Iosif Viehmann – PEPI – un om de poveste

Spun că era un „om de poveste”, deoarece înainte de face cunoştinţă cu el, mulţi am făcut cunoştinţă cu poveştile despre el, adevărate ambasadoare trimise cu „scrisorile de acreditare”. Chiar şi dacă le-am fi spus pe româneşte, bârfe, nu am fi ieşit din sfera diplomatică, am fi înnobilat acest cuvânt, ele ne dovedeau mereu ca Pepi e un om „mai altfel”, un om care încă din tinereţea sa iradia un flux în toate direcţiile. Mai întâi printre colegii săi studenţi la Biologie, apoi câţiva ani în Năsăud, iar în următoarele decenii la Institutul de Speologie, în fosta Grădină Botanică a Clujului . Cu anii, valurile acestui flux ajungeau tot mai departe, tot mai mulţi tineri şi intelectuali clujeni aflau „poveşti”, care de fapt vorbeau despre fapte ale acestui „om de poveste”. Ştim că cei mai mulţi oameni de ştiinţă sunt politicoşi, amabili, dar sobri, ocupaţi, aplecaţi mereu spre microscop sau filele de pe birou, aşa cum erau şi cei mai mulţi speologi colegi ai lui Pepi. El, însă, arăta şi se comporta ca un actor de comedie, ca un „om de lume”, jovial, mereu în vervă. Cei care îi cunoşteau dezordinea de pe birou (care de fapt era o comoară, în care găsea rapid ce avea/ aveai nevoie), care încă nu-i aflaseră meritele ştiinţifice, îl puteau crede un superficial, un „împrăştiat”. Era, de fapt, multilateral, excela în a căuta, a afla, dar şi în a oferi…

Am început să-l cunosc tot mai bine după anul 1965, când, după stagiul de medic în Ţara Năsăudului, am revenit la Cluj. Coincidenţă, deoarece, cu vreo 10 ani mai înainte, revenise şi el la Cluj, tot după stagiu la ţară, dar de profesor de biologie în Năsăud. Mi l-a prezentat colegul său Vali Crăciun (cv la „Veterani”), care se căţăra şi la lumină, în Cheile Turzii, nu doar în întuneric. Ca mulţi alţi amici ai lor, deveniţi şi pasionaţi de fotografie, mergeam des la ei şi din interes (cu filme la developat), dar mergeam şi de plăcere, căci eram primiţi cu amabilitate şi ne simţeam bine acolo, ne relaxam. Când ajungeam lângă bustul lui Emil Racoviţă (al lui René Jeannel a apărut după anul 2000) căutam maşina lui Pepi (care de la o vreme avea pe număr chiar literele PPI) să aflăm dacă e „acasă”, adică la Institut. Apropo de câteva mărturisiri ale lui Pepi ce le veţi citi mai jos, în penultimul aliniat , mulţi dintre amicii lor, care făceam parte din sexul „mereu flămând de frumos”, urcam aleea ce ducea la „Institut” şi pentru a întâlni reprezentante ale „sexului frumos” care erau studente la biologie-geografie sau locuiau în „căminele de jos”. Şi îi invidiam pe Pepi, pe Vali şi pe ceilalţi că ei au zilnic prilejul să fie spectatori la acea defilare a Frumoaselor… De multă vreme mă bătea gândul să scriu la „Veteranii muntelui” şi despre acest om interesant, despre această personalitate a „muntelui de sub pământ”, dar şi personalitate a ştiinţei, a culturii. Despre un clujean dintre acei „Cuceritori ai întunericului” cum inspirat a numit Marcian Bleahu cartea sa, o „soră” cu „Cuceritorii inutilului” a lui Lionel Terray. Ştim că ce fac speologii-exploratori e „alpinism invers” şi e mai dificil, mai periculos. La faptul că se desfăşoară în întuneric, prizele sunt de multe ori umede, alunecoase, se adaugă şi pericolul din timpul ploilor abundente. Din justificată teamă că nu voi putea fi „la înălţime”, am tot ezitat să scriu despre acest Om. M-am decis cam târziu, gândind că nu e un CV oficial, un articol cerut de vreo publicaţie. Dar m-am bucurat apoi să constat că acest articol a fost citit de atât de mulţi oameni care desigur l-au apreciat şi admirat!

