Nonconformiștii

Despre căţărători şi alpinişti care au refuzat să se încadreze în regulamente sau au ieşit din ele şi din tipare rigide, reuşind performanţe, aducând noul în domeniu.

Motto: Imposibil este doar ceea ce nu ne încumetăm să abordăm.

Frederic cel Mare

În toate domeniile progresul l-au adus şi îl aduc nonconformiştii, acei oameni nedisciplinaţi, iscoditori, cârtitori, bombănitori, care nu se mulţumesc cu „aşa se face, aşa se obişnuieşte, aşa trebuie…”. Lor nu le place „ceva”, ei îşi pun întrebări, ei caută noi soluţii, ei sparg tipare, şochează, sunt consideraţi nebuni căci e o nebunie să te pui contra tuturor, dar nu se lasă şi… până la urmă reuşesc. Din nebuni devin inteligenţi, portdrapele ale progresului, din „sinucigaşi” devin eroi. Nonconformişti, „sinucigaşi” dar aducători de progres au fost, sunt, vor fi şi „în lumea noastră”. Dacă eşuau tragic, sinucigaşi ar fi fost consideraţi Heckmair, Vörg, Harrer şi Kasparek atunci când au abordat „Căpcăunul” – Eigernordwand-ul – în 1938, în ciuda interdicţiei autorităţilor cantonale. Dar pentru că au ajuns sus vii, au devenit eroi! Sinucigaş ar fi fost Hermann Buhl când a urcat peretele Watzmann singur, noaptea, iarna, declarând apoi: „Acum nu-mi mai e frica de Nanga”. Și tot nebun, sinucigaş ar fi fost considerat dacă nu reuşea acea uluitoare ascensiune solitară cu o noapte sub cerul liber pe Nanga Parbat. Și tot sinucigaş ar fi fost etichetat şi Reinhold Messner când a urcat singur Peretele Sudic din Marmolada şi a introdus stilul alpin în Himalaya și care a demonstrat că se poate urca Everestul fără oxigen. Neconformişti au fost cei care au imaginat şi perfecţionat tehnica asigurărilor mobile.

Și exemplele ar putea continua şi cu unele de la noi: Traseul Speranţei rot-punct Dan Borcea în iulie ’91; Albastra directă iarna, solitar, 10 ore, Marius Gane; la fel Albastra Moşului în 21 decembrie ’91; tot solitar, Ionel Ene care avea atunci doar 16 ani!!!, escalada solitară al traseului Memorialul „Emilian Cristea”, realizată de Cornel Sain; escaladă în condiţii dure a Fisurii Mult Dorite în 2 ianuarie 1992 de către Bogdan Dudău; ascensiunile de excepţie ale lui Dan Florescu şi altele ulterioare. E adevărat că limita dintre reuşită şi nereuşită e foarte îngustă; fără curaj nu ai face nimic, a avea prea mult curaj înseamnă a-ţi asuma mai multe riscuri, a încălca mai multe reguli. Dar „Acela care ar respecta întocmai toate regulile de prudenţă învăţate ar rămâne, în mod practic, condamnat la inactivitate” – ne spunea Lionel Terray.

Despre conformism și neconformism vorbeşte într-un interviu dat revistei „Alpin info” de Leslie Fucsko, preşedinte al prestigiosului GHM care acordă anual trofeul „Pioletul de aur”. „Am început să mă caţăr solitar deoarece nu mai voia nimeni să se cațere cu mine. Devenisem un proscris în Oradea fiindcă nu puteam să păstrez linia standard care era impusă… Am fost exclus din club… Am fost apoi rugat să revin”.

