Prin Alpii Bernezi

Relatarea unei ture de patru  zile superbe prin Alpii Bernezi,  pe albele lor „sosele”,  pline de „sanţuri”, si cu urcarea pe doi patrumiari  dintre cei noua din zona : Monch – 4.107 m  si Finsteraarhorn 4.274 m -cel mai inalt din Berner Alpen. Nu dificili, dar spectaculosi, care ne-au oferit panorame superbe.

Albume foto:

Alpii Bernezi

===========================================

Preambul:

Am avut sansa ca in primavara anului 2009  sa parcurgem  pe schiuri etapele 3-6 ale fascinantei  „Haute Route”- Chamonix-Zermatt.

http://www.dinumititeanu.ro/Haute-Route–Part-2 

Asta ne-a indemnat sa ne dorim a parcurge  in anii urmatorisi Berner Oberland Haute Route: o alta tentanta Ruta Inalta, cu  mers pe schiuri, combinat cu ascensiuni cu piolet si colţari pe cateva varfuri din zona Eiger. Ne-am documentat temeinic, am si ajuns  la sfarsit de aprilie 2010 in CH „cu arme si bagaje”. Dar…  dupa ce ne facusem aclimatizarea in alta zona, vremea rea ne-a indemnat sa ne multumim doar a hoinari prin Europa, ceea ce am si facut:

http://www.dinumititeanu.ro/Hoinari-prin-Europa 

In primavara lui 2011, am aflat ca zapada e insufienta pentru parcurgerea pe schiuri a acelor ghetari crevasati; asa ca ne-am multumit cu ture de vara in parcurile nationale Vanoise din Franta si Gran Paradiso din Italia.  Nici primavara asta (2012) n-a fost mai favorabila.   Vazand ca iernile sunt tot mai blande, sansele tot mai mici de a fi  pe acolo conditii de mers cu schiuri, dificultatea armonizarii perioadei cu vechii coechipieri in ture din Alpi (Puiu Dimache, Cezar Manea),   n-am mai avut rabdare sa asteptam. Stiam multe despre Eiger, il vazusem in 2005 de aproape si pe el si pe vecinii sai  Monch si Jungfrau ,acel trio celebru : Căpcăunul-Călugarul-Fecioara. Citisem multe despre  „bataliile” pentru a fi „cucerit” Eigernordwand-ul. Stiam ca in Jungfraujoch  se afla (subteran, in stanca „Sfinx-ul !) cea mai inalta gara din Europa: ” The highest railway station in Europe is located 3.454 meters above sea level.” Stiam ca in Berner Alpen exista cel mai lung ghetar din Europa (Aletsch- 24 km, acum in scadere dramatica si el), ca exista o Piata Konkordia la o confluneta de ghetari, inconjurata de patrumiari, similara cu celebra „piatza” cu acelasi nume aflata in Karakorum, acolo inconjurata de patru optmiari.  Stiam ca o „plimbare” de cca trei zile,  pe acele „mări de gheaţă”, din Jungfraujoch pana in Grimselpass , printre varfuri  de 4.000 de metri si urcarea pe unele dintre ele, ne va da satistactii deosebite. Dar  cartea „Paianjenul alb” a lui Heinrich Harrer, aparuta  recent si in limba romana, invitatia unui bun prieten din CH de a face impreuna ture in Alpii elvetieni, ne-au indemnat  sa renuntam la vechea intentie de  parcurgere a traseului pe schiuri in favoarea colţarilor. Cu mers mai incet,  mai favorabil a face fotografii, mers in mai mare siguranta: legati in coarda si pregatiti a evita  crevasele sau….de a  iesi din ele.

Vacanta din Alpi, 2012:

    Stiam ca intr-o tara asa de muntoasa, va fi imposibil sa avem doua saptamani de vreme buna.  Aveam si planuri de rezerva, ce sa vizitam „mai pe jos” in zilele  mohorate. Zile in care nu doream sa fim „pe sus”, caci nu venisem doar sa urcam, sa „bifam” varfuri, ci sa admiram peisajul, sa „furam” imagini  cu aparatul foto.  N-am avut vreme buna  pentru turele de aclimatizare. In prima zona Bondo- cabana Fura si  Albigna- Pasul Cacciabela, varfurile erau in nori. Abia am zarit renumitul Piz Badile, care era tapetat cu chiciura, dupa ploile si ninsorile din zilele  in care noi goneam spre Alpi. Nici in zona Pontresina-cabana  Tschierva n-am avut noroc: Pe vf Morteratsch ( 3.751 m ) am urcat doar pana la 3.450 m, unde am renuntat din motive de white-out si ninsoare. Riscam ca la coborare sa nu mai vedem urmele, crevasele, unele acoperite de ninsoarea recenta,  care „pândeau” o greseala ! Iar mult dorita urcare pe Piz Bernina (4.049 m) pe superba Biancograt a „picat” si  deoarece eram doar noi doi in cabana in acele zile, dar si din cauza ca o viitura din saptamana anterioara crease doua ravene imense  si facuse pentru o vreme imposibil  accesul spre baza traseului. (am reuşit în 2013 !)  La fel, n-am avut noroc nici pentru „desertul” din planul de acasa: vf.Weisshorn (4.506 m ) din Wallis. Cu ploi ne primise Elvetia, cu ploi ne-a alungat cu doua zile mai devreme…

