Prefață la cartea ”10 ani în Carpați”, autoare: Alexandra Pușcașu

Aveți în mână o carte pe care, dacă ați avea așa mult timp liber cât am eu, n-ați mai lăsa-o din mână până la final, când ați spune ca mine: „ce păcat că s-a terminat!”. O carte ușor și plăcut de citit, căci primele pagini par scrise de o adolescentă naivă și entuziastă. Dar veți constata pe parcurs că nu e chiar așa, că nu e o carte ușoară. Deoarece nu e doar o relatare a „pașilor” parcurși de autoare în primii săi 10 ani de munte, ci și, sau mai ales, o destăinuire a surprizelor, a trăirilor, a învățămintelor.

     Trăise până la 25 de ani, ca mulți alți oameni, cam șapte zile din șapte în „cutii de chibrituri”, asamblate la orizontală și la verticală, între betoanele din cetățile noastre moderne în care ne-a aruncat viața. Vârstă la care, bazată pe unele dintre amintirile din vacantele cu părinții sau în tabere școlare „la munte”, și-a zis: „așa nu se mai poate!”. A hotărât deci nu devreme, dar nici prea târziu, să-și schimbe viața măcar în zilele libere și în vacanțe. A început prin a stabili obiective de văzut, materializate prin piuneze înfipte pe o hartă a României fixată pe o placă de polistiren de pe peretele camerei. Asta îmi amintește că tot cam așa și tot cam la aceeași vârstă începusem și eu, dar cu hărți de munte întinse pe covor, pe care efectuam „ture în patru labe”.

   Când s-a decis să plece la drum, nu știa cum va fi acesta, dar știa că o va scoate dintre betoane, că o va duce departe de vacarmul din oraș, undeva unde aerul respirat e „mai aer”, unde să admire copaci, flori, pâraie, salturile veverițelor zglobii, delicate căprioare, unde să asculte ciripit de păsări sau muzica produsă de arcușul vântului pe strune de cetini.

    A plecat la drum nu doar ca să facă mișcare, ci mai ales din curiozitate, din dorința de a vedea, de a cunoaște și de a se cunoaște. Și-a făcut primele planuri de ture în natură în funcție de pregătirea fizică pe care știa că nu o are după ani de viață sedentară. Ca fostă elevă într-un oraș de câmpie și ca studentă eminentă (șefă de promoție!) în București, și-a dat seama că trebuie să înceapă cu începutul, ca un preșcolar: să învețe literele, apoi să scrie cuvinte, fraze scurte, și mai târziu „poeme” și alte „opere literare”. Și-a stabilit ca prime obiective unele mai ușor accesibile.

    A plecat cu dorința de a vedea unele minuni ale naturii (cascade și peșteri) și altele create de mâna omului (biserici săsești fortificate), dar care să fie accesibile „la orizontală”, motorizat. Sau per pedes, dar nu cu urcușuri. „Amintirile mele din copilărie cu urcatul pe munte nu erau deloc plăcute. Pur și simplu uram să urc!”

    Dar dorința de a vedea, de a afla, de a cunoaște, de a se cunoaște, a fost mai puternică decât temerile. Ca să vadă acea minune care o obseda – un munte de gheață într-o peșteră, un „altar” natural în subteran, cu stalactite și stalagmite cvasi-transparente, a determinat-o să urce pe jos spre acel loc. „După urcușul de o oră și jumătate până la Ghețarul de la Scărișoara, am simțit că am ajuns pe Everest”. Și veți afla apoi cu uimire de multe alte urcușuri tot mai lungi, cu bagaj tot mai mare, veți afla unde a ajuns, cum a devenit un împătimit montaniard.

    Făcuse câteva ture de inițiere în drumeții montane în grup. Dar apoi, având o personalitate puternică, „și-a luat soarta” în propriile mâini. Își pregătea temeinic fiecare ieșire pe munte, deși asta nu se putea face atunci cu ușurință, nu exista atâta informație pe internet. Ne dovedește mereu că nu aborda Muntele cu nonșalanță ca mulți alți tineri (și nu doar tineri, cum aflăm mereu din relatări ale Salvamontului). Aborda muntele cu maturitate, cu înțelepciune.

   Deși în majoritatea turelor era însoțită, ea era cea care le pregătea cu meticulozitate, nelăsând nimic la voia întâmplării, având planuri de rezervă sau luând ea, la fața locului cele mai bune decizii când situația neprevăzută le impunea.

