificultate pe „faleze”. Zsolt le-a practicat pe toate, a excelat în toate. În Alpi a dorit să urce „trasee istorice”, să calce şi să pună mâna pe prize folosite de legendarii înaintaşi ai domeniului: Riccardo Cassin, Emilio Comici, Walter Bonatti, Lionel Terray, Gaston Rébuffat, Anderl Heckmair, Herman Buhl , René Desmaison şi mulţi alţii. Dintre remarcabilele ascensiuni şi escalade ale lui Zsolt, remarc Maratonul Marilor Pereţi – 16 trasee celebre din pereţii Alpilor, Trilogia Alpilor – ascensiunea celor trei mari pereţi nordici ai Eigerului, Matterhornului şi Grandes Jorasses, ascensiunea lui cu Vlad Căpușan a celebrului „obelisc” Cerro Torre din Patagonia, ascensiunea împreună cu Teo Vlad şi Romică Popa a unei variante în premieră mondială a vârfului Pumori de 7.165 m din Himalaya. Ultima, prin dificultatea ei şi prin anduranţă românilor, a fost trecută printre propunerile pentru cel mai râvnit titlu din alpinismul mondial: Pioletul de Aur! Dintre români, doar soţii Cosmin Andron și Cristina Pogăcean mai fuseseră candidaţi la acest titlu în 2016 pentru ascensiunea în patru zile a Super-culoarului T16 din Garwal, India. Chiar dacă nici ei nu avut şanse de a primi acest trofeu, faptul de a fi fost incluşi pe acea listă, este deja un trofeu valoros.

Îmi amintesc cum şi când l-am cunoscut pe Zsolt, într-un început de februarie când urcam spre Retezat, la Memorialul Alexandru Brăduţ Şerban – CUXI. M-a rugat să-i vorbesc despre acesta, căci pasiunea pentru munte a lui Cuxi de care aflase „din povești” şi mai apoi citind cartea acestuia – „Singurătatea verticalelor” – apărută post-mortem, l-au determinat să îndrăgească şi mai mult muntele și alpinismul. Din păcate, ca şi acesta şi Zsolt şi alţii au plătit cu viaţa marea lor pasiune. Și adaug ce am spus în februarie 1983 la catafalcul lui Cuxi: „Să urâm acum Muntele? Nu, căci muntele nu este un ucigaş, el este un bunic blând şi bun care din joacă nevinovată, din neatenţie îi strânge uneori prea tare în braţe sufocându-i cu dragostea lui pe prichindeii prea neastâmpăraţi”!

Întorcându-ne de la Arad de la impresionanta ceremonie funerară, îl provocam pe clujeanul Jo Indianu (Janos Török ) să ne mai povestească despre incredibilul periplu din vara anului 2011 – „Maratonul Marilor Pereţi” – al lui cu Zsolt, cei doi alpiniști „turci” din România (în maghiară török înseamnă turc). Două luni departe de cei dragi, 16 trasee din 16 pereţi, care au înălţat istoria alpinismului european şi nu numai. 14 locaţii, 5 ţări alpine, cel puţin 16.000 m diferenţă de nivel, trasee de categoria Très Dificil și Extrem Dificil, 5.000 km cu maşina. La finalul relatării acelui incredibil periplu, Zsolt a scris: „Filarea corzilor printre degetele îngheţate, de sute de ori, peste 16.000 m parcurşi în verticală, responsabilitatea pentru viaţa ta şi a coechipierului, momentele de bucurie, prietenie, decepţie, angajament şi curaj, frica, zâmbetul, sunt doar mijloace prin intermediul cărora am aflat cine suntem cu adevărat. Suntem o parte din întreg, iar în momentul în care conştientizam aceasta, vom înceta să mai atacăm natura, nu vom mai privi nimic ostil în jurul nostru. Vom trăi acea libertate şi pace pe care o simt cei care nu cunosc metodele războiului.”

Eu și Marlene ne amintim câte emoţii am avut în acele două luni, desigur nu doar noi, ci și alţi alpinişti, montaniarzi sau doar admiratori al lor, dar mai ales familiile lor. Au plecat acolo perfect pregătiţi fizic şi psihic, dar în mod sigur şi cu gândul că le-ar trebui şi noroc pentru a se întoarce acasă „sănătoși şi întregi” cum promisese un francez soţiei și celor trei copii când a plecat să urce Everestul.

