Muntele şi fotografia

Un modest „abc” care sper sa fie util celor care încep sau au început mai de curând să facă fotografii pe munte.

Motto: „Noi urcăm pe munte pentru a admira, nu pentru a fi admiraţi” – Jochen Singer . 

CUM (ne) POZAM

La început cei mai multi fac „poze de amintire”, pentru ei şi cei din familie, pentru câţiva prieteni. Fiecare vrea să arate pe unde a fost. De aceea, cu rare excepţii, aproape în fiecare poză apare autorul ei. L-a fotografiat amicul/ amica lui sau un necunoscut. Și obiceiul e ca fiecare, pe rând, să fie pozat în faţa acelui „obiectiv turistic”. Și nu oricum: ci fix în centrul pozei şi privind, de obicei, fix în obiectivul aparatului de fotografiat. El este „personajul principal”, nu Muntele. Muntele e doar decorul! Așa am făcut şi eu la primele ture pe munte din 1963, an în care mi-am cumpărat primul meu aparat foto, Smena 2. M-am ruşinat apoi când un prieten – montaniard cu vechime – mi-a spus ca acestea sunt „poze io-la”: io (eu) la cascada Urlătoarea, eu la cabana Caraiman, eu la (uneori pe!) Babele, eu la Omu… Acum apar şi mai frecvent, dar se numesc „selfie”! Acelea sunt doar poze pentru albumul de familie. Nu de postat pentru public sau de proiectat în public. Sau, rareori, ca excepţie, nu ca regulă!

Apropo de asta: prin anii ’70, când nu multi puteau ieşi în țari din vest, un amic şi soţia sa au vizitat mai multe locuri din Europa mult dorite de români şi nu numai. În albumul cu poze cu care se lăudau, nu am văzut niciun obiectiv turistic în faţa căruia să nu fie el sau soţia lui! Până şi lângă o sculptura a lui Brâncuşi din Muzeul de Arta Moderna din Paris intrase pe sub şnurul de interdicţie, ca să apară şi el în poză! Să vadă prietenii lui că toate pozele sunt „autentice”, nu cumpărate! Jenant!

Aproape sigur că şi eu aş fi făcut cam aşa primele mele poze şi primele mele proiecţii de diapozitive în public dacă atunci când m-am apucat să fac poze nu aș fi avut norocul ca un amic „să-mi deschidă ochii”. El m-a învăţat ca altora, prin poze să le arat LOCURILE prin care am fost, să pozez clădiri, pieţe, statui, muntele, nu să mă pozez pe mine sau pe coechipieri, sau, mai nou… bocancii fotografului! Mai ales în oraşe, unde nu am nevoie de o pată de culoare sau de un prim-plan, cum cer uneori peisajele din natură.

În Roma am făcut peste 800 de imagini din care vor rămâne vreo 200! Dar, în doar una singură îmi apare spatele, căci Marlene a dorit să arate într-o imagine că tricoul Maratonului Apuseni s-a plimbat prin Roma! Am mers la Roma s-o vedem, s-o pozăm, nu să ne pozăm unul pe altul prin Roma! Eram întrebat uneori pe munte: „să vă fac o poză?” Nu, nu vreau! Când vreau să mă văd, mă uit în oglindă! Și tot unii amici cu care merg în ture, se simt datori ca apoi să-mi trimită toate pozele în care apar si eu! Nu-mi place asta! Aș prefera să-mi trimită doar câteva poze cu peisaj, pe care le cred ei mai reuşite. Câteva doar! Și „comprimate” rezonabil, nu la mărimea lor! Că doar n-o sa le folosesc în proiecţii ale mele sau să le dau la tipar într-o revista dacă nu-s făcute de mine! Sau doar să le posteze undeva şi să mă invite să le văd, nu să-mi încarce inbox-ul.

