Petrică Stanciu

Fiecare om care urca pe munte, pe lângă multe alte bucurii şi satisfacţii, o cauta şi pe aceea de a depăşi dificultăţi din ce în ce mai mari, ca un atlet care îşi ridică ştacheta tot mai sus.

În acest fel au ajuns multi dintre aceşti iubitori de munte la porţile alpinismului, ale căţărării pe verticale de stâncă.

Dar sunt cazuri când cineva a simţit dorinţa de a deveni alpinist citind o carte. Cunosc câţiva tineri care au început să se cațere după ce au citit „Singurătatea verticalelor”, cartea lui Alexandru Brăduţ Şerban (Cuxi). Altora, imboldul de a urca verticale le-a fost indus de prieteni alpinişti sau de ascultarea unor discuţii între alpinişti. Fritz Kasparek e unul dintre cei patru alpinişti care, „ilegal” – au realizat în 1938 răsunătoarea primă ascensiune a celebrului Perete Nordic al Eigerului, care până atunci făcuse opt victime şi determinase autorităţile cantonale elveţiene să interzică noi tentative. Dar nu se prea ştie că acest vienez blond şi suplu avea ca pasiune iniţială… dansul! Spre o sala de dans mergea într-o sâmbătă, când, o scurta discuţie cu câţiva prieteni întâlniţi în tramvai („poate şi doi ochi albaştri”- ni se spune) care plecau la căţărare, i-au schimbat viata.

În toamna anului 1971, când flacăra alpinismului abia mai pâlpâia în Cluj, entuziastul Vali Crăciun a hotărât „să-i dăm oxigen” de acolo de unde exista din belşug, din mediul studenţesc. Cei câţiva clujeni care ne mai căţăram, am adresat Clubului Sportiv „U” Cluj un memoriu, în care, „diplomatic” aminteam de tradiţia universitară clujeană în domeniul sportului şi turismului montan, de Asociaţia Turistică Frăţia Munteană, iniţiată în 1921 de 23 de intelectuali, 16 erau profesori universitari printre care Emil Racoviţă, Valeriu Puşcariu, Ion Agârbiceanu, Iuliu Haţieganu, Lucian Blaga, Leon Daniello, Remus Doctor şi multi alţii.

Înainte de a-i duce pe „boboci” în Cheile Turzii, la lecţii practice pe stâncă, s-au ţinut câteva lecţii teoretice, aproape toate însoţite de proiecţii de diapozitive. Încă de la prima lecţie remarcasem în sala arhiplina, un student mai vârstnic. Avea în priviri un amestec ciudat de lumini de bucurie şi umbre de tristeţe. A 3-a sau a 4-a lecţie teoretica mi-a revenit mie: „Istoria alpinismului”. Printre alpiniştii străini şi români citaţi, era desigur şi Niculae Baticu. După lecţie, acel student mai în vârstă, s-a apropiat timid de mine: „Dumneavoastră îl cunoaşteţi pe Domnul Baticu?” „Da!”, şi am început să-i spun când şi unde, dar m-am oprit şi l-am întrebat: „Tu l-ai cunoscut «undeva»?” „Da, am fost un timp în aceeaşi celulă…”.

Atunci mai puţin, dar apoi mai mult, mi-a povestit de primul lui „curs teoretic” de alpinism. „Colocatarii” săi „evadau” mereu! Se legau în coardă, făceau ramonaje, spraituri, bavareze, treceau surplombe, se contraziceau la cate un pasaj: cum e mai uşor, mai elegant de depăşit. Și asta zile, nopţi, săptămâni, luni…

Va imaginaţi ce simţise Petrică atunci când în acea ultima a lui primăvară de student la Cluj (din nou student!) a văzut afişe cu titlul „Curs de iniţiere în alpinism”. Era acum mai îmbătrânit la trup, dar sufletul lui întinerise. Ce fericit era în 2 aprilie 1972, când a urcat prima lungime de coarda şi a făcut primul rapel! Și a mai urcat şi în duminicile următoare. Iar în mini-vacanta de 1 Mai, a fost prezent în tabăra din Cheile Râmeților. Cât l-a entuziasmat acel peisaj! Cât era de neobosit! Nu lipsea de la nici un „atelier”. A exersat şi căderea în coardă, în surplombă. Se putea întâmpla atunci o nenorocire, căci în acele vremuri nu apăruseră hamurile, foloseam la legarea în coardă doar „veste” peste piept. Iar Petrică, în timpul detenţiei, se îmbolnăvise de TBC osos al coloanei vertebrale, fusese şi operat (am aflat asta mai târziu). Ca sa poată fi admis în clubul nostru, implorase pe un coleg de cămin să se dea drept „Stanciu Petre” la Dispensarul pentru Sportivi, pentru a obţine viza „apt pentru alpinism”! Aflase că medicii de acolo nu te legitimează.

