Potcoava de zăpadă

Inconjurand pe creste, cu schiuri de tura , izvoarele Somesului Mare.

Motto: Ostenelile de buna voie le fac mai usoare pe cele de nevoie.

Democrit

Iubim muntii! Ii iubim in toate anotimpurile. Intrebat candva care anotimp al Muntelui imi e cel mai drag, am raspuns: „Mi-e dor de cel care urmeaza; imi pare rau dupa cel care se sfarseste”. 

Am profitat de iarna asta, dar nu atat cat as fi dorit. Fiindu-mi dor de primavara, am gasit-o de pe la inceput de martie, nu departe de Cluj, pe dealurile ce insotesc Somesul Cald si Somesul Rece in curgerea lor spre confluenta de unde devin Somesul Mic. Case cocotate pe pante, oi la pascut, miei zburdand printre branduse, ghiocei si toporasi, crengi inmugurite, paraie imbogatite din topindele zapezi… 

Dar imi parea rau si dupa iarna ce se duce. Asa ca, alternam turele de flori, cu turele pe zapada. Daca in aprilie si mai urcam spre inaltimi, trecem fara viza si fara pasaport granita dintre cele doua anotimpuri, granita in continua deplasare spre mai sus, bucurandu-ne de frumusetea amandurora, bucurandu-ne ca isi rezolva disputele pe cale pasnica, diplomatica. 

In ultimul week-end al lunii martie 2002, amanand inca o data o tura in Fagarasi, am optat pentru a parcurge „potcoava” din care isi aduna apele Somesul Mare. Vineri la pranz, Matilda-batrana mea Dacie, harbuita de atatea drumuri rele spre/dinspre munte, ne duce prin Dej- Nasaud- Sangeorz- Rodna in… Şanţ!  Am scris cu Ş mare, caci nu e şanţ, ci un sat tipic nasaudean, in care, in anii interbelici, Dimitrie Gusti si cercetatori sai faceau periodicele lor studii sociologice ( in Tara Fagarasului, satul ales pentru acele studii era Dragusul) . O parcam pe Matilda nu intr-un şanţ, ci intr-o curte, a unor oameni deosebit de amabili ( s-au simtit jigniti, cand, duminica seara am vrut sa le platesc pentru parcare: „dar ce, domnule, a murit de tot omenia in tara asta?”). 

Avem noroc cu un camion carosat, ce urca dupa minerii care statusera de marti blocati in subteran, (greva) . Asa ca la ora 16 suntem deja la „Cabana lui Dorel” (cabana Diana), de langa tabara scolara „Valea Blaznei”, la 1240 m. Vremea e incerta, cer mai mult acoperit si vant rece. Suntem trei : Marlene, Arnold si eu. Urcam intr-o plimbare pana la limita padurii. Arnold ne vorbeste si de revelioanele petrecute aici, dar mai ales de recenta lui ascensiune pe Aconcagua. Doru Munteanu din Bistrita si amicul sau Liviu Nichiti, salvamontist din Nasaud, ne anunta pe mobil ca vor porni de acasa doar maine, dar ne vor ajunge pe traseu. Sper ca de data asta, se va realiza o tura comuna cu Doru , dorita de amandoi de mai bine de doi ani. 

Sambata, cand la ora 5.30 suna desteptatorul, afara era deja lumina ca ziua, de la luna inca aproape plina. La la 6.18, cand a rasarit soarele de dupa culmea Suhardului, eram deja in fata cabanei si ne montam schiurile pe rucsaci, caci facem parte dintre cei care vor sa stea dimineata 2-3 ore in plus PE pe munte. Nu in pat LA munte, ca cei din camerele vecine noua, pe care i-am tot auzit pana mult dupa miezul noptii. Toti norii disparusera de pe cer si din sufletele noastre. La trecerea de cam 30 min prin padure, schiurile se mai agatau de crengi, dar apoi, iesiti „la golu”, incaltandu-le cu „focile”, le-am pus la treaba. Mereu facem tur de orizont; desi cerul e senin, muntii de departe: Calimanii, Giumalaul, Ousorul din Suhard, Heniul din Bargau, sunt mai estompati. Dar culmea pe care o vom urca azi si cea pe care vom urca si cobori maine, dominata de Omul, bine cunoscuta noua din multe ture din anii trecuti, ne fac provocator cu ochiul. 

Urcam agale, cu lungi pauze de admirat, pozat, filmat, mai ales pe Vf. Rosu, caci Doru ne-a anuntat ca ei sunt pe urmele noastre. In curand ii vedem urcand in ritm alert. O luam din loc si ii asteptam pe Vf. Ineut, la 2222 m altitudine. Pauza lunga; avem deja vedere circulara. Oare ce ar spune aici un oltean, care sosit pe malul marii exclama: „Niii, muica, ce de Jii !”. Stiu insa ca un basarabean ar spune: „Doamne, ce frumusatza !”, cum a spus unul dintre cei pe care i-am dus intr-o primavara in minunea Apusenilor numita Scaritza-Belioara”. 