OMUL în PEISAJ

Da, muntele nu e pustiu, îl vizităm noi cei care am început să-l iubim şi pe munte întâlnim oameni ai locurilor. Deci, e firesc să apară şi oameni în poze. Dar omul să nu fie „centrul universului”. Să fie mai spre o margine a pozei, dar nu „lipit” de acea margine şi să nu stea „ca la fotograf”, să nu privească de fiecare dată în aparat. Să privească şi el Muntele pe care îl priveşte „ochiul” aparatului foto. Omul să fie un prim plan necesar uneori pentru „a echilibra” poza, mai ales când nu avem alt element de plan apropiat: un brăduţ, o stâncă, o buturugă interesantă, unul sau câteva animale… Ar trebui ca persoana fotografiată să se comporte ca şi când fotograful ar fi invizibil, să nu-i „pozeze”, să nu-i zâmbească!

Acum sunt la mare modă pozele „selfie”. E firesc ca din când în când să-l vedem și pe autorul unor imagini faine cu munți. Dar excesul mă deranjează. Mai ales când cel care pozează un grup, „își bagă și el capul în poză” ! Eu cred că pozele selfie ar trebui distribuite doar familiilor, mătușilor, bunicilor, vecinilor, nu iubitorilor de munte. Acestora ar trebui arătate doar locurile faine prin care au evoluat.

Dacă într-o proiecţie în public relatăm o tură, succesiunea imaginilor e de dorit să concorde cu relatarea. Am văzut o proiecţie dintr-o tură pe creasta Rodnei parcursă de o pereche de la vest la est, având ca ţintă Ineul. Dar ÎN TOATE pozele în care doamna mergea în faţă, ea apărea în imagini cu spatele la inconfundabila piramida a Ineului! Părea ca de acolo vin ei, nu spre acolo merg! Admisibil în câteva imagini, când ea întoarce capul sau se întoarce sa admire peisajul de unde vine. Dar în toate e derutant, ilogic. Și asta doar ca ea să fie în toate pozele cu faţa la fotograf. Io-la!

Îmi pare rău că în multe ture sunt doar eu cu soţia şi atunci când dorim „o pată de culoare”, un prim plan, un om în peisaj, apare câte unul dintre noi. Sunt mult mai interesante imaginile cu mai multi oameni înşiraţi pe o creasta, unii mai aproape, unii mai departe. Sau alţi oameni, nu mereu aceiaşi. Apropo de „pata de culoare”: e bine ca cel pozat să aibă şi alte culori pe el, nu doar culorile muntelui, să „înveselească” imaginea. Iar dacă pe prietenul nostru îl pozăm din profil, să fie desigur mai la marginea pozei, să aibă acea margine „la ceafă”, nu în faţa lui, deci să nu privească afară din poza! Se miră cineva, cândva, ca la un concurs poza sa „superbă” a primit note foarte mari, dar şi note foarte mici! Peisajul era superb, de notă mare, dar felul în care el şi-a aşezat amicul în cadru era de notă foarte mică! Idem, când pozam oameni în mers, ei „să intre în poza”, nu „să iasă”!

Prefer ca pe un om aflat în peisaj să-l pozez, fie întreg, fie doar bustul. Nu-mi place să văd oameni cu picioarele „tăiate”. Unii specialişti admit, dar „tăietura” să nu fie prin articulaţii! Mai sunt şi alte concepţii, americanii, de exemplu, sunt şi în acest domeniu mai altfel. Nu intru în detalii, mai ales că nu sunt specialist, adică artist fotograf.

Dar „să nu sărim peste cal”! Prietenii şi oamenii din locurile prin care trecem să nu apară în toate pozele doar ca nişte furnici! În câteva imagini trebuie să-i arătăm mai de aproape. Mai ales, în mişcare. Să arătam şi feţele amicilor, dar nu „ca la fotograf!, feţe de ciobani, de localnici. Vom vedea uneori pe ele ce e „înauntru”: bucurie, extaz, tenacitate sau oboseală, indiferenţă, plictiseală… În funcţie de public putem arata în proiecţii şi câteva imagini mai hazlii din tură, din cabane, din popasurile de pe munte. Am făcut greşeala că n-am prea fotografiat chipuri de oameni şi acum regret amarnic! Am uitat în anii tinereţii ca nimeni nu e nemuritor. Și nu am adunat poze-portret cu montaniarzi trecuţi mai apoi in lumea umbrelor: Nea Baticu, Toma Boerescu, Mişi Szalma, Brăduţ Şerban „Cuxi”, Dobray Peter, Mircea Florian, Zoli Kovács, Maria Motoiu, Tavi Brătilă „Bulinel”, Ionel Coman, Eugen Seracin, despre care am pe site cate un „In Memoriam”. Și nici cu veterani ai muntelui pe care poate n-o să-i mai întâlnesc. Dar, cu ajutor de la prieteni şi familii, am postat lângă acele articole şi câte o imagine.

