Zsolt Török

Știam că în mini-vacanța legată de Sf. Maria, multe zone montane vor fi aglomerate și nu doar de adevărați montaniarzi. Așa că ne gândisem la o zonă aflată mai ”departe de lumea dezlănțuită”. Sâmbătă 17 august 2019 la ora 16.30 ajunseserăm la destinația dorită. Eram pe vârful Țibleș, la nici zece metri de un impresionant monument închinat unor luptători anti-comuniști ai zonei din perioada anilor de după război. Nu puteam urca mai sus de 1.840 m. Eram singuri, cum speraserăm. De mult nu ne mai montaserăm cortul atât de devreme, dar de data asta era ”pohta ce-am pohtit” ! Ne-am dus apoi lângă crucea cu clopot ca cel de la Monumentul Memorandiștilor din Cluj, să mai citim încă o dată cine sunt cei care au contribuit la ridicarea ei în 2014 și alte înscrisuri. Ne întrebam oare cu ce ocazii e folosită cordelina care poate pune în mișcare clopotul.

Ne intră un mesaj din Elveția de la dragul prieten cunoscut de mulți montaniarzi ca Flo Bis: ”Alpinistul Zsolt Török a murit în Făgărași ! ” Râmânem înmărmuriți… Sperăm să nu fie adevărat… Îl sunăm pe Florin și ne confirmă uluitoare tristă veste. Mai primim apoi alte SMS-uri și chiar ne sună unii prieteni ! Vestea e incredibilă, dar adevărată. E revoltătoare ! E cumplit să moară în plină maturitate și forță Omul care are un palmares alpin atât de bogat și care avea încă multe planuri de ascensiuni în Carpați și în munții lumii… Așa că am considerat că avem voie să punem mâna pe cordelină – pe asta nu pentru a o folosi pe munte sau stâncă, ci pentru a pune în mișcare limba clopotului. Pentru a trimite în cele patru zări- spre vârfurile și munții aflați de jur-împrejur cumplit de trista veste că impetuosul Zsolt Török din Arad a plecat în ultima sa ascensiune, spre cerul albastru. Ascultam dangătul metalic ce-l plângea și el pe cel care a fost și va rămâne pentru noi atletul și poetul muntelui. Căci Zsolt urca muntele nu doar cu mușchii, ci și -sau mai ales- cu sufletul. Urca spre vârfuri nu ca spre cetăți de cucerit cum le place ziariștilor să scrie, ci urca spre ele ca spre prieteni dragi de care îi era mereu dor, prieteni care îl așteptau.

Eu consider alpinismul un copac cu multe ramuri și rămurele. Începătorii le încearcă pe mai toate, apoi ”își clădesc cuibul pe una dintre ele”, se dedică mai mult uneia dintre multiplele ”specializări”. Unii mai ales ascensiunilor de iarnă, devin ”himalaiști”. Alții mai mult escaladelor pe marii pereți ai lumii sau de mare dificultate pe ”faleze”. Zsolt le-a practicat pe toate, a excelat în toate. În Alpi a dorit să urce ”trasee istorice”, să calce și să pună mâna pe prize folosite de legendarii înaintași ai domeniului: Riccardo Cassin, Emilio Comici, Walter Bonatti, Lionel Terray, Gaston Rebuffat, Anderl Heckmair, Herman Buhl , René Desmaison și mulți alții. Dintre remarcabilele ascensiuni și escalade ale lui Zsolt, remarc Maratonul Marilor Pereți -16 trasee celebre din pereții Alpilor, Trilogia Alpilor- ascensiunea celor trei mari pereți nordici ai Eigerului, Matterhornului și Grandes Jorasses, ascensiunea lui cu Vlad Căpușan a celebrului ”obelisc” Cerro Torre din Patagonia, ascensiunea împreună cu Teo Vlad și Romică Popa a unei variante în premieră mondială a vârfului Pumori de 7.165 m din Himalaya. Ultima – prin dificultatea ei și prin anduranța românilor, a fost trecută printre propunerile pentru cel mai râvnit titlu din alpinismul mondial: Pioletul de Aur ! Dintre români, doar soții Cosmin Andron și Cristina Pogăcean mai fusesră candidați la acest titlu în 2016 pentru ascensiunea în patru zile a Superculoarului T16 din Garwal, India. Chiar dacă nici ei nu avut șanse de a primi acest trofeu, faptul de a fi fost incluși pe acea listă, este deja un trofeu valoros.