VIEHMANN şi ŞTIINŢA.

A dovedit că n-a ales la întâmplare o facultate, o viitoare profesie. Încă din anul I la Biologie, dornic de cunoaştere (va fi toată viaţa pasionat), şi-a luat „inima în dinţi” şi a bătut emoţionat la uşa cabinetului marelui savant Emil Racoviţă, să-l roage a le împrumuta lui şi câtorva colegi” scări-electron” pentru a cerceta Peştera de la Vadu Crişului.

„Dăruirea mea pentru peşteră a fost şi este o consecinţă a admiraţiei cu care am preacinstit memoria şi opera savantului Emil Racoviţă…”, scrie el la pagina 26 a unei cărţi captivante (cu multe pagini autobiografice), „De la opincă la ştiinţă” (editura Ecou, Cluj Napoca, 2012), scrisă în colaborare cu George Petri, care copilărise când desculţ, când în opinci în satul Coşbuc şi care afirmă la pag. 35 „dl profesor Viehmann este părintele meu spiritual.”

Iosif Viehmann a ajuns pe soclul pe care şi l-a clădit singur, nu plecând „de la opincă” precum co-autorul cărţii, fostul său elev din satul lui Coşbuc. Dar a ajuns unde este prin pasiune, muncă, perseverenţă, dăruire. Căci „originea” şi referinţele din „dosar” privitoare la atitudinea faţă de regimul „democrat-popular”, nu-l ajutau. Dimpotrivă: nu i s-a acceptat înscrierea la doctorat, pe care l-a putut susţine abia în…1991! A ajuns în final la Institutul de Speologie, unde era dorit, unde îi era locul. Sutele de articole din reviste de specialitate, cărţile scrise, participările la congrese, l-au făcut cunoscut şi apreciat de către cercetătorii speologi români şi străini. Redau din ziarul „Transilvania REPORTER”:

„Iosif Viehmann a făcut descoperiri esenţiale printre care se numără „picurul permanent” din peştera Pojar, urma „Omului de Vârtop”, veche de 62.000 de ani, şi „stalactitele termoindicatoare” (gheaţă), premiere în ştiinţa speologiei. Profesorul este şi coautor al teoriei „Geze-Viehmann” privind geneza monocristalelor excentrice (cristalictite) din peştera Pojarul Poliţei şi a participat printre altele la explorarea şi cartarea peşterilor Tăuşoare (Munţii Rodnei) şi Cetăţile Ponorului (Munţii Bihorului). În anul 2003, profesorul a participat la un experiment de ecologie subterană, izolându-se timp de zece zile, în Peştera Vântului, pentru a studia perceperea timpului în lipsa Soarelui.” O „goangă” de peşteră se numeşte Drimeotus kovacsi viehmanni . O dovadă aici:

http://clasate.cimec.ro/detaliu.asp?k=366B0B7506E94BA5AD63A44C388B7DBD…

A primit numeroase distincţii, titluri, vedeti in CV-ul său.

Când şi-a serbat al 80-lea an de viaţă la pensiunea „Scărişoara” de lângă renumitul Gheţar, am avut onoarea sa fiu unul dintre invitaţii lui Pepi. Aşa îi spuneau prietenii săi şi chiar tineri studenţi, la insistenţele sale de a nu-l „îmbătrâni”! Un grup important de oaspeţi ai săi, erau speologi străini, care la câteva zile după, au participat şi la o vizita în Peştera „Izvorul Tăuşoarelor” din Ţara Năsăudului. Unde „tânărul” Viehmann, ne-a uluit pe toţi prin sprinteneala cu care înainta în Peşteră, inclusiv prin celebrul „laminor” – Galeria 700! Dar să venim şi mai aproape:

„La 87 de ani, dl Iosif Viehmann a reuşit în anul 2012 să coboare încă o dată pe tiroliană în peştera Pojar din munţii Apuseni pe care a explorat-o în anii ’50. Această performanţă îl face cu siguranţă cel mai vârstnic cercetător speolog activ în viaţă” – scrie preşedintele Asociaţiei Speologice Sfinx din Gârda, dr. Christian Ciubotărescu.

