Peaks of the Balkans

Un traseu transfrontalier de 192 km, parcurs în zece etape, prin Muntenegru, Albania și Kosovo.

În general, majoritatea montaniarzilor români și nu numai, când vine vorba despre Balcani, se gândesc la masivele montane clasice din Bulgaria: Stara Planina, Rila, Pirini, Rhodopi. Primul și ultimul se află parțial și în Serbia și Grecia. Noi vă vom povesti aici despre o altă zonă superbă: Balcanii de Vest, devenită tot mai cunoscută și mai frecventată după apariția în 2017 în celebra Colecție ”Cicerone” a cărții-ghid „Peaks of the Balkans Trail”, scrisă de Rudolf Abraham, un englez care a umblat mult prin munții din Croația, Albania, Muntenegru și Kosovo. Ne bucuraserăm când am aflat că unii montaniarzi au parcurs trasee de drumeție incitați de relatări ale noastre. Așa am procedat și noi uneori: am parcurs unele trasee după relatări ale altora, de exemplu cele din Patagonia. În cazul de față, după ce am vizionat o faină proiecție de imagini din Peaks of the Balkans a lui Lucian Crișan, coleg de club (știut de cei care citiți revista România pitorească), cel care ne-a împrumutat și ghidul Cicerone, am decis să parcurgem și noi acest traseu de care nici nu auziserăm! Este un circuit transfrontalier de 192 km, de parcurs în zece zile prin Muntenegru, Albania și Kosovo, prin Munții Prokletije („Munții Blestemați”) din sudul Alpilor Dinarici. Mai ales cei din vestul Europei încep și încheie „circuitul” din Theth- Albania (sau în Valbona), sosind cu avion la Tirana și apoi cu autobuze. Dar unii sosesc cu avionul în Podgorița – capitala Muntenegrului sau în Pristina, capitala statului Kosovo și de acolo cu autobuze sau maxi-taxi spre un sat de pe traseu. Pentru români și țări din est, e mai convenabil ca punct de plecare Plav din Muntenegru, unde se ajunge cu autoturismul. Unii fac din traseu doar șapte etape, nu zece, evitând cele trei etape din Kosovo. Și Theth și Plav sunt localități mai mărișoare (orășele), celelalte mici sate de munte, unele chiar cătune. Cel mai înalt vârf montan din Albania este Golem Korab, de 2.764 m, dar aflat pe granița dintre Albania și Macedonia. Cel mai înalt din Kosovo este Deravica – 2.656 m. Iar cel mai înalt vârf din Muntenegru este Zla Kolata – 2.534 m, pe granița cu Albania, pe lângă care trece traseul „nostru”. Vârful unde se întâlnesc cele trei granițe se numește Tromeda- 2.366 m, afalt la cam zece minute de șaua prin care trece traseul. Cel mai înalt pas din Balcani și Dinarici: Čakor din Muntenegru – 1.849 m.

Circuitul ”Peaks of the Balkans Trail” se desfășoară pe poteci marcate, care nu trec peste vârfuri importante, ci șerpuiesc printre ele. Are zece etape de cam 15-18 km, cea mai scurtă având 10 km, cea mai lungă 25,5, în funcție și de relief, dar și de cazări. Acestea sunt modeste, în căbănuțe și campinguri. Dar și în pensiuni cochete și bine gospodărite din unele localități. Toată infrastructura a fost facilitată de autorități naționale și locale, dar cu sprijin logistic al GIZ (Deutsche Gesellschaft für Internationale Zusammenarbeit). Fiind traseu în circuit, se poate parcurge în ambele sensuri, fie bazându-ne pe cabanele și pensiunile descrise în ghid, fie cu cortul, cum am făcut noi. Informăm cititorii că în Balcanii de Vest există un alt traseu de drumeție de lung parcurs numit Via Dinarica, deocamdată în proiect. De fapt trei trasee paralele între ele, care pleacă din nord-vest spre sud-est:

-Traseul Alb (principal), străbate cele mai înalte vârfuri ale Alpilor Dinarici.

-Traseul Verde, șerpuiește mai spre nord prin văi și pădure, de-a lungul râurilor și satelor.

-Traseul Albastru, urmărește coasta Adriaticii.

Împreună, cele trei trasee pe Via Dinarica leagă cele șapte țări din Balcanii de Vest (Alpii Dinarici): Slovenia, Croația, Bosnia și Herțegovina, Muntenegru, Albania, Serbia și Kosovo. Momentan doar secțiunea bosniacă a Traseului Alb este deschisă oficial și alte scurte zone unde se suprapune cu Peaks of the Balkans Trail. La fel ca acesta, și la realizarea traseelor Via Dinarica sunt implicate și instituții sau cluburi alpine cu tradiție din Europa.

