CHEMAREA MUNTELUI

CHEMAREA MUNTELUI

Dinu și Marlene MITITEANU
Relatări, amintiri, gânduri, sfaturi, opinii

17. Ture externe

Mont Blanc: Marea traversare

Eu – Dinu- am avut sansa sa ajung pe Mont Blanc in 1973, urcand si coborand pe acelasi traseu, pe cel mai usor si mai frecventat si astazi:  pe la Nid d’Aigle -Ref. du Gouter- ref. Vallot. Atunci nu trebuia să rezervi loc în Rf.du Gouter cu luni înainte ca acum !  Intr-o brosura din acei ani era scris  ca sunt 22 de „voies” (trasee, azi poate sunt mai multe ) ce duc spre/pe vf.Mont Blanc, desigur de dificultati diferite, de la „voie normale francaise” (amintita mai sus ), la Pilierul Freney şi Aiguille de Peuterey de pe versantul italian. Pilierul Freney  e un fel de alt Walker Spur, cu o istorie alpina zbuciumata si trista prin victimele ce le-a facut. A urca pe unul  dintre acele trasee  si a cobori pe altul  (indiferent de sens), se numea si atunci „Marea traversare a Mont Blancului” * Cea mai frecventata traversare era ruta usoara  de mai sus, combinata cu una ceva mai dificila, coborarea peste Mont Maudit si Mont Blanc du Tacul spre Aiguille du Midi, numită acum „ruta celor 3 M”.

 Dar se pot face si alte traversari, combinatii  nu prea grele*(vezi nota de la subsol !), ca de ex. urcarea dinspre sud, pe „via normale italiana”  pe ghetarii  Miage (cel italian) si  Dome, pe  la rifugio Gonella situat pe Aiguilles Grises si  coborare pe ghetarul Bossons, pe  la ref.Les Grands Mullets sau pe unul din traseele amintite mai sus. 

Pentru noi, acum in 2010, Puiu Dimache (vezi in cap. 13)  a ales insa o alta ruta, care să evite spinoasa problemă a obținerii locurilor de dormit de pe ”traseul normal francez”. A decis un traseu mai lung, mai fain și ne-aglomerat. Care de la ref. Durier aflat la 3.358 m in Col de Miage si pana dupa vf. Mont Maudit, urmeaza granita  franco-italiana. Ne arata asta hartile, caci desigur pe munte nu exista nicio borna de granita si cu atat mai putin vreun granicer ! Afland asta, m-am si bucurat, caci traseul urmeaza spectaculoasa, ingusta, fotogenica culme inzapezita Aiguille de Bionassay. Culme care mi-a atras si mie privirile ca un magnet in acea zi de 20 iulie 1973, asa cum atrage si acum. Desi acum e mult mai trista, mai putin inzapezita (mai ales versantul italian) decat era in urma cu 37 de ani si de cum o vedem prin fotografii.  Dar este o creasta ingusta cu versanti abrupti, o „custura de argint”, caci de fapt nu e aiguille , adica ac !  Privind cu Marlene fotografii ale ei, in reviste sau pe internet,  ne-am si speriat putin.  Ne era teama mai ales de vant, care ne-ar fi obligat sa renuntam la pozitia bipeda, de a inainta ca Nadia pe barna si sa mergem „in patru labe” (mai facusem asta intr-o iarna pe creasta Pietrei Craiului ) sau „a cheval” sau califourchone („călare”), cum relateaza unii care au parcurs-o pe vant sau pe zapada „bocna” şi cum veţi  vedea mai jos, într-o poză de pe net.