Facem iarasi o lectie de geografie. In plus, il bombardeaza si Doru pe Arnold cu intrebari despre Aconcagua. Deja, dupa Vf. Rosu pusesem iarasi schiurile pe ruscaci, caci asa cerea relieful : creasta ingusta, abrupta, cu trepte stancoase. La coborarea de pe Ineut, cateva zone scurte ne obliga sa facem scara de urme, coborand cu fatza la panta, unii dintre noi folosindu-si pioletul. De coltari nu a fost nevoie, dar ii aveam fiecare pe rucsac. Apoi, din Saua Gaja a urmat o lunga , placuta, mult dorita alunecare pe schiuri. Dupa 12 ore de la plecare, ajungem pe inserat in Pasul Rotunda- 1277 m. In camera cabanierului, in care e cald si bine, ne aciuim si noi, care in pat, care pe jos, pe saltele aduse din camerele vecine, adevarate congelatoare, caci iarna nu prea au musafiri. Eu imi amintesc de faptul ca aici si-a petrecut ultimul revelion in tara, prietenul Radu Stancescu, acum in Canada, si ii trimit un gand cald. Ma gandesc si la nepotul Viorel, acum in Seattle, cu care ( si cu Radu al meu) am coborat pe aici in urma cu 15 ani, venind din Vatra Dornei si continuand pe creasta Rodnei pana in Pasul Setrefu, de unde ne-am mutat la Viseu ca sa urcat pe Valea Vaserului cu celebra mocanita. 

Duminica, ultima zi de martie. Suntem la fel de matinali, ziua la fel de faina ca cea de ieri. La 7.30 (ora noua) pornim, acompaniati de un vesel concert pasaresc, pe a doua jumatate a potcoavei: Pasul Rotunda- Vf. Cociorba- Vf. Omul -punctul cel mai inalt al M. Suhard- 1932 m. Am urcat agale, in peste 5 ore, avand mereu in fata un soare orbitor. Zi ca si ieri, fara vant, permitandu-ne unora, in pauza de masa, plaja si poze pe schiuri, in tinuta de Costinesti! Doru a promis ( sper ca e gluma) ca le trimite la revista „Muntii Carpati” pentru rubrica „Se poate si asa.”!!! Privim deseori inapoi la jumatatea rodneana , de ieri a Potcoavei”. Ce trio impresionant!: Vf. Rosu-Ineut-Ineu. Ce talazuiri de munti in toate directiile! Ce maretie! Cum sa nu spui ca Blaga; „Opreste Doamne clipa!”? Cum sa nu te gandesti la cei care ai dori sa fie acum, aici si mai ales la cei care nu vor mai putea fi niciodata aici sau pe alte varfuri. 

Mai facem un scurt „rapel” de pe umarl sudic al Vf. Omu, apoi, jos focile, caci urmeaza mult dorita, meritata, lunga, lunga coborare pe schiuri, spre sud („Spre soare zburam…” cânta cu inegalabila ei voce Doina Badea, pana la cutremurul din ’77) . Alunecam ca-n transa, chiar spre soare! Oare nu visez? Zapada-firn, zapada ideala pentru un „schi adevarat”- cum ii spunea Toma Boerescu, un schi cu totul altfel, care iti ofera cu totul alte trairi, alte bucurii, fatza de schiul pe o partie pregatita din padure. Aici nu sunt cozi, nu te ciocneste nimeni, nu dai de pietre, nu vezi PET-uri si doze de bere, nu auzi muzica urlata din boxe. Prefer sa raman ultimul, sa-i pot admira pe cei patru din fatza. Ne mai oprim si pentru ca „plâng muschii”, dar si ca sa nu se termine asa de repede, caci coborarea asta o consideram un desert delicios. Delicoase sunt si brandusele, deliciosi si ghioceii ce se itesc din insulele de pajiste mustinda de apa. Am coborat 720 m diferenta de nivel, pana in Pasul Suhard- 1200 m, ce desparte masivul Suhard de Bargau. Faptul ca la cinci oameni, azi au fost doar trei cazaturi, nu ne face sa ne consideram mari schiori. Considaram doar ca Muntele a simtit din nou ce mult il iubim! 

Spre stanga se coboara in Tara Dornelor. In fata, am intra in Muntii Bargaului. Doru ar fi dorit sa urcam spre Zimbroaia- Persa- Suvarosu- Cucureasa, ca sa includem in „potcoava noastra” si izvoarele Măriei Mari si Măriei Mici si sa coboram tot pe o culme inzapezita -( Hoitul, vazuta de sus)- pana mai aproape de satul Valea Mare sau de Şanţ. Dar pentru asta ne mai trebuia cam o jumatate de zi. Asa ca, ramane pentru la anul -o tura spre Pasul Tihuta- o mai veche dorinta a lui Doru. O cotim la dreapta pe un drum prin padure, o vreme tot pe schiuri, dar si trecand peste brazi rasturnati de vant. Apoi, la granita zapezii, ne dam jos schiurile, dar nu si claparii de tura, caci avem de marsaluit o ora, prin noroaiele drumului de TAF. Apoi, schimband bocancii ( mai putin eu, „masochistul”!, caci nu aveam altii ), inca vreo 8 km pana in satul Valea Mare. A fost, cum imi place mie ( si lui Doru!), tot o tura de „zi-lumina”, acum de peste 12 ore. Aici, cu greu gasim un sofer ne-baut, care sa ne duca pe mine si Doru cei 7 km de asfalt, pana in Sant, la masinile noastre. Doru se intoarce dupa ceilalti trei, pana eu gasesc un cafe-bar sa beau o cafea. Apoi, ne despartim de dragii nostri noi/vechi si calzi prieteni, convinsi ca vom mai face ture comune. 

Conducere dificila, prin satele nasaudene, cu ulita principala, acum plina de plimbareti si cetateni turmentati. Candva, asta era o bucurie pentru ochi si suflet, un muzeu etnografic viu, in aer liber, o parada a costumelor populare… Ne intoarcem in Alma Mater Napocensis; ne-am obosit trupurile, dar ce placuta e „osteneala de buna voie”! Ma simt ca dupa un masaj profesional. Ma gandesc la duşul de acasa, dar mai ales la POTCOAVA DE ZAPADA, la cele doua zile superbe, parcurgand din nou, cu ochii mintii, pas cu pas, traseul, gandind noi posibile, viitoare trasee. Pe curand MUNTE drag !