ORIZONTUL

Cu rare excepţii, e recomandabil să nu fie la mijlocul imaginii, mai ales când e rectiliniu! Fotografiem două treimi munte şi o treime cer. Sau, când cerul e mai interesant, două treimi cer și o treime munte/ alt peisaj. Trebuie evitate contrastele mari: cer luminos – pădure în umbră. Ori iese cerul cum îl vede ochiul şi pădurea e neagra, nu verde, ori pădurea e verde şi cerul „ars”, alburiu, nu albastru. În orice caz, cu excepţia unor contraste alese intenţionat (umbra pune în valoare zona luminata!), astfel de imagini le eliminam „din start”, nici nu le păstrăm, darmite să le proiectăm în public. Nu lăsaţi aparatul pe „automat”. Mai ales când e zăpadă, ceaţă, nori albi. Va fi „păcălit”, vă va păcăli! Iar dacă doriţi o imagine mai bună, nu doar de amintire, când nu folosiţi trepied, ţineţi aparatul cu ambele mâini!

CÂND şi CE FEL DE POZE trimitem amicilor?

Spun că e bine să trimitem poze doar celor cu care ne-am înţeles în prealabil câte şi cum. E supărător când cineva – fără ca să-l fi rugat asta – iţi trimite toate pozele pe care le-a făcut şi deseori necomprimate. Iar cele verticale uneori nici măcar rotite! Și nici nu le pune undeva şi să-ţi indice doar link-ul.

CATE POZE PUNEM PE NET

Și aici mulţi nu se pun în „pielea” celor care ar dori să le admire pozele, nu se gândesc la faptul ca şi timpul acestora e preţios. Unii pun sute de poze! E ca şi cum dintr-un fânaţ ai culege în grabă flori cu iarbă şi buruieni şi le oferi cuiva așa, „să aleagă ce-i place! Unii justifică: „nu am timp să aleg şi nu ştiu ce-i place celui căruia i le trimit. Să aleagă acesta ce-i place”! Nu cred că va alege! Nu are timp şi nu e cazul să aleagă el. E logic să selecteze cele mei bune şi reprezentative un om – cel care ne invită să i le vedem, nu sute de potenţiali vizitatori ai acelui link! Eu nu aleg, dau delete! De fapt, acum pozele se pun pe Facebook. Unde pe mine mă minunează că puţini au ca „poză de profil” o poză-portret, cum (cred eu) că e logic, să ştim cum arată cel în cauză. Cei mai mulţi au poze în care nu le vezi faţa. Iar unii îşi schimba „poza de profil” cum îşi schimbă şosetele!

CALITATEA IMAGINILOR

Am primit și chiar am văzut în proiecţii făcute în public şi pe site-uri personale, imagini nereuşite, supra sau subexpuse, neclare, mişcate, prost încadrate sau o poza buna făcută în mai multe exemplare care se repeta una după alta, nu ca un fel de remember reuşit în final! Imagini de slabă calitate sau vechi fotografii scanate se admit doar ca „In Memoriam”. Ca imagini ale unor cabane pe care le-au mistuit incendiile, ca ilustrare a unui comentariu anume, a unei situaţii, a unui moment special.

PRELUCRAREA IMAGINILOR

E necesară la unele imagini, pe care obiectivul „le-a văzut” altfel decât ochiul nostru. Cu Photoshop-ul, Lightroom-ul sau cu alt program similar să eliminăm defecte ale imaginii: zone prea întunecate, altele prea luminoase, să corecteze încadrarea dacă se poate: orizontul, omul din peisaj, verticalitatea copacilor sau mai ales a stâlpilor, eliminarea unor obiecte supărătoare când e posibil: cabluri,sârme, cotul unei persoane, etc. Dar nu modificări oribile ale culorilor care ar agresa ochiul, ci defecte ale imaginii care ele agresează ochiul.

