O tura cu peripetii. Cu schiuri prin Apuseni, cu plecare la ora 9 si ceva din Lupsa ( pe Valea Ariesului, aproape de Campeni) peste Neteda si Muntele Mare spre Statiunea Muntele Baisorii
Sambata, 8 febr. 2004.De data asta nu doar cu Marlene; ni s-a alaturat si prietenul Doru Munteanu din Bistrita. Dar ce am facut in urma cu 2 ani in 8 ore cu Marlene (zapada putina) ne-a luat acum 12 ore, zapada f. mare prin care inaintam greu si cu schiurile, mai ales prin padure. Au fost zone unde le-am dat jos, sa vedem daca nu e mai bine. „Poteca” iarna nu se vede, brazii cu semnele de marcaj facute de mine cu Radu prin ’88 s-au cam taiat; am dat si de copaci cazuti… Stiam ca de la Ruine, unde se intra in padure vom iesi la golul alpin, in 40-60 min. Am facut trei ore! La ora 16 eram langa „varful” La Dube. Zapada era acum mai tare, nu se mai scufundau schiurile ca prin padure, dar… a inceput „inotul” printr-o ceatza teribila pe imensul platou, care se parcurge vara in cam 2 ore. L-am parcurs de multe ori.
Pe vreme buna nu pare mult,dar prin ceatza, de inaintat prin white-out ( vezi acest fenomen montan la cap. 4 ) nu e deloc placut !. Fara busoala ar fi fost jale! Nici un bradut, nici o movilita, nici o piatra, doar alb fara relief, tipic „white out”!, mai ales dupa Vf. Neteda , langa baliza caruia am ajuns la ora 17. Stiam ca daca urcam usor sau mergem doar orizontal, deci nu coboram, mai avem speranta ca inca nu am trecut de/pe langa unitatea militara de pe „varf” ( nu exista varf ci doar „punctul cel mai inalt al platoului”!), ca mai avem sanse s-o nimerim. ! Caci ea e un reper pentru mai departe, de la ea sunt de obicei urme spre Statiunea Muntele Baisorii. Cand nu e multa zapada se poate urmari chiar drumul. Doru avea motive sa ajungem in acea seara in statiune si sa plece spre Bistrita. Dar acum incepuse sa vorbeasca -mai in gluma, mai in serios de bivuac in igloo.
Avea un piolet pentru confectionat „caramizi”( rasesem de el dimineata pentru asta!), dar nu prea aveam echipament adecvat ! Doar pufoaice, folii, primus nu. Marlene – dupa ce am ajuns la caldurica- ne-a spus ca ea se gandise sa ne invartim toata noaptea in cerc… Eu ma gandeam ca daca nu dam de unitatea militara, adica daca am trecut pe langa ea din cauza cetziii si apoi nu gasim urme si stalpii ce-i ghideaza pe militari spre/dinspre Baisoara, dupa inca 1-2 ore de cautare ( caci si asa noaptea e lunga!) sa ne facem ( mai rapid ca un iglu) o nisa intr-un taluz facut de vant langa un brad izolat sau bloc de stanca, desigur cand am fi iesit in fine de pe platou…
Da, au mai facut unii asta candva, in Bucegi langa releul TV ( unde erau asteptati/anuntati sa faca revelionul!), dar dupa cateva ore, cand s-a ridicat ceatza ( aici nu se ridicase pana dimineata la plecarea noastra!) au vazut releul „la doi pasi”… Mi-a povestit-o Zoli Kovacs , D-zeu sa-l ierte ( Vezi cap.14 ). De fapt se ridicase ceatza chiar cand el/ei terminasera de sapat o groapa in zapada in care sa se adaposteasca de vant si frig.
In fine la ora 18.30, cand deja venise si noaptea, am zarit „luminita de la capatul tunelului”, un bec mult dorit. ! De aici n-am mai fi avut probleme de orientare. Asa credeam, dar in dimineata urmatoare am vazut ca nu erau urme; le astupase viscolul. Eu chiar voiam sa pornesc mai departe pe langa gardul unitatii, dar Doru si Marlene au crezut ca glumesc ! Am fost primiti- o exceptie, caz de forta majora- cu nesperata amabilitate. L-am anuntat in fine pe mobil pa Radu si abia dimineata am coborat pe schiuri- 2 1/2 ore pana in statiune. Am mai facut si cateva coborari pe partie, dar nu ne incanta coada de cam 30 min si movilele de pe ea.
Si o completare la ce mi-a raspuns un prieten cand a citit acest mesaj pe Forumul Alpinet::
Dumnezeu sa-l ierte pe M.Szalma ! Expresia „zeama de lapte” e foarte adecvata si stranie/naucitoare in cazul in care dai in neguri laptoase , iarna mai nasol ca oricind si periculos.
Eu am retinut expresia „zeama de lapte” poate tradusa cumva din maghiara. Poate a vrut sa spuna „o mare laptoasa”. E faina si expresia lui Andrei Beleaua :
„Citind cele scrise de tine, mi-am amintit si eu de asemenea „zboruri” total instrumentale si mentale, cand parca ai merge cu capul scufundat intr-un lighean cu lapte; dar ce sa zic, dincolo de dezagreabilul momentului, ne raman in memorie ca stari deosebite pe care muntele in marea lui varietate ni le scoate in cale.
Expresia lui Misi ( Vezi la cap. 14 ) imi aminteste de inca una a a lui:
„La alpinistu’ place sa (se) chinuie”.
E asa de plastica ! Chiar ca suntem un fel de masochisti. In loc sa stam acasa „ca oamenii”, noi mergem pe coclauri „sa ne chinuim”. Oricat ai incerca sa explici unui om „normal” de ce facem asta, nu va intelege, chiar daca va spune ca a inteles… NU POTI INTELEGE CEVA CE NU CUNOSTI SI NU IUBESTI !
Daca nu ne ajuta Cel de Sus, faceam o lectie practica de supravietuire.
Oricum, tura asta nu se uita… Inca o dovada a vorbelor mele „MUNTELE E FRUMOS PE VREME BUNA, DAR E FASCINANT PE VISCOL SAU FURTUNA”.
Tura asta a fost si halucinanta, mai ales pentru mine care pe platou eram mereu in fata si ochii imi erau innebuniti de atata alb plat. Dar a fost si FASCINANTA. A fost obositor? Poate, dar Iorga a scris:
„DE CE ODIHNA INAINTE DE MOARTE, CAND NE ASTEAPTA ACEEA DE DUPA EA?”