Îmi amintesc cum și când l-am cunoscut pe Zsolt, într-un început de februarie când urcam spre Retezat, la Memorialul Alexandu Brăduț Șerban -CUXI. M-a rugat să-i vorbesc despre acesta, căci pasiunea pentru munte a lui Cuxi de care aflase ”din povești” și mai apoi citind cartea acestuia -”Singurătatea verticalelor”- apărută post-mortem, l-au determinat să îndrăgească și mai mult muntele și alpinismul. Din păcate, ca și acesta și Zsolt și alții au plătit cu viața marea lor pasiune. Și adaug ce am spus în februarie 1983 la catafalcul lui Cuxi: ”Să urâm acum Muntele ? Nu, căci muntele nu este un ucigaș, el este un bunic blând și bun care din joacă nevinovată, din neatenție îi strânge uneori prea tare în brațe sufocându-i cu dragostea lui pe prichindeii prea neastâmpărați”!

Întorcându-ne de la Arad de la impresionanta ceremonie funerară, îl provocam pe clujeanul Jo Indianu (Janos Török ) să ne mai povestească despre incredibilul periplu din vara anului 2011- ”Maratonul Marilor Pereți” – al lui cu Zsolt -cei doi alpiniști ”turci” din România (în maghiară török=turc). Două luni departe de cei dragi, 16 trasee din 16 pereţi, care au înălţat istoria alpinismului european şi nu numai. 14 locaţii, 5 ţări alpine, cel puţin 16.000 m diferenţă de nivel, trasee de categoria Très Dificil și Extrem Dificil, 5.000 km cu maşina. La finalul relatării acelui incredibil periplu, Zsolt a scris: ”Filarea corzilor printre degetele înghețate, de sute de ori, peste 16.000 m parcurși în verticală, responsabilitatea pentru viața ta și a coechipierului, momentele de bucurie, prietenie, decepție, angajament și curaj, frica, zâmbetul, sunt doar mijloace prin intermediul cărora am aflat cine suntem cu adevărat. Suntem o parte din întreg, iar în momentul în care conștientizăm aceasta, vom înceta să mai atacăm natura, nu vom mai privi nimic ostil în jurul nostru. Vom trăi acea libertate și pace pe care o simt cei care nu cunosc metodele razboiului.”

Eu și Marlene ne amintim câte emoții am avut în acele două luni, desigur nu doar noi, ci și alți alpiniști, montaniarzi sau doar admiratori al lor, dar mai ales familiile lor. Au plecat acolo perfect pregătiți fizic și psihic, dar în mod sigur și cu gândul că le-ar trebui și noroc pentru a se întoarce acasă ”sănătoși și întregi” cum promisese un francez soției și celor trei copii când a plecat să urce Everestul.
Toți alpiniștii și montaniarzii urcă pe munte pentru imensele bucurii ce le le oferă acesta. Dar numai unii dintre ei au curajul de a încerca să-și pună trăirile ”pe hârtie”, dorința de ”a oferi bucurie din bucurie”. Zsolt a fost unul dintre ei ! Repet și aici un citat din ce scrisese Zsolt cu ani în urmă : ” De 17 ani escaladez pereți, versanți, creste, vârfuri și de fiecare dată când mă întorc văd în ochii celor apropiați o ușurare. Din păcate pierderea unui prieten, copil… pe munte nu poate fi compensată cu nimic”. În trista zi de 20 august, la Arad, privindu-i pe cei din îndurerata sa familie, am înțeles și mai bine aceste cuvinte… Vă dați seama că la vârsta ce o am,-80 de ani- am trecut de multe ori prin situații ca cea recentă. La Arad, chiar m-a întrebat cineva dacă pot spune câți prieteni dragi au plecat prea devreme în ultima lor ascensiune pe munte. E adevărat că din păcate nu i-am putut conduce și eu pe toți pe ultimul drum. Dar dintre ceremoniile funerare la care am fost prezent, doar una s-a apropiat de amploarea celei a lui ZSOLT – cea de la Cluj din februarie 1983 a lui Alexandru Brăduț Șerban – CUXI. La ambele au participat sute de oameni, la ambele, pe mormântul respectiv s-a format câte un munte de sute de coroane.