   Dupa revenirea de pe tarmurile  marii de gheaţă, duşurile, somnul,  reaprovizionarea din magazine,  mancarea gatita pe primusuri in campingurile din Argentiere si Les Contamines ne-au „refrişat”. Ne acordasem si  o zi de odihna sugerata si de prognoze (sa nu urcam pe ploaie) si ca sa evitam aglomeratia sau lipsa de locuri  la cabane din week-end. Facusem si cateva vizite la obiective turistice „pentru oameni normali” ( ex. la manastirea „Notre Dame de la Gorges”, o veche biserica baroca  cu fresce, aflata in capatul vaii ). Toate astea ne readusesera  iarasi trupurile in stuatia de a putea din nou „sa punem biciul pe ele”. Sa se supuna psihicului, dorintei.  Sa priceapa inca o data ca oboseala trece, amintirile raman. Caci  „Noi mergem pe munte sa culegem amintiri” – cum scrie undeva Ionel Coman.  Se punea doar problema daca sa urcam „dintr-un salt” la ref. Durier, cca 8-9 ore, din vale, de pe la 1.050 m pana la peste 3300 m. altitudine. Puiu retinuse deja locuri prin telefon, duminica seara  la ref. Plan Glacier, luni seara la ref.Durier.  Asa ca trebuie sa optam  pentru varianta „din doua salturi”, pentru a nu porni obositi in „ziua cea lunga”- zi care va fi marti 20 iulie.( Acesta data  ma bucura, veti afla mai jos de ce !) .

 Prognozele ne sunt favorabile pana miercuri pe la/dupa  amiaza. Stim ca in acea „zi lunga” vom urca in primele doua ore „la frontale”, dar nu stim   la ce destinatie vom reusi sa ajungem, unde anume  vom dormi in noaptea urmatoare: vom reusi  pana la Ref. du Cosmiques (langa  Aig. du Midi) , vom cobori la superaglomeratul  ref.du Gouter 3.817 m , unde nu ne retinusem locuri, vom  ramane la ref. Vallot- 4.365 m unde ni se spusese ca de obicei e mizerie  si  ca e posibil ca unii sa suferim de dureri de cap din cauza aclimatizarii insuficiente.  Si nici haine si alimente suficiente pentru a dormi la Vallot nu aveam. Aflasem ca nu e dotat pentru dormit comod, cum sunt cele mai multe  alte „biwak”-uri,  adevarate „cabane fara gardian”.

Duminica 18 iulie, dimineata. Puiu, ca un adevarat si competent „ghid” (ghid doar pentru noi !), a gandit  cea mai buna tactica pe care o urmam : ne imbarcam toti cei cinci români cu rucsacii in Max (VW Passat al nostru ), coboram pe sosea pana aval de les Contamines, apoi  urcam  pe drumul ingust, prin cochetul cătun La Gruvaz, pana dupa ultimele case, in parcarea de la intrarea in cheile cu acelasi nume. Chei care ar merita vazute, dar  noi suntem atraşi in sus !  Eu ma intorc cu Max in camping, il parchez langa masina lui Cezar, ma urc langa Vieri in masina lui si ma duce inapoi la Gruvaz. Nelu, care a constatat in zilele de la Couvercle ca are ritm mai lent ca al celorlalti, plecase deja sa ia ceva avans. Ne luam ramas bun de la amabilul si mereu zambitorul Vieri si pornim. Dupa nici doua ore ajungem la cabanele Miage, unde il gasim pe Nelu. 

Vreme faina, un rar peisaj-păşune plata  („les paturages de Miage” ) unde pasc cativa cai si  prin care curg cateva paraie ce vin din ghetarii din zare. Apoi incepe urcusul. Dupa inca trei ore, ajungem la  ref. Plan Glacier situat la 2.680 m si lipit de stanca, adapostit sub niste surplombe („capace” ? ) deasupra carora, undeva, se afla Aig.du Tricot.  Refugiul e mic, dar cochet (max. 25 locuri ), are chiar si toaleta inauntru, iar „gardianul”  Ronaldo (de loc din Pirinei ) ne intampina zambitor si incepe sa taie cu cutitul  tarta de culoare si miros apetisante cu care ne astepta.  Doar pe noi ne are ca oaspeti.  Cu Puiu se stie din vara trecută.  Mai trec doi spanioli care urca direct la Durier.  Toata dupa amiaza o petrecem admirand si fotografiind imprejurimile, jocul ceţurilor, muflonii (les bouqetins ) care veneau pana aproape. Cina faina, consistenta, cu trei feluri de mancare, cum stim ca se obisnuieste la toate refugiile.  Ronaldo ne spune ca maine dimineata ne va lasa pe masa micul dejun, caci el va pleca devreme jos, la cabanele  Miage, sa mai aduca un rucsac cu cele necesare. Elicopterul vine aici cu alimente si alte produse necesare neperisabile, doar la deschiderea sezonului !  Ronaldo e genul de om pe care il indragesti din prima clipa. Ne-am simtit ca in familie. Noapte faina, somn odihnitor.

