Primele mele drumeții

Fiecare dintre cei care iubim muntele, ne-am pus cândva întrebarea: „Când am început să iubesc drumețiile în natură, în munți?”. Eu pot afirma că primele drumeții lungi, pe munte, peste munte, le-am făcut în fragedă pruncie. Nu efectiv, ci în gând! Din curtea casei părintești, din curtea școlii unde frecventam grădinița, din marginea dinspre amonte a satului, vedeam, admiram, mă atrăgea ca un magnet Creasta Făgărășeană. Și aflasem de la ai mei, mai ales de la Moșu’ – bunicul meu – că dincolo de munți sunt satele din „Regat”. Îmi doream, îmi promiteam și le spuneam alor mei că atunci când „voi crește mare” să urc acolo, „în creastă”, să văd acele sate. Sate spre care în tinerețea sa Moșu’ și fârtații săi, când pe creastă era „granița dintre frați”, treceau clandestin „în Țară. Iar mai apoi, după Marea Unire, trecea și Tatăl meu, unchi, vecini și alți consăteni, făcând comerț, nu contrabandă cum făcuse Moșu’. Dar mi se spunea că din creastă n-o să pot vedea satele din Regat, că mai este încă un rând de munți. Era ca-n basme. Abia mai târziu, de pe harta de pe peretele clasei, am înțeles că acel „al doilea rând de munți” este masivul Iezer-Păpușa, despărțit de creasta făgărășeană de către zona superioară a Văii Dâmboviței, înainte ca zidul Pietrei Craiului s-o oblige a coti spre sud, fără a ști ce o așteaptă în București! Primele „drumeții” le-am făcut efectiv tot când eram copil. Mai ales însoțindu-l pe Moșu la fânațele de la poalele pădurii sau la stânele satului. Dar mai des cu mătuși și cu vecine la cules afine și zmeură, deci „cu treburi”. Dar și multe alte drumeții făcute tot cu imaginația, ascultând denumiri de munți pe care mi le spunea și chiar mi le arăta Moșu’ și despre care îmi povestea întâmplări: Urlea (unde credeam că e școala de urlat a lupilor!), Scoarța, „Chicioru” Bătrân, Belia, Buzduganu, Luțele, „Chetrile” Popii, Brătila, Ludișoru, Langa, Izvoru, Budiu, Hermeneasa, ”Chiscu” Alb, Dara, Hârtopu, Netotu, Zârna, Banciu, Mogoș, Cheia Bândii, Slănina, Leaota, Moșu, Moșuleața, Trăznita, Cațaveiu…

Primele drumeții adevărate, adică „de plăcere”, le-am făcut ca elev de liceu în Brașov (1953-1956), prin frumoasele împrejurimi ale acestuia, cu Unchiu Petru – care practic mă înfiase – și cu Liviu, fiul său și vărul meu sau cu colegi de clasă. În studenție la Cluj (1956-1962), în primii doi ani nu m-am gândit la drumeții sau excursii. Învățam ca disperatul de teamă să nu pierd bursa, ceea ce ar fi fost o catastrofă. Iar în anii următori s-a adăugat și dorința de a confirma la examene notele mari din carnet obținute în anii anteriori. Așadar să nu mă fac de rușine. Plus că nu mai erau materii preclinice: anatomie, fiziologie, chimie, fizică, histologie, microbiologie… ci medicină propriu zisă, care mă fascina! Și tot în plus: nu aveam bani și nu aveam echipament de munte. Nu-mi permiteam să-i cer Mamei „bani pentru distracții” din amărâta ei pensie de văduvă de război. Mă jenez și acum de „echipamentul” cu care am făcut în vacanțe câteva ture adevărate pe munte de 2-3 zile, prin Cindrel (eram în practica de vară la Sibiu) sau prin Hășmaș, Bucegi, Rodnei, din tabere studențești gratuite pentru studenții săraci și „buni la învățătură”. Îmi amintesc de ex. că în Cindrel nu aveam rucsaci, ci sacoșe. Am făcut o inovație: am legat două una de alta și le căram cu rândul pe post de desagi! Mă jenez și de lipsa de cunoștințe despre mersul pe munte, dar am suplinit asta prin bun simț, rațiune și învățând de la montaniarzii întâlniți.