Pregătiri: Am capturat track-ul de pe internet și am studiat ghidul Ciceone, care am aflat „la fața locului” că e cam depășit (tipărit în 2017). Dar poate există vreo nouă ediție. Am văzut acolo că nemții aveau o cărticică mai recentă, în limba germană. Neștiind dacă la frontiere ni se acceptă cărțile de identitate tip card, sau doar electronice, ne-am făcut pașapoarte noi. E nevoie și de permise de trecere a frontierelor (Border Crossing Permits), pe care le-am obținut prin firma Zbulo din Albania, pe care o găsiți pe internet. Ne-a costat 46 de euro, permisul cu trei treceri de frontiere pentru amândoi, pe care le-am primit prin e-mail, le-am listat și desigur le-am luat cu noi. Nu ne-am întâlnit cu grăniceri, nu ni le-a cerut nici la prima pensiune din țara respectivă, dar e bine să le aveți. Desigur ne-am făcut asigurări de călătorie. Ni s-a spus de către colegi că e bine ca în Muntenegru să ne cumpărăm o catelă de telefon,valabilă și în țările vecine.

Dar să trecem la relatarea turei noastre. Am plecat din Cluj Napoca cu al nostru credincios ALP (Duster) în ziua de joi 20 iunie după prânz. Am dormit în cort în curtea unei pensiuni din Deta, la vreo 15 km de graniță. Ne-am făcut plinul de combustibil, căci Serbia are dinari, nu euro ca Muntenegru. Am traversat Serbia și am ajuns după amiaza în Plav, la pensiunea Eco Village Jasavić, unde eram așteptați. Am avut noroc de vreme bună, așa că în zece zile (22 iunie- 1 iulie) am parcurs cele zece etape din ghidul ”Peaks of the Balkans Trail”.

Impresii generale: Am rămas uimiți de cât de frecventat este de către montaniarzi din multe țări europene și nu numai ! Ne-au făcut o bună impresie ospitalitatea, varietatea și cantitatea alimentelor servite. Am văzut pensiuni noi și multe în construcție, dar în privința dușurilor și grupurilor sanitare mai sunt lipsuri.  Peste tot te poți înțelege în engleză. Traseul e foarte variat ca peisaj: zone stâncoase, pășuni alpine, câteva lacuri ( e munte calcaros, izvoare cam puține). Nu e „o creastă” ca Făgărașii,  ci se traversează creste de la un sătuc la altul, deci și pe poteci, dar și pe drumuri pietruite prin pădure și pe câteva zone asfaltate, care pot fi parcurse cu mașini-taxi 4×4. Marcajele sunt inegale, cam rare față de cele din Carpați și chiar lipsesc în unele zone, inclusiv la unele ramificații. Deci trebuie neapărat urmat cu atenție track-ul din telefon.  Se trece nu doar câte o dată dintr- țară în alta, ci de câteva ori, iar traseul „de dus” se atinge în unele locuri de cel „de întors”! Deci atenție să nu greșiți! Am întâlnit vreo trei fete solitare, care nu încercau „să se lipească” de vreun grup și grupuri de 2-3 fete, deci e traseu „sigur”. Suntem siguri că mulți dintre cei cu experiență în ture lungi, veți dori să parcurgeți acest traseu frumos care nu are dificultăți tehnice. Dar poate nu aveți posibilitatea să vă achiziționați o carte-ghid mai recentă, ci doar track-ul. Așa că vom face și noi o relatare – desigur succintă – a traseului.

Etapa 1-a, sâmbătă 22 iunie: Plav – Vusanje. Plecăm de la pensiunea „noastră”, la 6.50. Telefonul ne conduce după 3,2 km spre locul unde se construiește un centru sportiv și unde întâlnim traseul marcat ce pleacă de la Oficiul de Turism din Plav. Mai sus, unde traseul părăsește asfaltul, plătim unui ranger taxa de intrare în Parcul Național, trei euro/persoană. În ghidul tipărit e scris că primii cam zece kilometri ai traseului zilei, se pot parcurge cu mașini 4×4, dar care costă 60 de euro! Fiul gazdei se oferise să ne ducă cu mașina lui, dar l-am refuzat. Traseul inițial făcea un ocol prin cătunul Feratovića, având lungimea acestei etape de 27,5 km. Dar apoi a fost scurtat, evită cătunul pe o potecă spre stânga, prin pădure, reducând lungimea etapei la 21,5 km. Ieșim într-o faină poiană plină de flori unde găsim un izvor „viguros”, amenajat cu „ciurgău”. Urcuș printre jnepeni până într-o șa de unde vedeam cătunul evitat, apoi urcuș abrupt spre vf. Bajrak – 2.074 m de unde avem o priveliște minunată spre înapoi, spre lacul și orășelul Plav. Urmează cel mai înalt punct al zilei – vf. Bora – 2.106 m, de fapt un platou plin acum de flori. Priveliștea este impresionantă, mai ales spre vârfurile de pe granița cu Albania, unde recunoaștem scobitura șeii Prosllopit prin care vom trece peste trei zile. Începem coborârea, pe o creastă înierbată, printre două lăculețe, apoi printre jnepeni, unde dăm de două izvoare cam anemice, unul trecut și în ghid, apoi printre lapiezuri și pe lângă o „câmpie” păscută de o turmă de oi. Mai jos o stână transformată în bar, cu bere, cola, cafea, sucuri și produse locale, cum vom întâlni și în următoarele zile. Poteca devine drum de 4×4, ultimii doi km asfalt până în satul Vusanje, unde ajungem la ora 20, la pensiunea Dedushi. Ne motăm și noi cortul (zece euro), lângă alte 7-8 ale unora care ne depășiseră pe traseu, facem duș (dușul, WC-ul și chiuveta într-o singură încăpere, ca la mai toate capetele de etapă!) și cinăm ( zece euro/persoană).