La Arad, de la Teatru la cimitir, am condus și noi câțiva clujeni trupul lui Zsolt pe ultimul său drum pământean. Căci erau deja câteva zile de când sufletul său urcase ca fumul de vreme bună spre zările albastre, sus, de unde să poată admira toți munții pe care i-a urcat și pe care i-a iubit cu o mare pasiune. Am mai participat la ceremonii funerare ale unor confrați întru pasiune de alte rituri religioase decât cel ortodox, care m-au impresionat ca și cea a lui Zsolt prin sobrietate ! Spre deosebire de altele, a lui Zsolt, atât în Holul Teatrului ”Ioan Slavici” cât și la Cimitirul Eternitatea – a fost bilingvă și mai mult ”civilă” (dar cu onoruri militare !) decât religioasă. N-am ascultat aceleași lungi texte religioase ca la înmormântările ortodoxe, ci multe citate din scrieri ale lui Zsolt, rostite de preot în română și maghiară! A fost -m-a bucurat mult asta- mai mult un elogiu al Celui Plecat și mai puțin al Celui de Sus ! Eu sunt ortodox, dar nu fanatic, deci consider că o slujbă de înmormântare a unui ”Om mai altfel”, ar trebui să fie cum a fost a lui Zsolt, mai altfel decât una religioasă obișnuită.

Atât la Teatru cât și la Cimitir, am văzut în multe mâini echipamente de cățărare: carabiniere, bucle echipate, anouri, friend-uri… La cimitir, în timp ce creștea muntele de coroane, cineva a strigat acel ”piuit” al alpiniștilor, care de fapt îl anunță pe coechipier : „m-am regrupat !” Au început spontan aplauze care știam că nu se obișnuiesc la înmormântări ! Dar aici nu era înmormântare, ci asistam cu toții la ascensiunea lui Zsolt; ajunsese în ULTIMA REGRUPARE cum poetic și filizofic își intitulase zărneșteanul Nelu Pivoda cartea sa. Concomitent avea loc alt moment emoționant: pioletul din imaginea alăturată ! Nu știu dacă era unul dintre cele folosite de Zsolt sau nu -asta n-are importanță- dar am remarcat că la Cimitir a fost tot timpul ținut deasupra capului până ce brațul respectiv a obosit. Se întâmpla asta chiar când îl rugasem pe prietenul Cotyso să vină mai în față și să facă o poză ! M-am strecurat prin mulțime la ”Omul cu pioletul” ( Ovidiu Daniel Cișmaș -atunci nu-i știam numele !) și l-am rugat să-și ridice din nou câteva secunde brațul în sus. A urmat apoi ceva impresionant: cineva a preluat pioletul pentru câteva secunde, apoi altul și altul ( vreo 10-15 ?) dintre alpiniștii care erau mai în față ! Unii sărutau pioletul, alții îl aplicau pe piept în dreptul inimii, alții atingeau cu el movila de coroane, unul a îngenunchiat ! Așa am văzut oameni dragi pe care până atunci nu-i remarcasem în marea mulțime. Unul dintre ei a avut ideea de a pune pioletul în mânuțele lui David, îngerașul blond, fiul lui Zsolt, pe care Minerva- mama lui, l-a ridicat apoi în brațe… A fost un ritual deosebit, pe care eu nu-l voi putea uita !

La cele mai multe dintre ceremoniile funerare la care am participat, după primele lopeți de pământ aruncat peste sicriu, lumea începea să plece. Aici nu se mișca nimeni ! De multe minute fusese pus ”vârful” piramidei de coroane ( a durat mult construirea acestei piramide !) și nimeni nu se mișca, era o tăcere, o liniște cum avusese de atâtea ori Zsolt în sutele sale de bivuacuri în munți ! Acolo știu că el se gândea și la confrații săi întru pasiune. Acum, aici, se gândeau ei la el, la tumultuoasa sa viață, la pofta lui de a o trăi intens, la altruismul său, la faptul că urca munții nu doar cu mușchii ci și cu sufletul și că nu păstra imensele bucurii culese de acolo doar pentru el, ci le scria, le povestea în conferințe publice în care proiecta imagini fascinante, ne oferea bucurie din bucurie. Cred că prin acea Tăcere, toți cei prezenți își trimiteau gândurile cernite către Alpinistul, Prietenul, Omul, care a fost Zsolt Török.
Și acolo, în acele momente deosebite, ca și în aceste zile, ca și în alte situații similare, mă întrebam: De ce îi apreciem la adevărata lor valoare pe unii oameni doar ”după” ?
Dinu Mititeanu