În anii ’62-’65, ca medic stagiar în satul Telciu din Țara Năsăudului, am făcut din nou drumeții „cu treburi”: să vaccinăm la domiciliu copilașii de sub trei ani, de trei ori în fiecare iarnă, cu picături de vaccin antipoliomielitic, picurate într-o linguriță de ceai. Eu, ca bărbat și ca iubitor de mișcare, m-am oferit să merg pe „coclauri”, prin cătune aflate la 5-15 km de centru, lăsând colegelor medici vatra satului. Prin satele Fiad și Valea Fiadului, mergeam însoțit și „ghidat” de felcerul Costineanu, care cunoștea pe toată lumea și ere cunoscut și stimat de toată lumea. Și nu era ușor, nu toți copilașii locuiau pe vale, ci mulți dintre ei pe versanții dealurilor, mai ales pe „fețe”, versanții însoriți Nu bănuiam atunci că peste 10-15 ani, ca orășean-montaniard, voi urca pe acea vale spre vârful Țibleș sau voi coborî pe acolo spre tren, după urcarea pe unul dintre multele trasee spre acel trio montan: Arcer-Țibleș-Bran. Urcări din Groșii Țibleșului (Țara Lăpușului), din Târlișua, sat în care se născuse Liviu Rebreanu, din Runcu Salvei, din Bichigiu, pe valea Fiezel, din Dragomirești (Maramureș). În cătunele de pe dealurile de lângă Valea Telcișor, Valea lui Stan și Valea Babei mergeam singur, ghidat de localnici. Atunci iernile erau ierni, potecile spre casele răsfirate deveniseră uneori tranșee. Pe valea Fiadului am mers fie cu trenulețul forestier (la fel pe Valea Telcișor), fie cu sania trasă de cai, fie per pedes. Aveam stetoscopul, termometru și medicamente uzuale cu mine. Făceam și consultații la bătrânii din casele vizitate sau la copii mai mari și le lăsam ca tratament „bumbi” (comprimate), pentru care elevii semnau, bătrânii puneau degetul (amprenta) în „registrul de consultații”. De pe Valea Fiadului relatez o întâmplare: În iarna 1963-64, cred că era pe la început de martie, când mai era zăpadă, dar vremea era „mai moale”. Eu și felcerul „meu” ne întorceam per pedes pe traseul linei ferate forestiere dintre satele Valea Fiadului si Fiad. La un moment dat am auzit un zgomot ciudat dar puternic: pe versantul defrișat de deasupra noastră curgea o avalanșă troznind cumplit printre cloambe și peste cioatele fostei păduri! Am luat-o la goană cu viteza disperării. Câțiva bulgări de la „malul” ei ne-au lovit bocancii. Numărul de zile consumate de țapinari pentru a degaja linia ferată (acum e drum auto) ne-a demonstrat ce noroc am avut. Dar salutară a fost mai ales prezența mea de spirit: l-am prins de mână pe nenea Costineanu și l-am smucit zicându-i „Hai!” Deoarece el privea ca prostul avalanșa ce venea spre noi. „Povestea” a apărut ca știre în ziarul „Făclia” din Cluj, relatată de învâțătorul Scuturici din satul Valea Fiadului, care relatase și ce-i povestise în acea zi felcerul meu: că la urcare văzuserăm doi lupi. Care poate că erau câini! La următoarea mea vizită la Cluj, unde veneam la 4-5 săptămâni pentru 2-3 zile „la culturalizare” (filme, teatru, expoziții) m-a abordat un prieten într-un restaurant: „Așa deci, tu stai aici la bere și în ziare ești făcut erou care înfruntă lupii și avalanșele !” Tot din Telciu am reușit prima mea tură adevărată PE munte, pe creasta munților Rodnei, cu domnul Todica, localnic, contabil la Spitalul Rural și cu o colegă, medic. Am urcat dinspre sud, dormind o noapte la stâna Tomnatic a telcenilor și a doua la fosta cabană Puzdrele, apoi până la vârful Ineu cu coborâre în Rodna. Nu uit de mirarea colegei Monica de condițiile din stână, de fum, de mirosuri, de patul din „cloambe” de lemn, de lipsa cearșafurilor. Era prima mea tură cu noul meu aparat foto rusesc din bachelită „Smena 2”, care mă costase 305 lei, cumpărat din Năsăud din salariul meu de 1.200 lei. Următorul meu aparat foto, tot mic, dar metalic a fost ”Beirette”, produs în Germania de Est, pe care l-am folosit în 1973 la urcarea mea pe Mont Blanc și în anii următori. Aparat care am văzut cu mirare acum, în martie 2025, că se găsește de vânzare pe OLX cu 3.200 lei.