Bilanțul zilei: 21,5 km, 1.187 m D+, 1.108 m D-. Timp 13 ore, dar „în mișcare” doar 6.30 ore!

Etapa a 2-a: Vusanje – Theth

Azi vom trece în Albania. Plecăm la 6.50, pe o „scurtătură”, la asfalt reîntâlnim marcajul. Scurtă vizită la cascada Grla, aflată lângă o mai puțin aglomerată pensiune, cu pajiște faină pentru corturi. Apoi lung urcuș pe valea Ropojana, pe care ne vor depăși alți confrați în jeep-uri. După 2,5 km, scurtă deplasare spre dreapta la lacul/izbuc Skakavice. Puțin mai sus, plătim din nou taxa de intrare în Parc. În stânga și dreapta sunt creste de calcar impresionante. La km 6,7 e capătul drumului, la un prag glaciar cu un foișor într-o poiană faină. Se coboară ușor spre fostul lac Ropojana. La capătul lui din amonte e borna de graniță, intrăm în Albania. Urcăm din nou prin pădure din care ieșim într-o adevărată și ciudată câmpie alpină, presărată cu pini bătrâni, înconjurată de creste stâncoase. Mai sus, două-trei stâne părăsite, unde știam din ghid și din relatarea colegilor care au fost pe aici în anul trecut că este un izvor! Am găsit doar două „vălaie” pline, dar din furtunul care le alimenta, nu curgea nicio picătură de apă, deși pe stânca din jur se vedea puțină umezeală! Așa că și noi și alți însetați, bazați pe acea sursă de apă, am început să filtrăm apa – ciudat de rece! – din vălaie. Era un grup de studenți din Anglia, dintre care unul – auzindu-ne vorbind românește- ne spune că el e din Cahul, Republica Moldova! Altă surpriză: a început timid și apoi tot mai „cu forță” să curgă apă din furtun! Undeva mai sus exista un izbuc intermitent? Bem, ne umplem bidoanele, ne udăm capetele și șepcile, căutăm apoi și găsim mai sus umbra mult dorită lângă niște pini unde mâncăm și admirăm mirificul peisaj. Pasul Pejë spre care urcam pe o căldură cumplită e o „fata morgana”. Vedem o veche clădire militară și mici buncăre, în fine, a 3-a șa e cea mai înaltă: 1.742 m, unde facem și noi și alții o binefăcătoare pauză la umbra unui perete de stâncă, lângă o mare momâie. Începem apoi o coborâre pe pantaabruptă pe scurte și dese serpentine. Pantă, care mai apoi, privită de jos, pare că ar fi necesitat rapeluri pe coardă! La marginea pădurii dăm de barul mult așteptat de mine pentru premiul zilnic: o cola rece! De aici e drum de 4×4. Dăm de pensiuni, de la una luăm apă și apoi ne abatem spre limita fânațului din dreapta unde ne montăm cortul, la cam 1,5 km de Theth.

Bilanțul zilei: 20,3 km, 867m +, 1.090 m -, time total – 13.30 h, time moving – 7 h,10 min.

Ziua a 3-a: Theth – Valbona

Plecare tot la 6.50. După 500 m ajungem la o intersecție: spre dreapta, în coborîre, un kilometru spre Theth, spre stânga, în urcuș spre pasul Valbona. Pornim spre Valbona, deci evitând acei doi km de dus-întors. Unii dintre localnici au improvizat mici baruri pentru cei însetați de urcuș. De la unul dintre ele ne luăm apă, iar eu îmi primesc premiul – cola rece – dintr-un valău cu diferite doze pline, puse la răcit în apa care curge continuu. Acest gen de „frigider” îl vom mai întâlni. Panta e abruptă, dar înaintăm pe sub copaci bâtrâni. După doi km de la plecare dăm de ultimul „bar”, unde era o femeie și un copil care ne depășiseră cu catârul cu desagii plini, unde mai primesc o cola, căci mă aflam într-un fel de convalescență… Ca de obicei, încep a ne depăși primii plecați din pensiunile unde dormiseră și luaseră micul dejun. Dintr-o poiană, admirăm peisajul din spate, spre valea Theth. Mai sus, în pădure, poteca devine plată și dăm de un refugiu din bârne, apoi ne luăm apă dintr-un izvor. La ultimul „bar” nu ne mai oprim. Ne întâlnim cu primii drumeți din sens invers, este etapa cu cel mai mare „trafic”. Surpriza a fost că am întâlnit și înainte și după pasul Valbona (1.759 m) caravane de câte 3-5 cai încărcați cu rucsaci, sacoșe, genți și chiar un troler! Am aflat de la unul dintre însoțitori că prețul era de 20 euro/bagaj, 60 euro/cal cu trei bagaje. După o coborâre abruptă din pas, cu priveliști impresionate spre Valea Vabona și depărtări, cu ieșiri din potecă pentru a da prioritate cailor, ne oprim pe o zonă mai plată, înierbată, întindem cortul la soare și ne îndulcim cu frăguțe. Intrăm curând în pădure, unde poteca se transformă în drum. Desigur pauză la primul bar, nu și la următoarele. Trecem prin cătunul Rragami, cu case vechi din piatră, dar cu doar unele locuite. Ajunși jos în vale, avem norocul să coboare un microbuz-taxi, care oprește la semnul nostru și ne scutește de vreo cinci kilometri, lăsându-ne chiar la restaurantul și campingul Krojet e Rrogamit, primul din lungul sat (15 km!) Valbona. Marlene tratează cu șoferul să vină mâine dimineață să ne ducă la vale până unde începe urcușul spre destinația următoare. Cină copioasă. Dușuri au doar cei cazați în pensiune, dar celor din corturi ni se permite duș în baia gazdelor, cum va fi și la alte cazări.