 Pentru „planul principal” aveam nevoie de patru zile faine si dorinta ne-a fost indeplinita !

Tura Jungfraujoch – Grimselpass: 

Joi 6 sept.2012 la ora 11 il lasam  pe ALP al nostru intr-o parcare din Grimselpass (2.165 m),  urcam in autobuzul (stiam de acasa, de pe net orarul acestora), care ne duce pana in Meiringen, langa gara. Platim cate 111 CHF  de persoana (!!! Elvetia e o tara scumpa !) pentru trenul care sa ne duca prin Interlaken- Grindelwald- Kleine Scheidegg si apoi  prin „trupul” Eigerului pana in Jungfraujoch.  La Kleine Scheidegg  facem pauza de o ora intre doua trenuri, sa admiram si sa pozam de aproape Eigernordwandul, dar care nu se lasa, se joaca cu noi „de-a v-ati ascunselea” !. Il vedem  totusi si pe el si pe celebrii sai vecini. Urcam apoi  cu ultimul tren si ne  suparam ca ferestrele din perete, in dreptul carora trenurile opresc cate 5 minute, ferestre stiute din carti si filme, sunt de cativa ani inchise etans cu termopane. Se pot face poze- neclare desigur-  doar prin sticla ! Oare din cauza viscolelor sau a unor sinucigasi ?

In gara finala (subterana) -3.454 m, in holuri si restaurant sunt inca  sute de oameni. Nici  aici nu se poate deschide vreun gemuleţ ! Liftul spre varful stâncii „Sfinx”-ul  nu mai functioneaza, caci  clientii sunt gata sa coboare cu ultimul tren.  Probabil  de acolo am fi putut poza tot prin sticla. Muzeele cu cristale si alte „atractii” din aceasta „piaţă subterana”  nu ne intereseaza. Dorim sa iesim mai repede „la aer”, asa ca gonim pe lungul tunel prin care se poate „evada” din aceasta civilizată inchisoare.   Accesul pana la cabana Monch, pana unde se aventureaza unii „pantofari”,  e pregatit cu ratrakul. Vremea e superba, cum din fericire va fi si in  zilele urmatoare. Din pacate nu avem semnal pe telefon sa-i spun verbal „La multi ani” Anei, draga mea nepoata care azi a implinit 4 anisori. Ii trimisesem insa un SMS pe la pranz. Peisaj cu culori superbe de seară:

 „Spre seară, cerul la asfințit a început să ia o culoare roz, pătat de nori cirus; apoi, pe măsură ce soarele dispărea dincolo de munți, deveni tot mai roșu. Rosso di sera, bel tempo si spera, roșu seara promite timp frumos a doua zi. Ziua murea încet în liniștea înserării, doar spiritele muntelui își manifestau prezența în sporadicele scrâșnete ale ghețarilor, bubuituri înfundate, trosnetul unui fragment de serac care cădea.” (Nicolae Dimache,  Oameni şi munţi, pag.73)

Vineri 7 sept. La ora 6 plecam din cabana. Nici primii, dar nici ultimii. Traseul clasic spre varf nu e greu. Nici nu ne legam in corda.  E neplacuta doar alternanţa de zone de stanca si zone de zapada inghetata: de a pune si scoate mereu colţarii sau de a urca si pe pietre si stanca cu ei.   Portiunea finala e o superba creasta ingusta de zapada, similara cu cea de pe Aiguille de Bionassay. Avem  noroc sa nu fie vant care sa ne dezechilibreze. La 8.40 suntem pe pe varf ! Superb !

„Elvetienii” cu care aveam azi intalnire, promisesera ca vor urca cu primul tren, dar n-au reusit. Negasindu-i la cabana, ne luam toate lucrurile si pornim catre „gara”, caci de acolo va trebui sa incepem lunga coborare pe ghetarul  Jungfraufirn spre Piaţa Konkordia. Ii zarim in curand. Vechiul si dragul nostru prieten Gec,  ni-i prezinta pe amicii sai din Lausanne:  Iulian si polonezul Macej, coleg si prieten cu Iulian. Ambii ne devin simpatici de la primele cuvinte.