Ce simţea el oare pe stâncă? Simţea desigur, ca orice căţărător, bucuria căţărării (vezi cap. 11) Dar el mai simţea acolo, pe stâncă, mai deplin ca oriunde şi bucuria libertăţii (vezi cap. 11) . Pe stânca, omul cauta ceva mai sus: prize pe care să urci; le cauţi şi le găseşti mai întâi cu privirea, apoi le încerci şi le apuci cu mâinile. Privind în sus, găseşti şi cerul albastru, acel cer care lui şi camarazilor de suferinţă din închisoare le-a lipsit ani de zile. Acum era liber să admire acel albastru, să respire aerul „tare” al Carpaţilor, sa urce de-a-ndaratelea din priză în priză, din regrupare în regrupare. Alpinismul devenise pentru el o preocupare majora. Un alt student din ultimul an la Drept, ne-a mărturisit după tragedie, că Petrică se hotărâse să rămână de bunăvoie repetent de dragul alpinismului, de teamă că, acolo unde va fi repartizat, nu va avea cu ce şi cu cine să se caţăre!

Dar n-a mai apucat să o facă, soarta a hotărât altfel. În duminica de 2 iulie ’72, când noi, instructorii, nu i-am putut însoţi în Cheile Turzii, „stadionul” nostru (corzile le ţineam preventiv la noi!), câţiva dintre „elevii” noştri s-au dus ca turişti, să parcurgă brâne şi vâlcele, să caute şi să vadă grote. O echipa de căţărători turdeni le-a zis: „Va oferim o coarda şi carabiniere, haideţi după noi, traseul nu e greu…” Da, Creasta Cocosului nu e un traseu dificil, dar era pitonat de curând şi avea, ca mai toate crestele calcaroase, multe blocuri instabile, pe care şi eu am urcat mai apoi „ca pe ouă”. Ei erau entuziaşti, dar încă nu aveau ştiinţa, arta, rutina de a deosebi dintr-o privire priza cea bună de cea rea. Un bloc instabil i-a fost fatal. În cimitirul din satul Călinești, din Defileul Oltului, îmi venea să strig: „De ce? De ce acum, când după atâta nedreptate suferita îi venise vremea să facă dreptate?” Printre lacrimi, vedeam acel peisaj superb, cu turnuri de stâncă ce ţâşneau din coasta muntelui, din verdele pădurii, turnuri despre care îmi vorbise, îmi spusese că le va pitona şi le va urca… După vreun an l-am reîntâlnit pe Nea Baticu, bineînţeles „acasă” la Domnia Sa, adică la refugiul Coştila, unde îl şi cunoscusem cu câţiva ani în urmă. I-am cerut scuze că-i amintesc de vremurile „acelea”, dar trebuia să-i spun de Petrică Stanciu. „Da, îmi amintesc de el. A fost om, căci erau infiltraţi acolo, printre noi, si neoameni…”

Petrică a fost un tânăr plin de viata. Dar a ajuns deţinut politic pentru nişte gânduri critice („duşmănoase”) la adresa regimului comunist, aștenute cu imprudenţă pe hârtie. Părintii i-au murit de durere în timp ce el era „acolo” (căci, în discuţii, evitam cuvintele ce defineau „locuinţa” acordata de regimul comunist). Ajuns, în fine, în libertate, el a sorbit cu nesaţ din bucuria de a se simţi şi mai liber, urcând pe verticale. Acele clipe, acele zile, acolo sus pe stâncă, unde se credea poate a fi un vultur, i-au fost cred dăruite ca o compensaţie, ca un duş, ca o cascada de apă cristalină care să încerce să-i spele toate suferinţele îndurate în trecut.

Lionel Terray a scris: „Eram nişte copii mari, exaltaţi de jocul fantastic de a ajunge la cer cu forţa mâinilor…”. Acolo sus, Petrică trăia desigur, asa cum scria tot Lionel Terray, „acea senzaţie de a domina forţa gravitaţiei, de a dansa în vid, de a alerga pe verticala. Întocmai ca aviatorul în văzduh, ca schiorul pe zăpadă, omul se simte atunci descătuşat şi devine pentru scurt timp un semen al caprei negre, al veveriţei şi poate al pasării.”

Pentru Petrică a fost într-adevăr pentru scurt timp. Soarele libertăţii, la care visase între zidurile reci de închisoare, i-a topit aripile de Icar. „Omul poate fi nimicit, dar nu poate fi învins”, a scris Hemingway. Trupul lui Petrică a fost zdrobit de un bloc de stânca, dar ce era mai bun în el, sufletul lui, ca şi fumul care indica vreme buna, a urcat la verticala spre cerul albastru.

Nota: cele scrise mai sus figurează de mulţi ani în acest site în cap. „Alpinism.” sub numele „Fascinaţia verticalelor”. Dar m-a determinat să-l trec şi cu acest nume un mesaj e-mail recent primit din străinătate de la un fost coleg de Club. Gyuri Mendel se interesa de Mircea Nicoara (a se vedea articolul alăturat care are acest titlu). Și m-am gândit ca poate alţi foşti alpinişti clujeni ai anilor ’70 vor cauta ceva scris despre Petrică, așa cum a cautat Gyuri despre Mircea şi îl vor găsi mai uşor sub un titlu cu numele acelui fost camarad întru pasiune. Dorind să adaug şi câte o fotografie lângă aceste nume, am constatat cu tristeţe nu doar ca nu am una cu faţa lui Petrică, ci nici măcar nu pot obţine de la alţii, cum am obţinut în alte cazuri similare. Am pozat plăcuţa de la locul accidentului, dar pe ea nu e trecut numele său. El există însă bine fixat în memoria celor care l-am cunoscut şi îndrăgit.