Bilanțul zilei: 13,3 km per pedes + 5,5 km cu taxi, 951 m +, 790 m- Total time: 9 h, 45 min, moving time: 3 h 50 min.

Ziua a 4-a: Valbona – Çeremi

Gazda a fost punctuală: la ora 7 ne-a servit micul dejun. La 7.30 a sosit taxiul de aseară și ne-a dus patru kilometri spre aval. Șoferul nu e montaniard, n-a auzit de șaua Prosllopit spre care vom urca. Începem să urcăm abrupt, pe o potecă în serpentine, cu priveliști frumoase spre înapoi. Intrăm în pădure, apoi ieșim în golul alpin. Cerul se acoperă cu o pătură subțire de nori, nu mai „arde” ca în zilele anterioare. Încep să ne depășească grupuri, mulți cu bagaje sumare. În dreapta e vârful Zla Kolata, care s-a acoperit cu nori. Încet-încet ajungem în pasul Prosllopit, care nu e semnalat în niciun fel. Pauză pentru uscat cortul. Bate vânt rece, ceea ce e bine. Dar ambii simțim vag că ceva nu a fost în ordine cu ce am mâncat la Valbona. Coborâm pentru o vreme spre Muntenegru, traversând mai multe doline, poteca e dificilă, plină de lapiezuri. Înspre stânga vedem clar poteca pe care am început în prima zi coborârea spre Vusanje. Dintr-o „câmpie”/depresiune dolinară, urcăm puțin în pasul Borit, unde e o veche bornă, de unde reintrăm în Albania, împreună cu o cireadă de vaci. Coborâm pe un drum lutos, frământat de copitele lor, trecem pe lângă stâna spre care, pe o altă potecă urca un cioban cu un catâr. Mai jos, există tot mai multe poteci. Track-ul de pe mapy.cz, nu urma marcajele. Dar ne gândim că toate duc spre Çeremi. Dăm de mai multe case folosite doar vara, dintre care acum doar una este locuită, ai cărei locatari ne îndrumă spre dreapta, spre o potecă mai clară, cu semne rare de marcaj. Coborâre lungă prin pădure, apoi, când vedem casele din Çeremi, devine mai abruptă. Ajunși la drumul din vale, o săgeată ne trimite spre stânga spre pensiunea „Gocaj”, unde e plin de drumeți care luau cina. Eu beau o cola și împărțim o porție de „burek”, plăcintă cu brânză sărată. Montăm cortul lângă alte două, pe locatarii lor îi știam din zile și seri anterioare. Duș facem în baia proprietarilor pensiunii.

Bilanțul zilei: 13 km, 1.141 m +, 905 m -, time total – 11,5 ore, time moving- 5 ore.

Ziua a 5-a: Çeremi- Doberdol

Plecăm ca deobicei primii, la 6.50, dar ca în fiecare zi, vom ajunge cam ultimii! Deh, vârsta mea!Folosim o scurtătură spre drumul de macadam. Mai jos, cotim spre stânga, pierdem marcajul, trecând peste o albie plină de gunoaie și regăsim track-ul spre și pe lângă o altă pensiune faină, nouă, cu căsuțe de camping în curte, unde un grup de francezi se pregăteau de plecare. Urcuș printr-o pădure răcoroasă, apoi pe marginea unei poiene lungi. Înspre înapoi peisaj fain cu depresiunea ca un căuș și cu defileul pe care se află drumul dintre Valbona și Çeremi, care în ghid e trecut ca variantă pentru cei care nu vor să urce prin pasul Prosllopit. La capătul de sus al poienii dăm de o căsuță și câțiva stupi, apoi de un drum unde e plasat un bar pentru drumeți. Suntem primii vizitatori; Marlene, fără a mă mai întreba, îmi comandă prima colă, pe care o savurez în timp ce apare „marea invazie” internațională: francezi, americani, nemți, belgieni, olandezi. Intrăm în vorbă cu o pereche de „independenți” ca noi, doi elvețieni foarte comunicativi, pe care îi vom tot întâlni și în zilele următoare. Trecem pe lângă o construcție cam futuristă, apoi, ajungem într-o șa (pasul Vranica), unde este o bornă dărăpănată și reintrăm din nou pentru o vreme în Muntenegru. Începe să picure, apoi să plouă. Ne îmbrăcăm pelerinele. În următoarea șa – Aljucit – reintrăm în Albania, și unde nu departe spre dreapta se află un bar unde unii mâncaseră de prânz și tocmai plecau. Ploaia se oprise. Eu beau o cola (la Cluj beau cam 1-2/lună!) și o cafea, iar iaurtul îl împart cu Marlene. După vreo doi km ajungem într-un cătun sezonier, unde o tanti care ne văzuse, ne iese înainte și ne invită insistent la stâna ei. Așa că am băut a 3-a cola a zilei! Plecăm apoi la vale, văzând în depărtare ținta zilei – cătunul Doberdol. Ne speriaserăm crezând că va trebui să traversăm o vale adâncă, dar poteca se strecoară „inteligent” pe o pantă cam abruptă și împădurită, în urcuș lin Apoi ieșim din pădure, urcăm pragul glaciar și dintr-o dată ni se deschide toată căldarea glaciară plină de adăposturi pastorale, dar vedem că două zone sunt „turistice”. Ne oprim la prima pe stânga – „Leonardo” – unde ne montăm cortul, singurul în acea noapte. Au urmat două reprize de ploaie torențială. Între ele am făcut câte un duș fierbinte. Aici erau două dușuri și pentru cei din căbănuțe și pentru „corturari”. Am comandat o porție mare de orez pe care am mâncat-o în cort, sala de mese era plină!