Toți alpiniștii și montaniarzii urcă pe munte pentru imensele bucurii ce le le oferă acesta. Dar numai unii dintre ei au curajul de a încerca să-şi pună trăirile „pe hârtie”, dorinţa de „a oferi bucurie din bucurie”. Zsolt a fost unul dintre ei! Repet şi aici un citat din ce scrisese Zsolt cu ani în urmă: „De 17 ani escaladez pereţi, versanţi, creste, vârfuri şi de fiecare dată când mă întorc văd în ochii celor apropiaţi o uşurare. Din păcate, pierderea unui prieten, copil… pe munte nu poate fi compensată cu nimic”. În trista zi de 20 august, la Arad, privindu-i pe cei din îndurerata sa familie, am înţeles şi mai bine aceste cuvinte… Vă daţi seama că la vârsta pe care o am, 80 de ani, am trecut de multe ori prin situaţii ca cea recentă. La Arad, chiar m-a întrebat cineva dacă pot spune câţi prieteni dragi au plecat prea devreme în ultima lor ascensiune pe munte. E adevărat că din păcate nu i-am putut conduce şi eu pe toţi pe ultimul drum. Dar dintre ceremoniile funerare la care am fost prezent, doar una s-a apropiat de amploarea celei a lui ZSOLT – cea de la Cluj din februarie 1983 a lui Alexandru Brăduţ Şerban-CUXI. La ambele au participat sute de oameni, la ambele, pe mormântul respectiv s-a format câte un munte de sute de coroane.

La Arad, de la Teatru la cimitir, am condus și noi câţiva clujeni trupul lui Zsolt pe ultimul său drum pământean. Căci erau deja câteva zile de când sufletul său urcase ca fumul de vreme bună spre zările albastre, sus, de unde să poată admira toţi munţii pe care i-a urcat şi pe care i-a iubit cu o mare pasiune. Am mai participat la ceremonii funerare ale unor confraţi întru pasiune de alte rituri religioase decât cel ortodox, care m-au impresionat ca şi cea a lui Zsolt prin sobrietate! Spre deosebire de altele, a lui Zsolt, atât în Holul Teatrului „Ioan Slavici” cât şi la Cimitirul Eternitatea – a fost bilingvă şi mai mult „civilă” (dar cu onoruri militare!) decât religioasă. N-am ascultat aceleaşi lungi texte religioase ca la înmormântările ortodoxe, ci multe citate din scrieri ale lui Zsolt, rostite de preot în română şi maghiară! A fost – m-a bucurat mult asta – mai mult un elogiu al Celui Plecat şi mai puţin al Celui de Sus! Eu sunt ortodox, dar nu fanatic, deci consider că o slujbă de înmormântare a unui „Om mai altfel”, ar trebui să fie cum a fost a lui Zsolt, mai altfel decât una religioasă obişnuită.

Atât la Teatru cât şi la Cimitir, am văzut în multe mâini echipamente de căţărare: carabiniere, bucle echipate, anouri, frienduri… La cimitir, în timp ce creştea muntele de coroane, cineva a strigat acel ”piuit” al alpiniştilor, care de fapt îl anunţă pe coechipier: „m-am regrupat!” Au început spontan aplauze care ştiam că nu se obişnuiesc la înmormântări! Dar aici nu era înmormântare, ci asistam cu toţii la ascensiunea lui Zsolt; ajunsese în ULTIMA REGRUPARE cum poetic şi filozofic îşi intitulase zărneșteanul Nelu Pivodă cartea sa. Concomitent avea loc alt moment emoţionant: pioletul din imaginea alăturată! Nu ştiu dacă era unul dintre cele folosite de Zsolt sau nu – asta n-are importanţă – dar am remarcat că la cimitir a fost tot timpul ţinut deasupra capului până ce braţul respectiv a obosit. Se întâmpla asta chiar când îl rugasem pe prietenul Cotyso să vină mai în faţă şi să facă o poză! M-am strecurat prin mulţime la „Omul cu pioletul” (Ovidiu Daniel Cișmaș – atunci nu-i știam numele!) şi l-am rugat să-şi ridice din nou câteva secunde braţul în sus. A urmat apoi ceva impresionant: cineva a preluat pioletul pentru câteva secunde, apoi altul şi altul (vreo 10-15?) dintre alpiniştii care erau mai în faţă! Unii sărutau pioletul, alţii îl aplicau pe piept în dreptul inimii, alţii atingeau cu el movila de coroane, unul a îngenunchiat! Așa am văzut oameni dragi pe care până atunci nu-i remarcasem în marea mulţime. Unul dintre ei a avut ideea de a pune pioletul în mânuţele lui David, îngeraşul blond, fiul lui Zsolt, pe care Minerva – mama lui – l-a ridicat apoi în braţe… A fost un ritual deosebit, pe care eu nu-l voi putea uita!