PREZENTAREA IMAGINILOR

În cercuri mai restrânse, dar mai ales în public, nu se face oricum! Proiecţia trebuie să aibă un TITLU care să corespundă conţinutului, dar care e de dorit să nu fie banal. În niciun caz, nu se dau toate cadrele pe care le-am pozat. E un semn de respect faţă de public dacă renunti la imaginile de slaba calitate: spălăcite, neclare, mişcate, sau care contravin celor mai elementare reguli de compoziţie. Scuza „n-am avut timp să le selectez” nu se admite! Dacă n-ai avut timp, nu faci acea proiecţie, o laşi pe altădată! E bine ca imaginile „de ansamblu” să alterneze cu detalii din peisaj. Și e de dorit ca pe cât posibil, imaginile orizontale şi cele verticale să fie grupate mai multe una după alta, mai ales când folosim „topirea” celor doua imagini succesive, să nu apară multe „cruci”. Dacă avem imagini din mai mulţi munţi, titlul trebuie „ să le lege”. Modul de prezentare trebuie să aibă un „fir roşu”.

DURATA proiecţiei

Aceasta ar trebui anunţată publicului, iar proiecţia să ţină circa 40 de minute. Imaginile să nu stea pe ecran nici mai puţin de 6-7 secunde, mai ales cele superbe, dar nici zeci de secunde! Sunt jenante situaţiile când cineva le schimbă manual şi se pierde în explicaţii lungi la unele imagini, care nici măcar nu sunt întotdeauna reuşite, apoi trece rapid peste altele. Jenant e şi când cineva nu respecta timpul acordat de organizatori, anunţat în program. Am asistat la o seara de proiecţii în care un individ „X” a creat o situaţie neplăcută: s-a „lungit” consumând şi timpul lui „Y” care urma după el; din cauza asta „Y”, om cu bun simt, a refuzat să-şi mai facă proiecţia ca să nu intre în timpul lui Z, următorul din program. Și a fost păcat, căci „Y” avea un subiect mai interesant şi imagini mai frumoase decât „X”.

Am văzut şi proiecţii de imagini superbe schimbate la 4 secunde. Păcat! Nu e timp să le admiri! Asta merge la suite scurte-promo. Dar e în stilul „modern”, ca şi ştirile de la multe posturi TV debitate atât de repede încât ameţeşti încercând să le şi înţelegi.

Există acum programe care permit ca unele imagini să stea pe ecran mai multe secunde, peisaje superbe, altele mai puţin dacă vorbim despre firma unei cabane etc.

MUZICA aleasă şi COMENTARIUL

Muzica să fie adecvată ca gen, ca intensitate. Peisaje blânde nu se asortează cu muzica prea dinamică. Dacă avem fond muzical, să fie fond muzical, nu „un bici de decibeli”, chiar dacă imaginile sunt mai sălbatice.

Dacă muzica aleasă, de exemplu cea clasică, e ea însăşi o atracţie a acelei seri, e bine să gândim „un spectacol de sunet şi lumină”: Să dăm unele explicaţii înainte de proiecţie, să scriem pe unele imagini ce reprezintă, sa răspundem în final la întrebări, iar imaginile şi muzica să nu fie întrerupte de comentarii ale prezentatorului sau din sală! Și dacă sala e mare şi plină, să ne străduim să vorbim pentru TOATĂ SALA, nu doar pentru cei din primele rânduri. Sau să cerem din timp un microfon. Scuza „nu am experienţa vorbirii în public” e jenantă. Nu-ţi trebuie experienţă ci doar să-ţi adaptezi vocea la publicul căruia i te adresezi, să nu vorbeşti unei săli ca unui mic grup!