În urma unui concurs cu 18 candidați pe două locuri de preparator universitar, de la 1 sept.1965 am revenit în Alma Mater Napocensis, la Universitatea de Medicină și Farmacie. Bucuros că voi avea 62 de zile de concediu, nu 21-24 cum aveau medicii din policlinici. Deja îmi cam cumpărasem treptat cele necesare pentru drumeții pe munte. Doar cortul l-am achiziționat după încă vreo 2-3 ani, din Dealul Feleacului, unde dormeau mulți cehi care se întorceau de la mare. Deoarece corturile românești fabricate la Oltenița erau mari și grele, folosite mai ales de cei cu mașini, pentru „sportul montan românesc”- mersul „la iarbă verde”. Apoi au apărut corturile românești „Cerna 2”, mai acceptabile pentru cărat în spinare. Un astfel de cort am închiriat în vara 1966 din Cluj, de unde se închiriau și rochii de mireasă ! Dar care – noroc că mi s-a spus – nu avea cele două bețe verticale și nici țăruși. Le-am confecționat la Plaiul Foii cu briceagul, din nuiele de alun. Le purtam sub capacul rucsacului, fata, care era „în probă” (unii știți la ce mă refer), se uita mereu să nu le pierd. Unde poteca era prin pădure și strâmtă, mă simțeam ca un dulău cu jujeu la gât, prin desișuri prin care alerga după sălbăticiuni! Apropo de primul meu cort personal. L-am montat mai întâi în camera pe care o primisem de la job. Hai să vă fac să râdeți: era un apartament de trei camere, în comun cu o doamnă divorțată, cu doi copii de cam 5 și 8 ani, care mai stăteau și pe la bunici. Profesorul meu, om hâtru, i-a anunțat pe colegii mei într-o ședință: „Dr. Mititeanu a primit o cameră, cu acces la bucătărie, la baie și la… doamna !” Nici nu mai știu dacă aveam saltea sau încă nu, dar după cât de nebun eram, e posibil ca salteaua să fi fost doar o păturică pe parchet. Dar mai apoi, într-o după amiază, probabil într-o zi de marți, deoarece miercuri aveam ore cu studenții de la ora 14 sau 15, l-am montat pe o pășune din marginea cartierului unde locuiam. Mulți copii din satul vecin, Borhanci, care păzeau animale sau se jucau, se uitau la mine și la cort „ca la urs”!

Aveam în Cluj un prieten – Mircea – mai vechi montaniard, care îmi era gazdă pentru 1-2 nopți când eram medic de țară și mai veneam la Cluj pentru „culturalizarea” de care scriam mai sus. Cu el – burlac – am făcut primele mele ture prin Apuseni în anii 1963-1968. La Scărița-Belioara, Huda lui Papară, Vânătare, prin Cheile Runcului și Pociovaliștei, prin Cheile Borzești și Tureni (în Cheile Turzii fusesem în studenție), în zona Ghețarului de la Scărișoara. Dar în concedii făceam ture și în munți „adevărați”: Rodnei, Retezat, Ciucas, Piatra Mare. Una „de pomină” în Piatra Craiului e relatată în prima mea carte- „Chemarea muntelui”. Nu uit cât praf „am înghițit” de Sf.Ilie 1963, pe drumul neasfaltat de pe Valea Arieșului când am călătorit într-unul dintre cele vreo 4-5 autocare cu turiști, care înaintau în coloană spre Târgul de la Găina. Era încă târg autentic, se vindeau și cumpărau doar produse ale moților. Nu se putea urca cu mașini până sus, nu apăruseră tarabe cu „turcisme” și nici muzici din boxe. Noi am rămas pe Găina să dormim o noapte sub cerul liber, înveliți doar cu o păturică. Nu singuri, mai erau vreo 80-100 de oameni-ciorchini în jurul a zeci de focuri, orășeni ca noi sau moți. Norocul a fost că cerul era senin. A doua zi am plecat într-o lungă traversare peste dealuri spre Gârda-Ghețarul Scărișoara. Ne-am rătăcit! Dar atunci, acele mici cătune numite „crânguri” de către moți, erau încă „pline de viață”, așa că găseam oameni care să ne dirijeze. Ne-a prins noaptea în sătucul Târsa Plai, unde am cerut voie să dormim în fân, în podul unui grajd. Gazdele, care ne invitaseră să cinăm cu ei, n-au acceptat nicicum, ne-au culcat în casa lor mititică și au dormit ei în fân! Dar mai întâi ne-au omenit cu o cină cu mămăligă și lapte. Nu uit că aveau linguri de lemn și masă de lemn. Când am terminat, pe masă rămăseseră trei „poteci” albe de la castron până sub bărbia fiecăruia! Ca „plată”, dimineața le-am făcut poze, lor și gospodăriei, și le-am trimis apoi prin poștă mai multe, și pentru ei și pentru „copiii” lor căsătoriți prin alte „crânguri”.