La cele mai multe dintre ceremoniile funerare la care am participat, după primele lopeţi de pământ aruncat peste sicriu, lumea începea să plece. Aici nu se mişca nimeni! De multe minute fusese pus „vârful” piramidei de coroane (a durat mult construirea acestei piramide!) şi nimeni nu se mişca, era o tăcere, o linişte cum avusese de atâtea ori Zsolt în sutele sale de bivuacuri în munţi! Acolo ştiu că el se gândea şi la confraţii săi întru pasiune. Acum, aici, se gândeau ei la el, la tumultuoasa sa viaţă, la pofta lui de a o trăi intens, la altruismul său, la faptul că urca munţii nu doar cu muşchii ci şi cu sufletul şi că nu păstra imensele bucurii culese de acolo doar pentru el, ci le scria, le povestea în conferinţe publice în care proiecta imagini fascinante, ne oferea bucurie din bucurie. Cred că prin acea Tăcere, toţi cei prezenţi îşi trimiteau gândurile cernite către Alpinistul, Prietenul, Omul, care a fost Zsolt Török.

Și acolo, în acele momente deosebite, ca şi în aceste zile, ca şi în alte situaţii similare, mă întrebam: De ce îi apreciem la adevărata lor valoare pe unii oameni doar „după” ?

Dinu Mititeanu

●●●

Adendă

1. Despre românul și mai ales despre Omul Zsolt Török citiţi:

https://specialarad.ro/incetinitorul-de-particule-cu-tric…/…

Eu nu-s ziarist, nu-s maghiar, dar m-am străduit de fiecare dată să scriu corect numele maghiare, şi nu doar ale prietenilor! E firesc, e de bun simţ! Da, mulţi scriau şi vor scrie Torok – justificat de „tastatură”, deşi cu bun simţ şi bunăvoinţă şi asta se poate rezolva, aşa cum rezolv eu această minoră problemă. Dar a scrie Szolt cum am mai văzut e impardonabil ! Cum poţi afirma că îl admirai dacă nici numele nu i-l scrii corect?

Și apropo de ziarişti, e firesc a nu se pricepe la toate domeniile, dar dacă nu s-ar grăbi „să fie pe val”, ar putea consulta un alpinist pentru a nu mai folosi expresii care-i dovedesc nepriceperea în ale muntelui. Nu ar mai folosi termenul ”„a cucerit” în loc de „a urcat”, nu ar mai spune „a plecat într-o expediţie în Făgărași”, căci a urca în acest munte unele trasee, chiar şi dificile, chiar şi iarna, nu este „expediție” (ar fi trebuit să caute în DEX) , ar fi scris „probabil a căzut/ s-a prăbuşit în gol” nu „a căzut într-o râpă”: „A realizat Trilogia Alpilor urcând renumitele vârfuri Eiger, Matterhorn și Grandes Jorasses” – e o crasă inexactitate, căci această trilogie este de fapt „urcarea PEREȚILOR NORDICI ai vârfurilor respective! Altă confuzie grosolană dintr-o publicaţie (care „informează”!!!) este între înălţimea (de la nivelul mării) a lui Cerro Torre şi înălţimea peretelui acestuia urcat de Vlad Căpușan şi Zsolt Török. Cineva scria „Am mai văzut undeva că Zsolt ar fi cucerit (sic), gheţarul Eigerului”!

Unde eşti Nea Iancule!

●●●

2. În 15 noiembrie 2006, alpinistul arădean Zsolt Török. se întorsese de curând dintr-o ascensiune pe optmiarul himalayan Cho Oyu. Înainte de plecare, mă rugase să-i cer doamnei Corina Şerban ceva de la Cuxi – „să-l ducă pe Cuxi in Himalaya”. Zsolt a scris la întoarcere pentru iubitorii munte:

”SPRE HIMALAYA. IN MEMORIAM ALEXANDRU BRADUT SERBAN (CUXI)

De mic eram atras de alpinism, ascultând poveştile despre expediţii, citind cărţi despre marile aventuri la munte, am văzut prin aceasta activitate o continuare a copilăriei în maturitate.

Da, alpinismul este un joc superb între nişte culise gigantice, într-o lume în care omul chiar dacă iese învingător este supus forţelor naturii şi poate simţi măreţia acestora.

Eram la început, abia apucasem câteva trasee, visam tot timpul la „mai mare”, când un prieten bun m-a cadorisit cu o carte ,,Singurătatea verticalelor”, scrisa de băiatul acela care a murit în avalanşă, în Munţii Retezat.

Citind aceasta carte am descoperit mesajele alpinismului, am descoperit ca toţi care am ales muntele ca a doua casă avem ceva în comun şi am început să simt o puternica simpatie fata de Alexandru Brăduţ Şerban. Paginile cărţii parca ma aduceau „într-o lume minunata în care veţi găsi numai copii” (poate mai ştiţi cântecul?!).