Bilanțul zilei: 16 km, 1.023 m +, 452 m -, total time: 10 h, moving time. 4 h, 45 min.

Ziua a 6-a: Doberdol – Milisevc

Azi vom intra în Kosovo. Prognoza anunță ploaie. Plecăm mai devreme ca în alte zile, la 6.35. Trecem pe lângă pensiunea din ghid – Bashkimi – aflată mai sus și mai spre dreapta, un adevărat sat de vacanță cu căsuțe cu acoperiș verde, cu faine locuri de cort și cu wi-fi, ceea ce noi nu avusesem. O luăm în sus printre case ale localnicilor, fără marcaj și o vreme și fără potecă, având ca țintă șaua, în dreapta căreia e vârful unde se întâlnesc granițele dintre cele trei țări prin care trece traseul, vârf numit Tromedja – 2.366 m. Am fi urcat pe vârf, nu era departe de șa, cam zece minute scrie în ghid, dar se apropia ploaia, care ne ia curând în primire. Ne echipăm și continuăm prin ploaie și vânt. Vârful rămâne în dreapta. În următoarea șa găsim un refugiu cu acoperiș, dar fără pereți, unde – surpriză – două nemțoaice, mai matinale ca noi, cam dârdâiau. În timp ce eu îmi pun mânușile, căci îmi cam înghețaseră mâinile, ploaia se cumințește și continuăm pe culmea cu granița Muntenegru – Kosovo. Din șaua următoare – Bogiqes – cu stâlpi și săgeți, nemțoaicele coboară spre stânga, spre Babino-polie din Muntenegru, dar noi continuăm spre înainte, pe un drum de pe graniță, ajungând în următoarea șa – Bjeshka e Belegut, unde este o copertină, dar și o vatră de foc și multe gunoaie. Un drum de 4×4 coboară spre dreapta, spre Kosovo; vom vedea că trece printr-un sătuc, posibil folosit permanent. Dar noi continuăm înainte-stânga. Vreme din ce în ce mai bună, cu perdele de ceață ce vin și trec prin șa, cu cer mai clar pentru poze. Coborâm puțin, apoi urcăm prin pășunea înflorată din căldările alpine spre pasul Roshkodol – 2.258 m. Avem tot timpul în față un vârf impunător – Marijash – 2.530 m. Ne ajung și ne depășesc tot mai mulți drumeți. Pauză mai lungă în pas, unde mai uscăm din hainele spălate în seri anterioare. În partea opusă ne așteaptă o faină și imensă căldare înierbată și plină de flori, mărginită de o culme pe care identificăm pasul Zavoj, prin care vom trece în penultima zi a turei. Remarcăm fire de Sângele voinicului, varianta Nigritella nigra. Le dăm o lecție de botanică la doi drumeți din Anglia și Australia, care erau pe lângă noi și tot pozau flori, dar pe astea nu le cunoșteau. Undeva, departe, zărim cătunul Roshkodol așezat pe o terasă, dar pe care noi îl vom evita pe valea din dreapta. Apoi, după o vreme, părăsim drumul de pe vale și urcăm pe unul spre stânga, către sătucul Milisevc, aflat ascuns după pădure, mai sus de cătunul Zllonopojes. În pas, pensiuni și case de vacanță, multe în construcție. Nu mergem până la cazarea din ghid, ne oprim la noua și faina pensiune Kulla, pentru care primisem un pliant de la o doamnă dintr-o mașină care cobora. Montăm cortul pe iarbă și vom lua cina cu cei cazați în pensiune. Totul curat, cină bogată, duș cu cabină ca în Elveția.

Bilanțul zilei: 18 km, 980 m +, 1000 m -, timp total: 11 h, 30 min, timp în mișcare: 6 h, 10 min.