Luni 19 iulie dimineata,  la ora 7.20   pornim la deal. Folosim colţarii la traversarea  ghetarului Miage (cel francez, exista  unul cu acelasi nume, mai lung si mai lat, dincolo de creasta, de granita, in Italia !). Apoi renuntam la ei, caci pana la ref. Durier vom urca pe o creasta stancoasa, friabila, ce necesita mare atentie la prizele de mana si de picior. Mici momâ  ne ghideaza.  Dupa 3 ore ajungem la destinatie. Manon,  cabaniera, e surprinsă ca am ajuns asa de devreme, e cam somnoroasa (serveste zilnic micul dejun la ora 3 dimineata !) si ne roaga sa nu intram, caci n-a terminat partea gospodareasca. OK, afara  e vreme faina, ne uscam la soare tricourile „de drum”, facem poze, topim zapada la primus, ceea ce o cam supară pe Manon, caci are destula apa de vânzare ( 4 Eu/l, ieftin; in Elvetia, la ref. Bordier, ni se va cere 17 CHF pe 1,5 l ! ). 

Puiu ne spune ca daca vom urca vreo ora, vom vedea Mont Blancul.  Asa ca noi doi, doar cu beţele, cu  aparatul foto si GPS-ul , urcăm pana 3.700 m pe ruta de maine. Daca aveam pioleti sau colţarii, caci ajunsesem la zona cu zapada, mai urcam. Vremea e superbă, doar cu nori decorativi. Facem poze si mai ales ne facem speranţe pentru maine.  La coborare ne intalnim cu Cezar si apoi cu Nelu, porniti si ei la plimbare. La cabana au sosit multi altii, mai toate locurile vor fi ocupate. Doar doi si-au montat cortul pe zapada de langa refugiu. Cina e la 18.30. Supa e iarasi cu linte, se pare ca asta e baza la cabanele din Franta ! E buna de fapt, dar aflasem  ca are… alte dezavantaje ulterioare ! Pregatim totul pentru ca dimineaţa sa putem lua cat mai rapid „startul”. Nelu s-a hotarat sa renunte, se va intoarce maine la Gruvaz, de unde il va recupera Vieri si il va insoti pe acesta in ture mai lejere.

Marti, 20 iulie. Ziua cea mare, ziua cea lunga , zi  „din noapte in noapte” ! La ora 2.30 se da desteptarea, dar unii sunt deja gata, au inceput sa manance, caci Manon si-a facut datoria. La 3.20 pornim si noi la frontale, dar unii au fost mai harnici. Ajunsi la stânca, ne  dam jos coltarii  si ne mai căţărăm o vreme „la liber.” Apoi, dupa o zona de creasta orizontala, stiuta de Puiu, cam la doua ore de la plecare,  cand deja e lumina si ne stingem frontalele, ne oprim sa ne legam in coarda si sa ne pregatim pentru catarare pe stanca.  Aici  pierdem  mai bine de o jumatate de ora, caci eu- mea culpa-  nu am  refilat aseara semicoarda de 50 m pe care am preluat-o de la Nelu, dandu-i-o pe a mea de 30 m.  Asa ca ne  ajung si ne depasesc  mai multe echipe. Insa in acest fel, mai ales ca 2-3 sunt ghizi cu client, vedem  pe unde „merge” traseul, care nu e marcat nicicum, nu sunt pitoane , bucle sau alte indicii. Se ocoleste un varf stancos , inaintand  oblic in sus si spre dreapta, alegand cu grija prizele (zona e cam friabila), colţurile de stanca dupa care ne asiguram cu anouri, fisurile in care plasam friend-urile. 