Două mari dificultăți întâmpinam în dorința noastră de a drumeți la sfârșit de săptămână prin „munții de lângă noi” -Apusenii: zilele de sâmbătă nu erau libere și dificultățile deplasării spre obiectivele dorite. Autoturisme personale nu prea aveau prieteni ai noștri sau le foloseau doar pentru „turism pe patru roți”. Foloseam mai ales metoda „ia-ne nene” până la Turda, metodă curentă și des folosită, eficientă în acei ani, când nici pe cei de la volan nu-i dădeau banii afară din casă! Iar de acolo cu una dintre cele trei curse pe zi ale Mocăniței de pe Valea Arieșului. Dar cel mai mult foloseam autobuzele sau camioanele carosate care plecau din orașe (Cluj, Turda, Aiud, Huedin) să ducă acasă pe mocanii care făceau zilnic sau săptămânal naveta la „întreprinderile industriei socialiste”. Se publica anual „Mersul autobuzelor”, pe care îl foloseam mai des decât „Mersul trenurilor”. Marea majoritate dintre acele „curse muncitorești” plecau din autogări la ora 17. Unele erau autobuze rablagite, dar cele mai multe doar camioane carosate, deoarece drumurile erau pe dealuri cu pante și pline de gropi. În acele camioane ne înghesuiam cu greu și noi și stăteam în picioare, mai ales în prima oră. Mircea era mic de statură, dar eu, cu 1.83 m înălțime stam cu capul aplecat și atent ca la hop-uri să dau cu el în prelată, nu într-una dintre barele care o susțineau. Norocul era că în primele sate mai coborau oameni cu două „job”-uri: unul în fabrică și unul, nu mai ușor, pe lângă casă și se mai făceau locuri libere pe cele trei bănci. După cam două ore coboram, de obicei „la cap de linie” și dormeam în podul cu fân al unui om cu care discutasem în camion. De exemplu o dată am plecat din Aiud cu un camion carosat pe actuala Transapuseana, până în satul Râmeți, unde am coborât din el și apoi per pedes pe abruptul din stânga, la Mănăstirea Râmeți, unde era și o cabană în fosta școală. De acolo am parcurs Cheile Râmețului pe firul apei, chei care nu erau amenajate cu scoabe și cabluri ca acum. Și nu exista nici varianta „pe sus”, pe Brâna Caprelor. În zona La Cuptor, bulboana era „peste cap” și – cu rucsacii puși pe o plută improvizată – am înotat cam 6-8 m, tracționând apoi pluta. Acel loc are adâncime variabilă: sunt ani când apa aduce nisip din amonte și îl depune pe fundul bulboanei, alteori, fiind mai furioasă, „fură” nisipul de pe fund și-l duce la vale, adâncind albia. Nu uit că satul Cheia era pe atunci ca un stup de albine, cu toate casele locuite, cu școala plină de copii, cu biserica plină de credincioși. Acum nu mai sunt localnici acolo, ci doar vreo cinci orășeni doar vara, unii doar la final de săptămână. Excepție e doar Gabriel, deja celebru, mutat aici din București, care de peste 10 ani locuiește și iarna, având două căsuțe ca în Muzeul Satului, pentru care, amatorii de dormit în astfel de „hotel” fac rețineri din vreme. Nu-mi mai amintesc ce variantă am folosit atunci pentru întoarcerea la Cluj. Apropo de „sate-„stupi de albine”: în anii ’60 mai toate erau așa. Și toate acele terase vizibile prin Apuseni și acum, erau cultivate mai ales cu grâu. Se vede asta în imaginea alăturată făcută în toamna 1963 în Șaua Vânătării, până unde acum de urcă cu mașini din satul Sălciua prin sătucul Dumeși. Acum multe dintre acele tarase din Apuseni nu se mai folosesc nici ca terenuri agricole arate, cultivate, nici ca fânațe, ci doar ca pășuni ici și colo. Sunt sălbăticite, invadate de mărăcini și de alte tufișuri. Măcar de-ar deveni păduri !