Cred ca nu sunt singurul care este în căutarea acestei lumi, Cuxi în aceasta carte arata una ditre căile prin care se poate ajunge acolo. În vacanţe, concedii, sfârşit de săptămână, când se poate, ne aşteaptă locuri de unde ne întoarcem cu toţii mai veseli, cu sufletul mai curat. Ospitalitatea cortului este cea cu milioane de stele. Citeam cu strângere de inima despre lupta pe care o dădeau pentru fiecare metru în „Fisura Albastră” unde… „soarele îi petrece până la baza traseului…”. Citeam despre escaladele din Bicaz, Turzii, Piatra Craiului, Retezat… Din aceste povestiri am înţeles puterea prieteniei care îi leagă în afara corzii, am înţeles curajul cu care abordau câte un pasaj. Și totuşi, el, care a înfruntat atatea greutăţi pe verticale, se întreabă:,, de ce suntem aici în frig şi în vânt, ce cautăm?!”. Răspunsul este pe aceeaşi pagina: „…şi nu vor uita ca au stat suspendaţi 36 de ore între cer şi pământ”. Acestea nu se uita, nici eu nu voi uita acele 56 de ore în Eigernordwand la fel cum nu voi uita nici ultimii paşi pe Cho Oyu.

La o alpiniadă organizata de timişoreni, m-am întâlnit cu Dinu Mititeanu. În drum spre Genţiana spunea ca pe vremuri exista părerea generală că în cazul în care s-ar fi organizat o expediţie în Himalaya, Cuxi trebuia să participe. Nu am uitat aceste cuvinte. Cuxi nu a apucat expediţiile în Himalaya, nici ridicarea vizei în spaţiul Schengen, ceea ce pentru mine personal înseamnă munţii Europei. Vârful Matterhorn a fost cel mai înalt pe care a urcat – 4477 m. Himalaya era nu numai visul lui, cred ca toţi cei care iubesc muntele doresc să ajungă acolo să vadă „Țara zăpezilor Veşnice”.

După ce a escaladat obeliscul Alpilor a fost întrebat: „Alexandru Brăduţ Şerban, ce iţi mai propui să cucereşti?” Răspunsul sau a fost: „Aș vrea, aș dori foarte mult să merg în Himalaya”.

Am participat într-o expediţie în Munţii Himalaya pe un vârf de peste 8000 de metri, iar atunci când participarea mea era sigură m-am hotărât să o fac în memoria lui Alexandru Brăduţ Şerban. Am umblat ceva pe munte, ştiu ca se pot întâmpla multe, greşelile de obicei nu se iartă, iar dacă scăpam trebuie să fim conştienţi că nu ne putem baza doar pe noroc.

La Crăciunești, Alexandru Cornel, mi-a zis câteva cuvinte, câteva vorbe, de la un prieten de – al lui: „…Noi suntem în viaţa pentru ca am avut încredere în îndoielile noastre”. De 17 ani încerc să escaladez pereţi, versanţi, creste, vârfuri şi de fiecare dată când mă întorc vad în ochii celor apropiaţi o uşurare. Din păcate, pierderea unui prieten, copil… pe munte nu poate fi compensata cu nimic.

Doamnei Şerban, totusi aș dori să-i transmit câteva gânduri legate de fiul său. Deși Cuxi nu mai e cu noi, el este prezent prin cartea lui, mesajul, gândurile lui, în inima tuturor celor care se afla în căutarea acelei lumi pe care am descris-o la început.

Faptul că exista multi tineri care au pus şi pun mâna pe cartea lui, înseamnă că el a lăsat o moştenire valoroasă care poate însemna mult în viata multora. „Muntele trăieşte prin tine” scrie el pe coperta cărţii sale, muntele trăieşte prin noi toţi care umblam pe poteci, iar din când în când mai pătrundem în verticalele munţilor. Prin noi, Cuxi trăieşte mai departe prin ceea ce a făcut el, în ceea ce a crezut.

Poza lui cu insigna de Salvamont este în Himalaya, priveşte zâmbind spre Cho Oyu, unul dintre cei 14 optmiari. Crucea lui din Retezat va rămâne însa un semn de exclamare pentru cei care nu au îndoieli în ceea ce priveşte pericolele de pe munte. Suntem cu toţii vulnerabili, şi noi şi muntele, trebuie să avem grijă să nu ne rănim reciproc.

Török Zsolt

●●●

Acum ai plecat şi tu, Zsolt, spre Înalturi! Ascensiune uşoara dragă Zsolt!