Ziua a 7-a: Milisevc – Rekë e Allagës

La ora 7.05 mic dejun în eleganta sală de mese cu încă zece confrați întru pasiune, nemți. Masă copioasă, ne facem și senvișuri pentru drum. Cortul era deja strâns, rucsacii gata de a se urca pe spatele noastre. La 7.50 pornim primii, ca de obicei. Urcuș lung prin fânațele din spatele pensiunii. Ne ajung și ne depășesc grupuri-grupuri, căci mulți dormiseră la pensiunea mai veche, trecută în ghid. Marlene o ia înainte spre șaua fără nume, unde va întinde la uscat lucrurile ude. În față, doline uriașe și un vârf impunător – Guri y Kuq – 2.522 m, în jurul căruia „ne vom învârti” în următoarele două zile. Traversăm cam pe curbă de nivel două doline. Din următoarea șa vedem un lac ciudat, cu apa foarte tulbure! Trecem pe deasupra lui, pajiștea, care e plină de flori, înveselește peisajul. Din următoarea șa, avem o priveliște cuprinzătoare asupra văii Rugova, dincolo de care sunt o mulțime de sătuce împrăștiate pe tot versantul. Pe acolo, pe undeva e destinația noastră de azi. Se adună norii și începe să picure, dar nu devine ploaie ca ieri. Convenim cu Marlene, să coboare în ritmul ei și să mă aștepte din loc în loc, cum am făcut și în zilele anterioare pe pante mai abrupte, unde eu merg mai încet și la coborâri. Dăm de o zonă mai blândă, cu drumuri de TAF, căci – așa cum scrie și în ghid, deși e Parc Național – se taie pădurea „într-o veselie”. Cunoaștem problema! Mai apoi urmează o coborâre din nou abruptă spre adânca vale Rugova, unde Marlene ajunge desigur înaintea mea și mă așteaptă la o masă a motelului Grika, de unde ar fi urmat să mărșăluim vreo 6 km pe asfalt. În ghid e scris că de aici se poate lua un taxi. Ceea ce Marlene pregătise deja, tratase cu ospătarul, văr cu patronul, să devină „șofer de taxi” pentru noi. Eu beau o bere rece și pornim „ca domnii” mai departe, trecând de „centrul” sătucului Reke e Allages. Așa că decidem să mai urcăm pentru a scurta etapa de mâine. Luăm apă de la ultima pensiune și pornim pe un „hurloi” plin de pietre, pe care, fiind îngust, „ne mângâiau” tufișurile. Mai sus poteca devine mai clară și urcă prin fânațe și printre tufișuri. Ne ajunge o olandeză solitară – Ariane – și intrăm în vorbă cu ea. Ne mai depășesc trei tineri nemți, pe toți patru îi știm din zilele anterioare. Nici ei nu respectă etapele din ghid. O ropotă de ploaie ne prinde la ieșirea din pădure, unde ne regrupăm sub o copertină. Ploaia se oprește curând, nemții vor continua, probabil până la o pensiune din primul sătuc prin care noi vom trece mâine. Noi și Ariane ne montăm corturile în acea poiană-fânaț, cu iarbă mare și udă. Vom constata pe hartă că este cel mai depărtat punct al circuitului față de Plav, Theth sau Valbona.

Bilanțul zilei: 18,3 km ( din care 6 cu taxi), 1.340 m +, 1.288 m -, Time total = 11 h, time moving = 3 h, 20 min!

Ziua a 8-a: Rekë e Allagës – lacurile Likenat

Record: cea mai matinală oră de plecare, 6.20, înaintea olandezei Ariane. Care merge „tare”, nu ca noi, dar cu multe pauze. Ne ajunge curând și ne spune că în august va veni cu o prietenă în România: Retezat + orașe vechi, castele, cetăți. Îi mai dăm sfaturi și date de contact. Apoi pleacă în ritmul ei. Urmăm drumul pe curbă de nivel, dăm de case faine, multe noi, din sătucele Pepaj, apoi în coborâre prin Delaj, sat fain, cu o moschee vizibilă de departe. Pauză lungă la umbră, în curtea pensiunii Shquiponja, unde ni se servește o porție mare de „burek” și ardei copți, iar eu beau desigur o cola rece. Au doi copii preșcolari și doamna ni se plânge că va trebui să-i ducă la școală cu mașina la cel mai apropiat oraș – Pejë/Peć. Continuăm pe o vale cu drum asfaltat, apoi la stânga până în Dugaivë, un cătun pitoresc cu case împrăștiate într-o dolină. Un localnic, care tocmai a deschis o pensiune, ne spune că a lucrat în Germania cu români, știe câteva cuvinte românești și ne arată pe unde să coborâm prin pădure, pe o pantă abruptă, pe potecă în serpentine, spre cătunul Kuqishtë aflat la confluența unor pâraie ce formează valea Rugova. Sat întins și pe vale și pe pantele ei, cu multe case noi și pensiuni faine. Nu avem noroc de taxi ca în Rekë, așa că mărșăluim în urcare, pe o căldură sufocantă, 4,5 km pe asfalt până la ținta zilei: pensiunea nouă Gur i Kuq din satucul Liquenat, aflată la 1.450 m, care nu e trecuta în ghid. Unde s-au mai deschis și alte pensiuni care nu figurează în cartea-ghid din 2017. Priveliște faină, ca din parapantă, spre casele de jos din Kuqishtë și spre versantul de vizavi – cătunul Dugaivë. Scurtă pauză pentru cola, ne luăm apoi bun rămas de la nemții întâlniți la pensiunea Kulla și de la alții și urcăm lung prin pădure spre lacurile Liqenat. E umbră iar soarele nu mai e atât de „puternic”. Ajungem la primul lac chiar când pereții de stâncă de deasupra lui, luminați de ultimele raze ale soarelui, se oglindesc în lac. Auzim voci și trecem pe lângă două corturi de pe malul lacului, salutându-ne cu „locatarii”. Vrem să punem cortul pe malul lacului mic, care constatăm că se află la cam 30 minute de primul și e secat, fără loc de cort. Ne întoarcem în câteva minute la frontale spre poienița pe lângă/pe deasupra căreia trecuserăm, ne luăm apă din izvorul viguros și îi salutăm pe cei aflați la focul „de tabără”. Marlene a scris în jurnalul ei: „Îmi imaginez ce se vor fi amuzat cei de lângă foc, vâzând că ne întoarcem „cu cozile între picioare”! Nu departe de fosta stână descrisă în ghid, acum părăsită, un localnic construise un refugiu în formă de A, cu acoperiș tradițional cu glii de pământ, captase apa, cosise bălăriile, montase panouri solare, avea un valău unde, în apa rece, pluteau printre alte doze și cele cu „cola mea”. El și soția sa erau gazde amabile. Ne montăm și noi cortul ceva mai departe, între jnepeni, de teama gălăgiei. Dar în curând s-a făcut liniște deplină.