La inceput, la propunerea lui Cezar (dorind desigur sa ma scuteasca de responsabilitatea de cap de coarda), a mers el cap cu doi secunzi pe o coarda (eu si Marlene) si cu Puiu pe cealalta. Dar am constatat cu totii ca nu e bine, ca se merge prea incet si ne-am separat in doua echipe. In plus, ne-am legat acum la distanta mai mica unul de altul. Vazusem ca altii urcau si pe aici cu „coarda scurta” si in multe zone concomitent, obtinand rapiditate. Noi ne pregatisem si ne legasem ca pentru Carpati ! Doar intr-un singur pasaj, o mica surplomba fara prize bune la picioare,  unde am vazut ca si altii au trecut mai greu, am ceva probleme si pana la urma, folosindu-mi atu-ul inaltimii, gasesc doua prize bune la maini si  o tractiune puternica in brate ma  scoate  „la liman” ! Ajungem  apoi iarasi la zapada, inghetata bocna, panta foarte abrupta. Acolo am iarasi  ceva emotii, nu cumva sa ma dezechilibrez si s-o iau la vale, nu era de dorit sa verificam „pe viu” eficienta metodelor de oprire cu pioletul propriu sau de catre secund. Infigand „cu nadejde” coltarii si cu atentie marita,  ajung  sus, pe „custura” aflata la peste 4000 m („varful” are 4.052 m) , unde nu bate vantul de care ne temusem inca de acasa. Daca ar fi vânt, ar trebui să înaintăm „califurchon”( călare) cum se vede aici:  http://www.summitpost.org/aiguille-de-bionnassay/744665 

Dar  vazand urmele predecesorilor, stiu ca  vom trece cu bine. Incepem sa facem poze in toate directiile. In faţă e Piton des Italien 4002 m, de care ne desparte adanca sa Col de Bionassay- 3.888 m. Pe Piton  facem o mica pauza. Puiu isi ia iarasi in serios rolul de cunoscator al locurilor. Creasta din dreapta, L’Aiguille Grise, e cea cu ref.Gonella, pe care il vom vedea de mai sus, caci e plasat  pe versantul ei estic . Urmatoarea creasta,  mai puternica, este  L’Aiguille  du Brouillard, care se termina sus in Mont Blanc de Courmayeur.  Se vad clar Dome du Gouter,  ref.Vallot, Cocoasele Camilei,  Mont Blancul. 

 Zapada s-a inmuiat deja, pantele nu mai sunt asa abrupte.  Nu putem ocoli Dome du  Gouter (4.304 m)  prin dreapta, direct spre saua urmatoare cum credeam eu; trebuie sa-l urcam pana aproape de varful sau rotunjjit ca un ceaun rasturnat, abia apoi coboram lent spre dreapta, spre larga sa Col du Dome, unde ne intalnim cu urmele si grupurile de pe traseul clasic.  La ora 13.30 suntem la refugiul Vallot. Constat ca  s-a schimbat intrarea in el, ca cea actuala, plasata pe peretele din dos, nu-i mai indeamna pe toti sa intre in el, ca s-a construit o toaleta separata. Inauntru stau putin,  e asa cum ni s-a spus; asa ca prefer sa ma intorc la rucsac, sa  mananc la soare, sa mai fac poze. Ne bucuram ca nu va trebui sa dormim aici.  Urcand apoi spre varf, ne intalnim cu ultimii care coboara; nimeni nu mai urca in afara de noi. Ne bucuram  ca nu vom gasi miting-ul obisnuit pe varf pe la  orele 10-15, in zilele cu timp frumos. 