Când imaginile „cer” explicaţii şi publicul aşteaptă comentariu, muzica va fi doar „un fond muzical”, deci la intensitate mai redusă, mai ales dacă cel ce vorbeşte nu are voce puternică. Dar nici atunci să nu vorbim prea mult. Să spunem doar ce ni se pare a fi mai interesant, ce am aflat noi şi bănuim ca mare parte din acel public nu ştie. Publicul e curios din ce munte/ zonă sunt imaginile următoare, o putem spune şi verbal, dar e mai simplu prin scris, mai ales că pe unii „oratori” îi aud doar cei din primele rânduri! Dar nu trebuie „explicată” fiecare imagine. Mai ales când prezentatorul nu-şi poate controla un anumit tic verbal şi la fiecare imagine începe cu un şablon de genul: „aici vedem…”, „aici suntem în…”, „aici ne-am oprit să…”, „aici ne-am întâlnit cu…” şi tot aşa. Trebuie să ne gândim la publicul din sală. Căci, anumite explicaţii/ detalii ar trebui spuse ulterior doar celor care îşi vor exprima dorinţa de a merge pe acolo. Sunt multe imagini care „pot vorbi singure”, iar în acest timp prezentatorul poate da alte informaţii interesante despre acele locuri, întâmplări din trecut etc. Iar când suntem spectatori la o astfel de manifestare, e de dorit să ne închidem telefoanele mobile şi să privim şi să ascultam în linişte. Depinde şi de subiect. Unele, mai ales cu imagini modeste calitativ, dar din ture de aventură, au valoare mai mare prin comentarii interesante, prin conţinut sau umor. De neuitat sunt, de exemplu, comentariile lui Fane Tulpan, râsul din sală e „în cascade”!

FILMAREA

A poseda o camera video şi a şti cum s-o pui în funcţiune nu e suficient. Sau a filma cu telefonul. Trebuie învăţat de la cineva mai experimentat sau din cărţi si reviste foto-video nişte reguli elementare de „compoziţie”. Nu se tot mişcă aparatul haotic spre stânga şi dreapta, dus-întors, în sus şi în jos sau oblic! Trebuie gândită mai întâi mişcarea pe care o vei da aparatului. Și orice filmare trebuie făcută din fragmente. MIȘCAREA camerei pe orizontală sau verticală (panoramarea) trebuie să fie „încadrată” de planuri fixe. Adică pornim filmarea, aşteptam 3-5 secunde, apoi panoramăm într-o singură direcţie şi nu foarte repede. Se opreşte mişcarea pe o compoziţie bună şi mai aşteaptă 5 secunde înainte de a opri filmarea. În general, „panoramarea”, mişcarea aparatului, se face orizontal sau vertical, nu oblic. Deci, nu se mişcă haotic acea camera/ telefonul, în toate direcţiile fără pauze. Dacă prin mişcarea de panoramare filmăm şi un grup de oameni care merg, trebuie ca şi aparatul să se mişte în aceeaşi direcţie în care merg aceştia, nu invers! Și să nu se creadă că dacă e cameră video trebuie ca totul să se filmeze mişcând aparatul! Mai ales când avem şi personaje de filmat.

Trebuie luate şi CADRE STATICE în care personajele „evoluează”, dar şi imagini statice fără personaje. Iar acea imagine statică să rămână pe ecran în jur de10-12 secunde. După o mişcare a aparatului de la stânga la dreapta, cea mai fireasca, aşa cum citim, „nu dă bine” să urmeze imediat una de la dreapta la stânga. Să se intercaleze un cadru fix. Trebuie alternate din filmare sau la montare planuri (cadre) largi cu planuri strânse (detalii din natură, feţe…). Această alternare dă ritm. Un prieten, care lucrează în televiziune şi are videoclipuri apreciate de specialişti şi unele chiar premiate, îmi spunea că nu se recomandă folosirea în mişcare a zoom-ului. Sau nu de fiecare dată. Ci să se filmeze de departe, să oprim filmarea, să facem zoom şi apoi să filmăm „de aproape”. De asemenea, afirmă că tranziţia de un cadru la altul, „TOPIREA” unei imagini în alta şi la suite de fotografii şi la secvente filmate, trebuie să fie cât mai simplă şi doar aceeaşi. Se consideră că e un kitsch folosirea unor treceri „de efect”, mai ales folosirea mai multora – perdele, ferestre, diafragme, cuburi rotitoare, pagini, fierăstraie, basculări, explozii etc. – în aceeaşi proiecţie. Acelea, spunea el, sunt „dovezi de profesionalism” aflate în arsenalul multora dintre cei care filmează nunţi. Adică un fel de „manele în imagini”! Unii se scuză cam aşa: Am filmat cu telefonul într-un mod amator, doar ce am văzut, nu pretind că pun poze sau filme deosebite, doar ce îmi place şi împărtăşesc cu ceilalţi”. E adevărat că noi, amatorii, nu-i putem concura pe profesionişti! Dar în oricare domeniu ar trebui să ne străduim să respectăm nişte reguli elementare.