Bilanțul zilei: 23 km, 1.210 m +, 1.238 m -, time total: 14 h, 40 min. Time moving: 6 h, 50 min.

Ziua a 9-a. Lacul Liqueni Madhe – Babino polje

Azi vom reintra în Muntenegru. Am cumpărat două cola din „frigider”, am mulțumit călduros și am achitat cu plăcere gazdelor, i-am felicitat și le-am dorit cele bune. Plecăm la 6.35, primii ca de obicei. Remarcaserăm că era și cortul olandezei Ariane, care ne va ajunge în curând și ne va depăși cu incredibilul ei ritm. Dar o admiram că făcea multe pauze de admirat, nu se grăbea spre „berea de la destinație” ca alții! Văd acum și eu „lacul mic” și înțeleg de ce aseară Marlene mi-a spus ”înapoi”! Ce plăcere să urci odihnit și pe răcoare! Valea se deschide și ieșim în pășune decorată cu pâlcuri de jnepeni. Suntem înconjurați de creste spectaculoase de calcar, iar undeva în stânga, deasupra noastră, tronează „vedeta ” zonei – vârful Guri i Kuk – 2.522 m, exact cât avea în tinerețea mea vârful făgărășean Călțun, numit acum Lespezi și având doar 2.517 m. Soarele invadează peisajul, iar noi cotim spre dreapta, spre pasul Jelenka. Ne încântă covoarele de flori care zâmbesc în soare. La o ramificație cu indicație greșită pe o săgeată, ne dirijează telefonul spre dreapta, pe unde e de fapt poteca mai bătută. Ajungem în pas primii, dacă n-o socotim și pe singuratica Ariane. Suntem la 2.272 m, cel mai înalt punct al acestui „cross border trail” de 192 km. Pauză lungă pentru uscat cortul și admirat peisajul. Fenomenala „memorie geografică” a Marlenei, ne ajută să recunoaștem locuri prin care am fost. Cel mai mult mă miră că își amintește și multe denumiri care pentru mine sunt ciudate, greu de reținut. Acum, când tastez relatarea, le mai „fixez” și eu pentru o vreme; din tinerețe mi-a fost mai bună memoria vizuală, decât cea auditivă. Marlene a scris în jurnal: „Ce fain, e ca-ntr-un puzzle în care imaginea prinde contur”! Eu am stat cam mult (1h, 30 min) în ținută de Mamaia și m-am cam „fript”. Apar tot mai mulți drumeți, pe unii îi știm – ne salutăm ca vechi prieteni – pe alții nu. Apropo, nu am redat în relatare decât câteva din discuțiile de pe traseu sau de la pensiuni cu unii confrați întru pasiune. Mulți se mirau când aflau ce vârstă am și că suntem spre finalul circuitului. În fine, ne amintim expresia ”călătorului îi șade bine cu drumul”. Dar milioanele de flori de toate culorile de lângă „drum” ne îmbie să stăm, să le admirăm, să le fotografiem, nu să mergem. Lăculețul Roshkodol e plin de pipirig. Recunoaștem spre stânga, „spânzurat” pe o terasă, cătunul cu același nume, pe lângă care trecuserăm în ziua a șasea. Doi canadieni cu care intrăm în vorbă, ne spun că în grupul lor format pe traseu, sunt și doi români pe care ni-i prezintă în următoarea șa. Discutăm cu Cosmin din Buzău și cu Alex care locuiește în Londra. Sunt și ei în ziua a 9-a, porniseră tot din Plav. Continuăm spre Zavoj Sedlo/Pasul Zavoj – 2.167 m, unde este o copertină. Ne luăm rămas bun de la Roshkodol și de la Kosovo, deoarece de aici, reintrăm în Muntenegru, începând lunga coborâre spre sătucul Babino polje („câmpul bunicii”), aflat la 1.490 m. Soare arzător, pășune dogoritoare, stâne, turme de oi și capre, un refugiu încuiat, bun pentru o scurtă pauză la umbră. Poteca în serpentine de pe panta abruptă, ne scoate la un pod, după care, pe un drum de macadam, după un kilometru, ajungem la pensiunea Ecco Camp, unde eram anunțati: familia patronilor sunt ginerele și fiica gazdelor noastre din Plav! Însetat și „beat” de căldură, beau o bere rece, la umbră, pe terasă. Apoi montăm cortul și facem duș. Cină copioasă și mic dejun la fel. Amintindu-mi de caii care cărau bagajele unora între Theth și Valbona, îmi vine ideea să trimit în ziua următoare ”pe șosea” (drum de macadam de 7 km) un rucsac. Patronul nu are de ce merge spre Plav, dar acceptă să devină „taxi” și îi plătim cursa: 25 de euro.