Cand Cezar si Puiu ne ajung din urma,  aflam ca au trecut in coborare pe langa Vallot patru romani, unul era Matei Laudoniu din Bucuresti, cunoscut de Cezar (si de mine, dar eu nu-i auzisem, nu ne recunoscusem ). Sositi acasa, de pe blogul lui Matei, aflam ca au facut si ei o „mare traversare”, cea cu plecare de la Aiguille du Midi si coborare pe la Ref.du Gouter si Nid d”Aigle.  Incet dar sigur, ne apropiem de varf. Puiu propune sa-i lasam pe Cezar si Marlene sa mearga in faţă pe acea cvasi-orizontala spinare de balena alba, ei sunt in premiera aici .La ora 16 suntem  sus.  Ne facem si noi  cateva poze de „cuceritori”. Eu imi amintesc ca exact in urma cu 37 de ani, tot in ziua de Sf.Ilie (20 iulie) am mai fost aici. De fapt dimineata, la ora 7.15. Atunci insa am fost obligat sa ma intorc pe la ref. du Gouter, unde ramasese amicul meu francez Philippe (conferentiar atunci la Fac. de Litere din Cluj),  care rata  varful a 3-a oara, desi el era un bun sportiv. Probabil ii trebuia o aclimatizare mai lenta. Îmi amintesc perfect o scenă de atunci:  La coborâre, după 3-5 minute de la plecarea de pe vârf, am întâlnit două nemțoaice. Cea care era cap de coardă o ruga pe cealaltă :”Komm’ Helga, komm’ !” (Haide Helga..) iar cea de mai jos, răspundea cu voce sfârșită: ”Ich kann nicht ! ” (nu mai pot). Am fost întrebat cât mai este până sus. Am răspuns și arătat și cu degetele : 3-5 minute ! Auzind asta Helga, s-a luminat la față și a început să urce ”în patru labe” spre marea bucurie a celei de lângă mine care tot repeta: ”So Helga, so ! Komm’ ! ”. După câteva ore, când la Cabana Goûter m-au recunoscut, s-au repezit la mine să mă sărute…. 

 Privind acum spre sud, spre Mont Blanc de Courmayeur-.4.748 m, imi imaginez ce fain ar fi fost sa ajungem aici  in urma cu doua saptamani, in acea dimineata de 8 iulie  cand dinspre acolo veneau Catalin si Silvia, obositi dar super-fericiti in a 5-a zi de la plecarea lor din campingul  Aiguille Noire de langa Courmayeur, dupa  a lor fantastica  ascensiune  pe Integrala Peuterey.  Sa fim primii romani care sa-i imbratisam si felicitam. Si amintesc ca pe harti, pe acolo, pe buza abruptului sudic e desenata granita, vf. Mont Blanc fiind asadar  in intregime in Franta. Cu ce avantaj nu stiu ! Pornim curand in lunga coborare careia i se mai spune „3M” (prescurtare de la « voie des trois monts Blancs », care la inceput e blanda.  Din Col de la Brenva, spre  stanga noastra, pe ghetarul Bossons se vede clar poteca facuta pe zapada de cei care au folosit traseul pe la cabana Les Grands Mulets. 

Dar  stiam ca mai jos vom avea  cateva probleme mai deosebite. In afara de trecerea pe sub niste „seracuri ale lui Damocles”,  mai avem  de ocolit sau sarit cateva crevase mai maricele ; la unele se rupeau marginile la saritura. Tot cu emotii am trecut   pe niste „poduri” de zapada, acum cam inmuiate. De langa unul din acele poduri, am putut recolta apa  ce se scurgea din niste ţurţuri de gheaţă; multumiri lui Cezar care si-a udat o maneca tinand pet-urile  „la robinet”.  Undeva, la ocolirea prin stanga a lui  Mont Maudit (al 2-lea M) , dintr-o mica sa ( in stanga ei se afla Aig.de Saussure),  preferam sa facem  doua rapeluri pe semicorzile noastre de 50 m , pe  panta abrupta si cu  zapada inghetata (aflata aici in umbra). Am folosit  ca puncte fixe anourile cu care erau ancorate niste  corzi fixe,  de care desigur se folosesc unii la urcare sau coborare (au si noduri pe ele).  In Col Maudit trecem pe langa doua corturi.