FOTOGRAFIA ARTISTICĂ

Acelaşi peisaj fotografiat de către mai mulţi ne arată că unii au reuşit doar o poză bună, pe când alţii au reuşit o fotografie artistică. Am făcut şi eu şi am văzut zeci de poze bune cu Sfinxul din Bucegi. Dar am văzut o singura fotografie artistică a acestuia, realizata de maestrul Dinu Lazăr. Văzând-o, chiar înainte de a şti autorul, îţi dai seama că e făcută de un artist fotograf, nu de un „posesor al unui aparat de fotografiat”!

Nu am intrat, nu intru în reguli ale fotografiei artistice, căci nu-s competent pentru asta. Fotografia artistică nu e doar „poză bună”. E mult mai mult. E o „altă Mărie”, sau „aceeaşi Mărie dar cu altă pălărie”! Am amintit doar „regula treimilor”, nu am scris despre „regula de aur”, „regula triunghiului”, „liniile de forţă”, „punctele de forţă”, „diagonala ascendentă”, „diagonala descendentă”, „direcţionarea privirii”, despre lumină şi culoare, jocul umbrelor, al planurilor, profunzimea de câmp, despre simplitate şi aglomeraţie, despre „mesajul” pe care trebuie să-l transmită o fotografie artistică. Am punctat doar nişte reguli elementare pentru poze acceptabile. Reguli pe care le încalcă şi mari artişti fotografi, dar numai uneori, iar atunci o fac intenţionat, nu din ignoranţă. Vor să transmită, să sublinieze ceva anume prin acea abatere de la clasic.

„As the old saying goes, rules are meant to be broken. Some of my favorite photographs very purposely break a lot of the basic „rules” of photography. But to break the rules in a way that enhances a photograph and effectively turns it into a great photo, you first have to *know* the rules and have a reason for wanting to break them.” Jodie Coston

Am văzut la o expoziţie a maestrului Mihai Moiceanu o fotografie cu o femeie „care ieşea din cadru”. Dar şi culorile mai cenuşii şi vârsta, o bătrână cu toiag, subliniau mesajul: acea femeie se apropia de „ieşirea din peisaj”, din viaţă. Într-o plăcută şi instructivă discuţie cu autorul, ne-a confirmat că asta a vrut să sugereze.

Un articol util e al Alexandrei Pușcașu: http://bloguldecalatorii.ro/2015/04/cum-sa-faci-poze-de-calatorie-mai-bune-fara-sa-dai-bani-pe-un-aparat-scump.html

Exista multe site-uri şi forumuri de unde se pot învăţa progresiv principiile unei fotografii artistice. Va indic doar câteva:

http://www.digital-photography-tips.net

https://morguefile.com/

https://phototravel.ro/

Se învaţă multe studiind fotografii de pe blogurile marilor artişti fotografi. Nu toate au ca subiect Muntele. Dar sunt frumoase, sunt fotografii artistice şi cine iubeşte Muntele, iubeşte şi Frumosul şi Arta.

Adrian Petrisor: http://www.adrianpetrisor.ro/

Ovidiu Lazar: http://ovidiulazar.blogspot.com/

Florin Constantinescu: http://www.crosslight.ro/

Iulian Cozma : http://www.mountainguide.ro/

Dan Tautan : http://www.dantautan.ro

Mulţumesc celor care m-aţi ajutat şi celor ce mă veţi ajuta cu observaţii si completări, pentru ca acest modest „abc” să fie (sper!) util celor care acum încep să fotografieze Muntele.

Dovada că ce am scris mai sus a stârnit interes, asre mare le număr de accesări. Mă bucur și vă mulțumec!