Tot pe acea șosea am mai mers odată cu acel camion carosat până la „cap de linie”, în satul satul Geogel. A doua zi am făcut per pedes traversarea peste deal, de 9 km Geogel-Cojocani din valea Geogel în Valea Geoagiului, zonă pe atunci impracticabilă cu mijloace auto și de acolo spre Mogoș. Nu visam să fie cândva asfalt pe acolo. Pe atunci Cojocani era cap de linie pentru transport auto din partea opusă, dinspre Abrud-Mogoș. Din Mogoș, prin Mămăligani am ajuns atunci la Detunate și apoi la Roșia Montană și la mocănița Abrud-Turda.. Când mai era încă lumină la coborârea din camion, mai mergeam încă o vreme și dormeam în podul cu fân al unuia din acele multe grajduri răspândite pe dealuri. Apropo, o dată, la Padiș, am dormit lângă cabana silvică, sub o claie de fân, de sub care am smuls (nu ușor !) o cantitate din acea iarbă uscată, făcând „o gaură pentru doi șoareci”! Doar capetele ne rămăseseră afară! Marea surpriză a fost în dimineața următoare când am avut șansa de a admira celebra „ceață padișană”, despre care citisem și despre care îmi vorbise Mircea cu entuziasm: ceață deasă de cam 80 cm. înălțime/grosime, „lipită” de sol și absolut orizontală ca spuma de pe berea din halbă secționată de chelner. Veneau trei persoane spre noi și nu le vedeam picioarele, era ceva straniu. Am mai fost apoi de mai multe ori în Padiș, dar n-am mai văzut acel spectacol fascinant. Mircea era fotograf profesionist, probabil a imortalizat-o, dar eu nu am acea imagine. După o altă tură în Padiș, am coborât spre Beiuș cu un camion ce ducea lemne, deci nu cu benă, ci pe o mică platformă în spatele cabinei. Era și cam periculos și desigur ilegal ! Ca atare, de teama milițienilor, uneori ne dădau jos în primul sat. Era bine și așa, de acolo aveam mai multe șanse pentru mai departe. Cu camioane am mai mers și alte ori. iar când aveam loc lângă șofer era „lux” !

Am avut marele noroc în drumurile mele din anii ’60, să prind câteva chei încă sălbatice, fără drum forestier, fără podețe peste pâraiele din lateral, cu poteci pe mal și de traversat des pârâul din piatră în piatră: Cheile Ordâncușei, un traseu mai lung dar fain de urcat din Gârda la Ghețarul de la Scărișoara, Cheile Pociovaliștei de urcat din satul Ocoliș spre Rezervația Scărița-Belioara, Cheile Cibinului de mers de la fosta faină cabană Fântânele în Stațiunea Păltiniș. În acei ani nu riscai să te întâlnești cu haite de „călăreți” pe motoare zgomotoase și puturoase, nici vara și nici iarna. Toți drumeții se salutau, se opreau pentru scurte schimburi de informații despre traseu, zonă sau alți munți. Cu unii făceam schimb de adrese, apoi de hărți, cu unii am devenit camarazi de ture, prieteni. Doar un exemplu: marele montaniard Dinu Boghez din Vâlcea pe care l-am cunoscut în Rezervația Scărița- Belioara. În acele vremuri, pe munte ne simțeam în vizită la locuri dragi sau dorite, dar ne simțeam și între prieteni, acasă. Nu cum te simți acum pe Moldoveanu, pe Negoiu, pe Lespezi, pe Buteanu, pe Omu. Și cum te simți chiar pe poteci din munți cu mai puține „stele”, dacă întâlnești doar ființe cu două picioare, nu Oameni, cum ni s-a întâmplat recent -22 martie- pe Toroiaga. Regret că în acele vremuri nu țineam un jurnal. Multe din acele ture nu le mai „văd” în întregime. Dar îmi amintesc cu claritate multe zone ale lor. Mai ales locuri de „bivuac” și unele drumuri pe care alergam duminica spre seară să prindem autobuzul/camionul sau mocănița. Nu uit ce goană de cam 1 km am tras în miez de noapte în Câmpeni de la autogară la gara Mocăniței, unde, deși eram mai mulți și riscam să pierdem trenul, șoferul n-a vrut nicicum să ne ducă. Nu uit cum am dormit apoi pe jos, pe intervalul dintre banchete. Iar în Turda, unde am coborât, păream ca bețivii după un chef strașnic. Și încă nu eram acasă ! Iar acasă nu aveam duș ! Și la serviciu trebuia să mergem ! Doar marea pasiune pentru munte ne-a ajutat să facem drumeții în acele condiții. Dovadă a zicerii: „Dacă vrei, poți!”. Însă uneori, de nevoie, mai dormeam undeva o noapte și ne întorceam la Cluj luni dimineața. Am dormit cândva într-un salon liber din Spitalul din Câmpeni, unde era de gardă un medic prieten cu un fost student al meu. Altă dată în fosta Casă de Nașteri din satul Ocoliș unde Mircea o cunoștea pe moașa. Pentru astfel de posibile întârzieri, eu îmi aranjasem să am ore cu studenții luni după amiază, de la ora 14 sau 15. Iar amicul meu avea program mai flexibil. Pentru ture în zone mai depărtate, ne rezolvam câte o sâmbătă liberă. Așa am ajuns de exemplu să facem traversarea Beiuș- Stâna de Vale- Padiș – Ghețarul de la Scărișoara- Gârda.