Exclus din Clubul IPGG, devenit apoi „U” Bucureşti, a fost şi Vlad Petcu pentru că a urcat Fisura Artei solitar. Tot nonconformist a fost şi Octavian Brătilă-Bulinel, când lua câte un începător ca secund în trasee deloc uşoare sau, şi mai mult, să-l ajute să pitoneze șesari!!! Și tot el era nonconformist când, în acea perioadă, a avut curajul să dea traseelor sale nume ca „Ave Maria, Calvaria, Solidaritatea, Madona Neagră”. Și tot nonconformişti au fost alpiniştii clubului Sănătatea Bucureşti: Nicolae Dini „Tapirul”, Radu Slăvoacă şi alţii, care au încercat să-i coalizeze pe alpinişti la o acţiune de reformare a alpinismului românesc închistat în tiparele Federaţiei, să se revină la Clubul Alpin Român. Degeaba! Au urmat doar promisiuni neonorate: „Se va ține seama de propuneri, se vor lua măsuri…”

Și în Clubul „U” Cluj din care făceam parte au fost nonconformişti.

La unele „ieşiri din tipare” se mai închideau ochii, la altele nu. Eram în Cheile Bicazului când Vali şi Ghighi, din conducerea clubului, au trimis acasă pe trei tineri, buni căţărători, care s-au dus şi au făcut „pe furiş” Fisura Artei, în care oficial, având doar categoria „tineret” (a III-a) nu aveau voie. Un nonconformist a fost şi clujeanul Ghiţă Pop, unul dintre pionierii stilului ”free” în Carpaţi. Nonconformist a fost şi Cuxi. Am aflat mai multe post-mortem din jurnalul său devenit apoi carte apreciată. Tot nonconformist am fost şi eu când, deşi nu avea dreptul „după regulament”, am acceptat să mă caţăr cu Cuxi în Lespezile Lirei şi Scorpion, căci pentru Albastră nu a avut răbdarea să mă aştepte şi a făcut-o cu unul care nu era nici măcar de nivelul său. Mai în glumă, mai în serios, aş putea spune că neconformist a fost şi prietenul meu Szabolcs Hargytai „Döme”, care atunci când a preluat conducerea unui club de alpinism a vrut să rupă cu tradiţia existentă acolo până la el: „băieţii buni pe stâncă să fie buni şi la chefuri”. Și dacă nu a reuşit, atunci şi-a crescut el alţii, care să ducă viaţa sportivă.

Nonconformiştii din cluburi se plângeau, cum o face şi Leslie în interviul din „ALPIN info”, că antrenorii îi ţineau încorsetaţi în nişte regulamente. Dar nu antrenorii erau cei care au făcut acele regulamente. Și încercaţi să vă puneţi în situaţia lor în caz de accident. La mine acasă, deşi nu eram antrenor, a sunat la uşă, pe la ora 6 dimineaţa, un părinte venit de departe, al cărui fiu, alpinist în clubul din care făceam parte, era la o secţie de reanimare a Spitalului de Urgenţă. E adevărat că nu mi-a spus „Ce aţi făcut cu fiul meu?” Dar nici bine nu m-am simţit. Ştiu cât de tracasat de autorităţi a fost antrenorul celor doi băieţi care au plăcuţa „In Memoriam” pe Brâna Aeriană, precum şi Dan Vasilescu, organizatorul acelui concurs. Și mai ştiu şi alte cazuri similare. Așa că nu vă miraţi dacă unii antrenori spuneau:” pleci din Club ai pe urmă faci ce-ţi place”. Și aceştia deveneau cei mai nonconformişti şi din ambiţia de a demonstra ce se poate face dacă eşti liber ca pasarea cerului. Nietsche spunea: „Nimic nu reuşeşte acolo unde nu e şi un pic de vanitate”. Iar Mugur Nicolae a scris pe Alpinet: „Muntele este ultimul bastion al libertăţii, unde fiecare poate să-şi proiecteze adevăratul sau „Eu” interior care, în esenţă, este bun”. Și mulţi dintre nonconformişti au demonstrat-o. Leslie e doar un exemplu, cu realizări de invidiat, care a demonstrat bunătate/ altruism, a venit din Franţa în Buila, Cheile Turzii, Cheile Folea să arate și altora cum se face căţărarea acum.

I-am admirat întotdeauna pe nonconformişti, căci făceau ascensiuni de excepţie. Dar m-am şi temut pentru ei, pentru că-şi asumau riscuri mult mai mari. Ei nu ascultă de Lionel Terray care spune „Să rişti, dar cu măsură”. Ei asculta de Nansen: „Fără riscuri, nu e luptă; fără luptă nu e viață”