VIEHMANN şi CULTURA

Iosif Viehmann nu s-a închis în turnul de fildeş al ştiinţei. Era şi este foarte cunoscut pentru interesantele sale sute de conferinţe pe diverse teme. Prin talentul său oratoric de excepţie, prin bogăţia informaţiei, prin „sufletul” ce îl punea în expuneri, te determina să-l asculţi „cu sufletul la gură”. Sunt de neuitat „serile de jazz” de la Casa de Cultură a Studenţilor, loc ce era pentru Pepi un fel de „al doilea loc de muncă”. Mai corect un alt loc în care să se simtă între prieteni, să se simtă util. Căci implicarea sa în speologie şi în acte de cultură, nu erau pentru el „o muncă”, ci erau un mod de viată, de a fi mereu împăcat cu sine. De a şti cum spune ţăranul român că „nu face degeaba umbră pământului”. Se molipsise de la „Moşu’ Racoviţă” (aşa îl numea uneori) şi desigur, de la neamţul care era tatăl său. Sunt de neuitat proiecţiile sale de diapozitive din peşteri şi munţi, cu care ca un adevărat Moş Crăciun „colinda” Clujul şi ţara. Nu se pot uita superbele fotografii expuse şi premiate cu diferite ocazii, în ţară şi peste hotare. Posturile de radio şi TV clujene îl aveau mereu ca invitat. Cred că nimeni nu a vorbit de atâtea ori şi cu atâta căldură şi admiraţie despre opera şi personalitatea savantului Emil Racoviţă. Şi vorbea de fiecare dată cu multă simpatie despre moţi. Atât de implicat în acte de cultură, fără a fi fost prin profesie om de cultură, dintre longevivii universitari clujeni, Pepi îmi aminteşte de profesorul de chirurgie Crişan Mircioiu. Se apreciau reciproc şi parcă era între ei doi un concurs în a fi prezenţi fizic, dar de multe ori şi implicaţi direct în diferite acte de cultură ale Almei Mater Napocensis…

VIEHMANN – OMUL

Tatăl său, german din Cehoslovacia, devenise clujean în 1919 prin concurs pentru postul de prim-violonist al orchestrei Operei Române din Cluj.(Pepi s-a născut pe 1 septembrie 1925). Viehmann-tatăl s-a stabilit după război în Germania (bănuiţi de ce), unde a emigrat mai apoi şi Eugen, fratele lui Pepi. Dar, Pepi nu i-a urmat. Devenise prin tot ce a făcut, prin simţiri şi fapte, mai patriot decât mulţi alţi români care erau – ca mulţi de azi – patrioţi doar prin vorbe… Nu îl ştie nimeni ca fiind neamţ prin comportament. Dimpotrivă, e „foarte latin”, e plin de exuberanţă, de căldură, de dorinţa de a fi mereu înconjurat de tineri, de oameni. Nu ştiu dacă şi cât din românul din el se datora româncelor din familia sa: mama lui şi cele două soţii. Dar, repet, era „foarte român”! Scuze de comparaţie, dar asta îmi aminteşte de „românul” Carol I, ajuns prin votul relativ recent al românilor, pe locul 2 ca personalitate a Istoriei României, (după Ştefan cel Mare).