  Lumina inserarii e tot mai favorabila pentru poze. Stim ca ultima problema o vom avea in zona finala a coborarii de pe Mont Blanc du Tacul ( al 3-lea M ) , unde este de obicei o crevasa mai mare. Acolo  ii ajungem din urma si ii depasim pe doi cehi pe care ii vazusem de departe;  dovada ca ei sunt mai obositi decat noi. Urcasera tot pe aici si aveau cortul in Col du Midi. Crevasa se trece insa usor, caci e prevazuta cu o scara  metalica  si cu cateva bucati de coarda . In larga sa Col du Midi (3.532 m ) sclipesc frontalele celor din tabara de corturi. Ne  aprindem si noi luminile din frunte si ne indreptam   spre luminile Ref.Cosmiques, aflat  undeva sus, intre stancile Aig.du Midi, la 3.613 m, pe umarul sudic al acestuia. Ca de obicei, ultimul urcus e cel mai greu, pare interminabil. Cu puţin inainte de ora 23 , după aproape 20 de ore  de la „start”, ajungem la usa cabanei. Ne descaltam afara de coltari, eu imi schimb tricoul ud. Usa  nu e incuiata, dar la receptie nu e nimeni.  In holul in care se lasa echipamentul si se schimba bocancii cu saboti de plastic, unde ne gandeam deja ca poate va trebui sa dormim ca in compartimente clasice de tren, avem bafta ca patru tineri germani tocmai se pregateau sa plece, sa urce spre Mont Blanc !!  Si ne fac fericiti oferindu-ne locurile pe care dormisera ei cateva ore. Le multumim, le gasim , mai facem efortul de a ne duşa cu apă fierbinte, apoi cădem  in bratele lui Morfeu.

Miercuri 21 iulie:  Probabil nemtii  platisera acele locuri pe care ni le oferisera „calde” aseara. Dar in dimineata asta le platim si noi. Aflăm faptul că toate   camerele purtau nume de fosti celebrii ghizi si alpinisti. Noi dormiserăm în camera „Ravanel le Rouge” ( Joseph Ravanel- 1869-1931 „regele ghizilor si ghid al regilor” ! ). La ora 7 am fost invitati sa eliberam camera si sa coboram la micul dejun care era inclus in „pachet” cu dormitul.    Iesim apoi afara, caci ziua e frumoasa.  Doamne ce panoramă ! Vedem in fine aievea peisajul stiut din atatea albume si calendare !   Telegondolele, in grupe de cate trei se duc (si se intorc) spre Point Helbronner-3.462 m. pe un traseu de peste 5 km !! Mai spre stanga ne saluta  vechile  cunostinte: Dent du Geant iar mai spre stânga  adânca teaptă dintre Col de Hirondelles si Point Walker , Croz, Whimper si celelalte. In larga sa Col du Midi, pe langa unele corturi se misca niste furnici. Mai spre dreapta, vedem in soare crevasele lui Mont Blanc du Tacul si poteca ce serpuieste printre si peste ele. Marele Stapan  Alb  e ascuns dupa Tacul, se zaresc doar Dom du Gouter si Les Bosses. Il vom vedea in curand de pe una din terasele formidabilei constructii  de pe Aig.du Midi, aflata in apropiere si mai sus, spre care porniseram.  Dinspre acolo coboara grupuri-grupuri de oameni cu casti pe cap, cu coltari pe bocanci, cu pioleti in maini si insirati cate 3-8 pe coarda, ca margelele pe aţă. Dar noi privim mai ales la   Eperon de Cosmiques, pilierul stancos  ce „sprijina” constructiile de pe varf, pe care stim ca exista mai multe trasee de catarare, printre care si o renumita „voie Rebuffat” de 9 lc  TD 6a>5c,  200 m.  in care  vedem vreo 10 alpinisti  ce profita de acest granit  mai altfel. Are  nuante de roz  si e atat de placut la catarare,  de care am aflat mai de mult, din cartile si revistele cu relatari de ascensiuni in obeliscul „Petit Dru” , granit care e  numit „protogine”. 