Addendă

1. Despre românul și mai ales despre Omul Zsolt Török citiți:

https://specialarad.ro/incetinitorul-de-particule-cu-tric…/…

Eu nu-s ziarist, nu-s maghiar, dar m-am străduit de fiecare dată să scriu corect numele maghiare, și nu doar ale prietenilor ! E firesc, e de bun simț ! Da, mulți scriau și vor scrie Torok- justificat de ”tastatură”, deși cu bun simț și bunăvoință și asta se poate rezolva, așa cum rezolv eu această minoră problemă. Dar a scrie Szolt cum am mai văzut e impardonabil ! Cum poți afirma că îl admirai dacă nici numele nu i-l scrii corect ?

Și apropo de ziariști, e firesc a nu se pricepe la toate domeniile, dar dacă nu s-ar grăbi ”să fie pe val”, ar putea consulta un alpinist pentru a nu mai folosi expresii care-i dovedesc nepriceperea în ale muntelui . Nu ar mai folosi termenul ” a cucerit” în loc de ”a urcat”, nu ar mai spune , ”a plecat într-o expediție în Făgărași”, căci a urca în acest munte unele trasee, chiar și dificile, chiar și iarna, nu este ”expediție” ( ar fi trebuit să caute în DEX-) , ar fi scris ”probabil a căzut/s-a prăbușit în gol” nu ”a căzut într-o râpă”: ”A realizat Trilogia Alpilor urcând renumitele vârfuri Eiger, Matterhorn și Grandes Jorasses”- e o crasă inexactitaea, căci această trilogie este de fapt ”urcarea PEREȚILOR NORDICI ai vârfurilor respective ! Altă confuzie grosolană dintr-o publicație (care ”informează” !!!) este între înălțimea ( de la nivelul mării ! ) a lui Cerro Torre și înălțimea peretelui acestuia urcat de Vlad Căpușan și Zsolt Török. Cineva scria ”Am mai văzut undeva că Zsolt ar fi cucerit (sic), ghețarul Eigerului ” !

Unde ești Nea Iancule ?
===============================================

2. În 15 nov. 2006. Alpinistul aradean Zsolt Török. se intorsese de curand dintr-o ascensiune pe optmiarul himalayan Cho Oyu. Inainte de plecare, mă rugase să-i cer doamnei Corina Șerban ceva de la Cuxi- „să-l ducă pe Cuxi in Himalaya”. Zsolt a scris la întoarcere pentru iubitorii de munte:

”SPRE HIMALAYA. IN MEMORIAM ALEXANDRU BRADUT SERBAN (CUXI)

De mic eram atras de alpinism, ascultand povestile despre expeditii, citind carti despre marile aventuri la munte, am vazut prin aceasta activitate o continuare a copilariei in maturitate.

Da! alpininsmul este un joc superb intre niste culise gigantice, intr-o lume in care omul chiar daca iese invingator este supus fortelor naturii si poate simti maretia acestora.

Eram la inceput, abia apucasem cateva trasee, visam tot timpul la,, mai mare”, cand un prieten bun m-a cadorisit cu o carte ,,Singuratatea verticalelor”, scrisa de baiatul acela care a murit in avalansa in Muntii Retezat.

Citind aceasta carte am descoperit mesajele alpinismului, am descoperit ca toti care am ales muntele ca a doua casa avem ceva in comun si am inceput sa simt o puternica simpatie fata de Alexandru Bradut Serban. Paginile cartii parca ma aduceau,, intr-o lume minunata in care veti gasi numai copii” (poate mai stiti cantecul?!).