Aflasem că e „original” încă înainte de a-l cunoaşte. Avea şi are un foarte dezvoltat simţ al ironiei şi al umorului, fiind şi astea dovezi de inteligenţă. Dar nu le folosea cu superioritate, cu sarcasm, ci cu prietenie. Critica prin laude. Într-un grup restrâns de prieteni unde fiecare prezentam diapozitive, am avut şi eu multe de învăţat de la el. Când lăuda o imagine, ştiam că e proastă, când spunea ce-i place la alta, aflam ce e greşit… Când era prezent şi Ghighi Hoştiuc (de obicei, da), distracţia era maximă! Au devenit „de pomina” acele „condimente” pe care le folosea în conferinţele sale. Cascade de hohote de râs ca în timpul expunerilor lui Pepi, am mai auzit doar în anii din urmă la expunerile alpinistului sibian Fane Tulpan. Şi pentru acest fel de a fi îl iubeau aşa de mult studenţii. Făcea expuneri săptămânale (diaporame) pentru studenţii din cercurile de speologi amatori „Emil Racoviţă” şi mai apoi „Cetăţile Ponorului” pe care le înfiinţase şi le îndruma. Uneori, invita pentru astea pe alţi oameni ai muntelui, pe speologul Cristian Lascu din Bucureşti, pe Nea Milică (alpinistul Emilian Cristea), pe Marcian Bleahu şi pe mulţi alţii. Dar nu doar studenţii „săi”, ci şi mulţi alţi tineri şi noi, prietenii săi, încercam să nu lipsim de la expunerile lui Pepi şi ale invitaţilor săi, să fim cât mai mult în preajma lui.

A fost toată viaţa un om generos, altruist. La Năsăud invita elevi acasă, să vadă o locuinţă „de domni”. Soţia lui le învăţa pe fete să meargă pe bicicleta sa. La Cluj, el oferea echipamente studenţilor speologi. Dar oferea mai ales cunoştinţe, căci a fost o adevărată enciclopedie. Dar nu făcea asta ca obligaţie de dascăl, ci o făcea „cu suflet”, iar tinerii simt asta. El oferea şi bucurie din bucurie. Era iubit de tineri, căci simţeau, ştiau că şi el ii iubeşte: „Iosif Viehmann nu concepe viaţa fără mediul universitar în care încă îşi desfăşoară activitatea şi aşteaptă cu nerăbdare începerea cursurilor după vacanţa de Sărbători pentru a-i privi de la fereastră pe viitorii tineri cercetători. „De luni toată curtea va fi vie. Este o plăcere pentru care mă invidiază absolut toată lumea. Vai domnule profesor când urcaţi „Clinicilor” sus până la statuia lui Racoviţă, câţi tineri frumoşi şi sănătoşi, câte fete îmbujorate vedeţi!”. Asta aud cel mai des din partea celor care mă înconjoară. În privinţa fetelor îmbujorate, aş adăuga că sunt cele mai îmbujorate”, glumeşte Iosif Viehmann”. Am citit cele de mai sus pe CityNews.ro.

Gata, eu mă opresc! Dar vă recomand ca prin ajutorul lui „nenea” Google, să mai citiţi despre Acest Om Strălucitor! Vă va creşte tonusul ce ni-l scad mereu politicienii. E tonic să constaţi ca Ţara a avut şi mai are are şi astfel de oameni! Citind despre ei devenim mai „bogaţi”.

Şi nu pot încheia decât cu ce am scris la finalul gândurilor mele despre un alt „om de poveste”, bucureştean: Un astfel de om „de poveste” e chintesenţa poveştii „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Un astfel de om ar trebui să nu moară niciodată! Din păcate, la început de august 2016, a trebuit să modific puţin şi să mut acest material de la capitolul „Veterani” unde rămân tot mai puţini, la „In Memoriam” unde sunt tot mai mulţi.

,,Ce ţin pentru mine va dispărea o dată cu mine, ce dăruiesc va dăinui.” (Rabindranath Tagore)

Dragă Pepi, tu ai dăruit atât de multe oamenilor. Practic te-ai dăruit pe tine ! Aşa că deşi nu te vom mai vedea, tu vei dăinui !

PS: Foştii membri ai Secţiei de Alpinism a Clubului Sportiv U Cluj, înfiinţată în primăvara anului 1972 ne-am întâlnit din nou în 12-14 octombrie 2018 la primitoarea pensiune Scărişoara de la Ghețar. Ocazie cu care am fixat o plăcuţă „In Memoriam” Profesorului dr. Iosif Viehmann-Pepi” (1925-2016) şi două fotografii, pe peretele căbănuței de la intrarea în renumita peşteră.