Bilanțul zilei: 12 km, 661 m +, 845 m -, time total 10 h, 50 min, time moving 4 h, 30 min.

Ziua a 10-a, ultima, luni 1 iulie. Babino polje – Plav

Din nou pornim primii, la 7.10, să urcăm pe răcoare. Doar Marlene are rucsac, mult mai ușor ca în zilele precedente. Eu mă simt ciudat, parcă îmi lipsește ceva. Scrisesem deseori că „rucsacul e parte anatomică a corpuluiunui montaniard, la fel ca ficatul splina…”. Dar e clar că e mai ușor așa, mai ales că în cele nouă zile anterioare s-a adunat oboseala. Însă nu vom merge mai repede, ci în ritmul cu care ne obișnuiserăm, cu multe pauze de „savurat” peisajul. Una mai lungă într-o poiană faină, în cătunul Bajrovića, unde se văd „mâinile” unor oameni gosopodari. Puțin mai sus, un grup de „colibe” ca în Apuseni. Urcăm agale prin pădure spre Lacul Hridsko, aflat tot în pădure, dar nu foarte deasă la 1.772 m. Ne uimește frumusețea lui, culoarea de un verde incredibil și numărul mare de oameni de pe maluri care îl admiră ca și noi. Unii chiar se bălăcesc/răcoresc în lac. Cu greu ne dăm duși. Puțină cățărare printre niste bolovani uriași la plecarea mai departe. Curând dăm de un drum de 4×4. De lângă o căsuță de piatră din șa, avem o privire spectaculoasă spre vârfurile de la granița cu Albania; identificăm traseul nostru din prima zi, superbul Bora vrh, pasul Prosllopit… La un refugiu turistic din lemn, suntem invitați de o săgeată și de semne de marcaj pe pietre să părăsim drumul pe o potecă spre stânga. Ne luăm rămas bun de la toate culmile și vârfurile, până departe la vârful Mariash, pasul Jelenka și altele, pe care în zilele anterioare le-am parcurs ca niște furnici și le-am mângâiat cu privirile. Ajungem iarăși la un drum, pe care coborâm lung, în serpentine, printre case răzlețe ale cătunului Treskavieka și printre fânațe cosite mecanic. Intrăm în pădure, traversăm pârâul și continuăm pe un drum de pământ. Surpriză: un ultim mic bar cu bunătăți din producție proprie: prăjituri, dulciuri, fructe, sucuri, unde ne îndulcim și noi… Mai avem patru km pe drum orizontal prin pădure până în Plav. E ora 15. Convenim ca Marlene s-o ia înainte „la picior”, să prindă deschis Biroul de Turism, să se documenteze și să cumpere hărți pentru neplanificatul și nesperatul bonus: trei zile ca turiști pe patru roți prin Muntenegru: renumitele Budva, Kotor, Durmitor, Canionul Tara. În jurnal Marlene a scris: „La prima belvedere asupra stațiunii Plav, îmi dau lacrimile. Îmi pare rău că nu e și Dinu lângă mine să savurăm împreună momentul și certitudinea reușitei…”. Urma să ne revedem la acel birou, dar eu am cam întârziat: mersesem în ritmul meu, iar după acea belvedere, la intrarea în oraș, pierdusem marcajele, iar telefonul meu era „mort”. M-am „învârtit” cam mult, căci mai nimeni nu știa unde este „Turist Center”. Dar ”totul e bine, când se sfârșește cu bine”.

Bilanțul zilei: 21,2 km, 466 m +, 1.130 m – (Plav se află la 968 m), time total: 8 h, 50 min, time moving: 4 h, 45 min.

Luăm un taxi până la pensiunea noastră, Ecco Village Jasavić, care se află într-o „suburbie” a orașului Plav, unde mai întâi, din rucsacul mare, adus din Babino cu taxiul, scoatem cortul și-l punem la uscat. Cină copioasă, duș și somn adânc. A doua zi, mic dejun ca la mama acasă + ceva pentru drum. Promitem familiei Jasavić că le vom mai trimite români și le mulțumim călduros. Parcarea mașinii a fost „din partea casei”. De azi, din drumeți împătimiți, devenim turiști pe patru roți. Maurice Herzog, care în 3 iunie 1950, împreună cu Louis Lachenal au fost primii oameni pe un optmiar, a spus după ascensiunea lor dramatică: „Există în viață și alte Annapurne”.

Albume foto:

Muntenegru

Albania

Kosovo