    Am remarcat că simțea o mare bucurie și plăcere nu doar în timpul turelor pe munte, ci și în pregătirea lor, în a studia îndelung hărțile, traseul, distanțe, dificultăți, ramificații, izvoare, denumiri de poiene, lacuri, stâne, refugii, șei, vârfuri, istoria unor locuri. Alteori, când condițiile meteo au fost mult mai nefavorabile decât prevăzuse, a învățat de la Măria Sa Muntele. A tras învățămintele necesare pentru a nu mai trece în viitor prin asemenea situații. Abordând în acest fel muntele, deci și cu capul, nu doar cu picioarele, a acumulat în 10 ani atâta experiență în mersul pe munte cât alții în 40 de ani!

   „Nu îmi amintesc cu exactitate momentul în care am simțit prima dată că muntele mi-a devenit casă”, scrie Alexandra undeva. Și deoarece în munte se simțea acasă, s-a gândit să-i ajute și pe alții să viziteze această „casă”, să ofere și altora ce învățase despre munte și de la munte. Din modestie, nu scrie despre asta în carte, despre sutele, poate chiar miile de „fani” ce îi urmăreau sistematic turele de pe blogul său, care făceau drumeții bazați pe relatările sale, care o felicitau, îi mulțumeau pentru disponibilitate, îi puneau întrebări, cărora le răspundea cu multă amabilitate. Așa am aflat și eu de existența sa, mirându-mă de rapida ei evoluție, de altruismul său.

   Drumeția pe munte nu e un sport. Deci nu i se poate aplica motto-ul olimpic: Citius, Altius, Fortius. Totuși, și în acest domeniu, la fel ca în sport, la școală sau la locul de muncă, fiecare om își ridică mereu „ștacheta” tot mai sus. Vom constata asta și din cartea Alexandrei: ture pe dealuri de câte o zi; apoi tot mai sus pe munte, de mai multe zile; cu dormit în cabane. Apoi ture cu bagaj mai mare, cu dormit în cort, ture în grup, dar și solitare, inclusiv o noapte în care a dormit singură într-un refugiu de pe creasta Pietrei Craiului, perla Carpaților românești. Ture în trei sezoane, dar mai apoi și drumeții de iarnă cu piolet și colțari, deci alpinism. Ture în Carpați, dar și în Alpi.

   În 2013, deci la doar patru ani de când a învățat „să dea din aripi”, a parcurs lunga poteca alpină a celebrului Tour du Mont Blanc cu ai săi 177 km și 10.470 m D+. A urcat mai apoi în Slovacia, cu unele peripeții, pe vf. Gerlachovský – 2.655 m, cel mai înalt punct din munții Tatra și din întreg lanțul carpatic.

    Ca aclimatizare pentru Mont Blanc a urcat pe cel mai înalt vârf din Austria – Großglockner – 3.798 m. Dar la fața locului, din cauza prognozelor nefavorabile, a renunțat a urca Mont Blanc-ul, poate neștiind afirmația celui care a fost fenomenalul alpinist italian Walter Bonatti: „Niciun munte nu valorează cât viața!”. Și apropo de alpinism: nu s-a mulțumit doar cu mersul pe poteci, a vrut să afle cum e pe „poteci verticale marcate cu pitoane”. Deci pe trasee de alpinism, numite acum de cățărare, echipată cu ham, carabiniere, anouri, cu cască pe cap și legată cu coarda de coechipier, urcând și coborând în rapeluri Acele Morarului sau alte trasee nu foarte dificile, dar foarte frumoase.

    Nu dorea să-i imite pe alții, ci să experimenteze, să se cunoască și mai bine pe sine, să acumuleze amintiri, știind că acestea vor deveni bogății în suflet. Despre unul din ultimii pași urcați de ea „pe scara muntelui”, Alexandra scrie undeva: „Dacă mi-ar fi spus cineva cu 10 ani în urmă că aveam să particip la o cursă de alegare montană, m-aș fi tăvălit pe jos de râs!”. Și s-a ambiționat să participe la o astfel de cursă pe un tronson din Creasta Făgărășeană, reușind să-și atingă obiectivele ce și le propusese: să nu abandoneze, să nu fie ultima, să se încadreze în timpul limită al cursei.

Eu, citind cartea, mă întrebam mereu: „cum de mi-a citit gândurile?”. Și probabil și alții vă veți pune această întrebare, deoarece în cartea ce o avem în mână nu citim doar descrieri ale unor ture, ci mereu citim și gânduri, sentimente, opinii, inspirate de mersul pe munte, constatăm mereu că noi, montaniarzii, gândim „pe aceeași lungime de undă”.

Notă: Cartea o difuzează doar autoarea ! Luați contact cu ea la : alexandra@bloguldecalatorii.ro,