Aiguille (ac) du Midi are un „umar” numit Piton Nord-3.777 m, pe care e amplasata statia superioara a telecabinei Chamonix-Aiguille du Midi, construita intre 1951-1955. A deținut recordul pentru cea mai înaltă telecabină din lume timp de aproximativ 20 de ani, urcând de la 1.035 de metri la 3.842 de metri . Telecabina Merida din Venezuela, construită în 1960 și revizuită în 2008, are 12,5 km lungime și urcă de la 1.577 m la 4.765 metri. Este cea mai înaltă telecabină din lume. Matterhorn Glacier Paradise din Zermatt, Elveția (3.883 metri) este acum cea mai înaltă telecabină din Europa. Linia de telegondole dintre Aiguille du Midi și Point Helbronner, a fost construită în 1957 și împreună cu cele două mar telecabine, leagă Chaomix-ul de Courmayeur.  Micile telegondole de câte 4 locuri fiecare, sunt grupate  în 12 grupe de câte trei, 36 în total. Ele permit o excursie de vis , 5 km în  50 de minute deasupra ghețarilor !    Punctul cel mai inalt  este  Piton Central -3.842 m, unde se afla cea  mai de sus dintre terase, numita  „terasa Mont Blanc”. Acolo   este si baza  acelei  „rachete cosmice”, care e de fapt turn de telecomunicatii. Dar am aflat ca nu de la forma acestui turn  si-a luat numele  cabana la care dormisem, aflata  la 30 minute distanta de aici pe Piton Sud, ci de la faptul ca primul refugiu, ridicat in anii ’30, a fost si o baza stiintifica pentru studierea razelor cosmice. Pe Piton Central- la cota 3.842 m se poate ajunge doar contra cost cu un ascensor plasat intr-un tunel vertical de 42 m. Exista si un tunel  orizontal  in continuarea pasarelei care leaga Pitonul Nordic de Pitonul Central. Te poti chiar pierde prin acest „orasel” ! 

Pe toate terasele, scările, balcoanele, coridoarele, în restaurant, prin toate magazinele cu suveniruri, în sălile de așteptare, de îmbarcare și debarcare, peste tot e plin de o mulțime pestriță, mulți în echipament de oraș. Și toți pozează și mai ales SE pozează; poze yola ! (eu la.., eu pe.., eu în fața…, eu deasupra, eu cu….). Perechile roagă sa li se facă poze „noi la..” ! Sau folosesc recenta modă „selfie”. Peisajul din jur e superb, am visat la el decenii ! Dar acest furnicar uman ne face să ne amintim cât de mai altfel, de mai fain ne-am simțit la Plan du Glacier, la Durier, la alte căbanuțe unde lânga noi se aflau doar confrați întru pasiune. Bănuiam ce ne așteaptă aici, așa ca admirasem peisajul, făcusem poze în toate directiile (dar nu cu noi în prim plan!) înainte de a intra în această „civilizație”. Ca și in gara Montenvers, aici nu-i de noi ! Gata, hai în telecabină să coborâm și să ne continuăm planul, să ne facem ”plinul de munte” Din Chamonix luam trenul pana la Saint Gervais; de acolo autobuzul pana in Les Contamines, apoi altul pana la camping unde ne revedem cu Vieri si Nelu si de unde, in dimineata urmatoare vom pleca spre Alpii Elvetieni ! 

Albume foto.

Traversând Mont Blanc-ul -1

     *Nota: „Mare traversare” e o combinatie de cate un traseu mai usor de urcare pe varf si unul de coborare. Catalin Pobega si Silvia Murgescu, care au efectuat fascinanta ascensiune  Integrala Peuterey si apoi au coborat in partea opusa, spre Aiguille du Midi, n-au spus „am facut o mare traversare a Mt.Blancului”.  Alpinistii care urca un traseu mai dificil, traseul e scopul, restul e doar „retragerea din traseu”.  Asa cum  cățărătorii care urca un traseu din Peretele Vaii Albe, daca se duc pana la  Omu si apoi coboară, nu spun ca au făcut „traversarea Bucegilor” !

Loading