Cred ca nu sunt singurul care este in cautarea acestei lumi, Cuxi in aceasta carte arata una din caile prin care se poate ajunge acolo. In vacante, concedii, sfarsit de saptamana, cand se poate, ne asteapta locuri de unde ne intoarcem cu totii mai veseli, cu sufletul mai curat. Ospitalitatea cortului este cea cu milioane de stele. Citeam cu strangere de inima despre lupta pe care o dadeau pentru fiecare metru in,, Fisura Albastra” unde,,… soarele ii petrece pana la baza traseului…”. Citeam despre escaladele din Bicaz, Turzii, Piatra Craiului, Retezat… Din aceste povestiri am inteles puterea prieteniei care ii leaga in afara corzii, am inteles curajul cu care abordau cate un pasaj. Si totusi, el, care a infruntat atatea greutati pe verticale, se intreaba:,, de ce suntem aici in frig si in vant, ce cautam?!”. Raspunsul este pe aceeasi pagina:, ,… si nu vor uita ca au stat suspendati 36 de ore intre cer si pamant”. Acestea nu se uita, nici eu nu voi uita acele 56 de ore in Eigernordwand la fel cum nu voi uita nici ultimii pasi pe Cho Oyu.

La o alpiniada organizata de timisoreni, m-am intalnit cu Dinu Mititeanu. In drum spre Gentiana spunea ca pe vremuri exista parerea generala ca in cazul in care s-ar fi organizat o expeditie in Himalaya, Cuxi trebuia sa participe. Nu am uitat aceste cuvinte. Cuxi nu a apucat expeditiile in Himalaya, nici ridicarea vizei in spatiul Schengen, ceea ce pentru mine personal inseamna muntii Europei. Varful Matterhorn a fost cel mai inalt pe care a urcat -4477m. Himalaya era nu numai visul lui, cred ca toti cei care iubesc muntele doresc sa ajunga acolo sa vada ,,Tara zapezilor Vesnice”.

Dupa ce a escaladat obeliscul Alpilor a fost intrebat:,, Alexandru Bradut Serban, ce iti mai propui sa cuceresti?”, raspunsul sau a fost: ,,As vrea, as dori foarte mult sa merg in Himalaya”.

Am participat intr-o expeditie in Muntii Himalaya pe un varf de peste 8000 metri, iar atunci cand participarea mea era sigura m-am hotarat sa o fac in memoria lui Alexandru Bradut Serban. Am umblat ceva pe munte, stiu ca se pot intampla multe, greselile de obicei nu se iarta, iar daca scapam trebuie sa fim constienti ca nu ne putem baza doar pe noroc.

La Craciunesti, Alexandru Cornel, mi-a zis cateva cuvinte, cateva vorbe, de la un prieten de – al lui: ,,… Noi suntem in viata pentru ca am avut incredere in indoielile noastre”. De 17 ani incerc sa escaladez pereti, versanti, creste, varfuri si de fiecare data cand ma intorc vad in ochii celor apropiati o usurare. Din pacate pierderea unui prieten, copil… pe munte nu poate fi compensata cu nimic.

Doamnei Serban, totusi as dori sa-i transmit cateva ganduri legate de fiul sau. Desi Cuxi nu mai e cu noi, el este prezent prin cartea lui, mesajul, gandurile lui, in inima tuturor celor care se afla in cautarea acelei lumi pe care am descris-o la inceput.

Faptul ca exista multi tineri care au pus si pun mana pe cartea lui, inseamna ca el a lasat o mostenire valoroasa care poate insemna mult in viata multora.,, Muntele traieste prin tine” scrie el pe coperta cartii sale, muntele traieste prin noi toti care umblam pe poteci, iar din cand in cand mai patrundem in verticalele muntilor. Prin noi Cuxi traieste mai departe prin ceea ce a facut el, in ceea ce a crezut el.

Poza lui cu insigna de salvamont este in Himalaya, priveste zambind spre Cho Oyu, unul din cei 14 optmiari. Crucea lui din Retezat va ramne insa un semn de exclamare pentru cei care nu au indoieli in ceea ce priveste pericolele de pe munte. Suntem cu totii vulnerabili, si noi si muntle, trebuie sa avem grija sa nu ne ranim reciproc.
Török Zsolt
===========================
Acum ai plecat și tu Zsolt spre Înalturi ! Ascensiune ușoară dragă Zsolt !
Dinu și Marlene

=========================================================