Deoarece în acest articol e vorba de primele mele drumeții, vă mai relatez pe scurt și despre primele mele lecții de schi. Aveam aproape 30 de ani, când, după primăvara anterioară în care începusem să mă cațăr legat în coardă cu un coechipier, acest mi-a spus că trebuie neapărat să încep și a schia. Pe „pârtiile” scurte de pe dealurile de lângă Cluj, care în acei ani aveau zăpadă toată iarna, nu puteam progresa. Nici pe lunga pârtie de la Muntele Băișorii, din lipsa unui mijloc mecanic de urcare. Așa că, în februarie 1969, văzând la afișierul Universității de Medicină un anunț de „bilet de odihnă” gratuit în Stațiunea Păltiniș, unde știam de la alți schiori clujeni că există un „baby-schilift”, l-am solicitat eu, dornic de „a mă odihni”. Acolo erau mulți alți „oameni ai muncii” și CAP-iști care chiar se odihneau: jucau sah, table, cărți, remi, se uitau la TV – o raritate pe atunci. Unul din cameră vecină silabisea dintr-o carte cu voce tare. Înainte sau după prânzul de la cantină (unde mergeam și eu desigur pentru „plinul de benzină”) unii veneau o vreme ca spectatori la pârtia aflată la cam 15 minute. Unde, schiorii adevărați erau admirați pentru eleganța cu care coborau, iar cei ca mine pentru ambiția cu care se luptau cu numeroasele căzături. Eu, mai ales în primele zile, mă adunam mereu de pe jos. Cineva dintre spectatori mi-a spus că pe mine m-au considerat campion la căzături și m-au numit „omul cu picioare de fier”. Desigur aveam bocanci de oraș, schiuri „cu bacuri fixe” în față și cablu la călcâie. De securit nici vorbă. Dar… eu am avut totuși unul special: la o cădere „mai zdravănă” mi s-a rupt sau mi s-a desfăcut nodul șiretului la unul dintre bocanci, schiul și bocancul s-au dus la vale, iar eu am rămas pe zăpadă cu un picior încălțat doar cu o șosetă ! Dar în ultimele zile reușeam să cobor de mai multe ori de sus până jos fără nicio căzătură! Însă desigur „stilul” meu dovedea că sunt începător. Și chiar după ce a apărut și la Băișoara un teleschi, am mai rămas câțiva ani „începător veteran”, conform proverbului: „Calul bâtrân se învață greu cu hamul”. Dar am dovedit că „dacă vrei cu adevărat ceva, poți!”.

„Am spicuit aici doar câteva secvențe dintre acele multe drumeții din anii 60-70, pentru cei care nu ați prins acele vremuri, acele condiții. Sper ca cei care ați citit cele de mai sus, să apreciați mai bine condițiile ce le aveți acum pentru drumeții. Când mai propunem o tură lejeră de o zi, pe dealuri din Apuseni, cu mers de 2 km/oră, să nu mai primim mesaje cu întrebări de genul: „sunt zone dificile ?, este potecă ?, este marcaj ?”. Acum, amintindu-ne de acele ture, ne mirăm: oare noi am făcut toate astea ? Sau le-am citit într-o carte ? Sau am văzut un film „past times” !