 Ne echipam cu hamurile, ne legam in corzi. Gec ne reaminteste cand se merge „in coarda lunga” si cand „in coarda scurta”. Ne mai arata cum sa purtam „suplimentul de coarda” . Atarnam la locul lor celelalte „scule” posibil necesare pe gheţar; fiecare am devenit un fel de „pom de Craciun”.. Deocamdata se vede poteca, crevase nu prea sunt, dar le vom intalni mai jos, unde ne echipam si cu colţarii si unde facem si o pauza-scoala: exercitii pentru caz de…Doamne-fereste: suruburi in gheaţă, carabiniere, ropeman-uri,  tibloc-uri, cordeline, anouri… Metoda elvetiana, metoda austriaca…   Speram sa nu le folosim pentru „caz real”. Dar nu e de dorit nici sa le tinem atarnate de noi doar … pentru ca asa e „moda” pe ghetari !

Seara faina la Konkordiahutte, „atârnata” undeva sus, pe un prag al peretelui stancos. Pe   terasa, oameni si corzi, sosete, bocanci, tricouri,colţari… se bucura de soare. Multi au in faţă cate o halba cu bere sau reviste, carti din raftul bibliotecii cabanei. Admiram panorama, comparam ce vedem cu harta. Vizavi de Konkordia, pe  umarul din dreapta seii  Lotschenlucke, zarim cabana Hollandia, unde am fi dormit  o noapte  daca am fi realizat in vreo primavara vechiul plan al turei pe schiuri. Holul e plin cu echipamente de munte, atarnate in cuiere sau puse in lazi. Nimic nu se duce in dormitor. Bocancii raman aici; papucii de cabana sunt frumos aranjati pe rafturi dupa numere. Nicio muzica in afara de a vantului.  La ora 18 se serveste cina. Pe peretii cabanei- poze de munte, informatii despre traseele din zona. Toti au urcat aici „sa faca munte”, nu sa faca un chef ! Apoi, fotografii (si nu doar ei) ies din nou afara sa astepte momentul cand soarele saruta varfurile si le  spune „noapte buna”, iar acestea se roşesc de placere. Da, da, pozele va vor convinge ! La 20-20.30, toata lumea doarme. Caci la ora 5 se va servi micul dejun si cabana se va goli !

Sambata 8 sept. E zi de mutare la cabana Finsteraarhorn. Coboram „la mal” pe lungile scari metalice, , apoi urcam o vreme  pe ghetarul Gruneggfirn si deviem spre stanga, spre vf.Grunegghorn-3.860 m. Dar renuntam dupa o vreme din cauza haosului: crevase multe, largi, adanci, blocuri periculoase de gheaţă. Un urias labirint . Revenim la colţul stancoas unde lasasem o parte din bagaje , urcam in saua Grunhornlucke, de unde,coboram apoi traversam  Fieschergletscher dincolo de  care   zarim cabana Finsteraarhorn, cocotata si ea pe stanca,  dar spre care duce o poteca in sepentine. De langa marginea ghetarului, noi doi ne luam apa „de izvor”; in serile urmatoare ne vom gati singuri.

Duminica 9 sept. Ziua in care pornim la 5.30 spre  Fisteraarhorn- 4.274 m -cel mai inalt dintre cei noua patrumiari din Berner Alpen, ascutit, impresionant, dar nu dificil.  Poteca o vreme, apoi momai, apoi- cand deja stingem frontalele-  suntem la limita primei zone cu zapada crevasata,  dupa care urmeaza iarasi o zona stancoasa pe muchia ce ne desparte de alt ghetar. Aici e Fruhstucksattel = saua micului dejun. Mai departe, urmele din zilele precedente si ale celor mai harnici de azi,  ocolesc  crevasele ( din fericire nu multe ) sau trec peste ele si urca serpuit, caci panta e  abrupta.  Dupa cam 4 ore ajungem in creasta, in saua Hugisattel, aflata intre Agassizhorn (3.946 m) din stanga si „varful nostru” din dreapta. Un ghid, cu clientul (plecati din cabana la ora 3 !!), deja coboara. Mai e o echipa de doi cu putin  in faţa noastra. Urmam noi cinci, apoi o echipa feminina de „trei graţii”.  

 De aici incepe catararea. Asa ca preiau conducerea de la Gec. Suntem legati in corzi: eu cu Marlene si Gec, Iulian cu Macej. Dar nu sunt necesare asigurari, urcam mai tot timpul concomitent, prizele sunt fantastice. Daca pana aici „am tras de mine”, acum parca zbor, parca  „a disparut gravitatia” cum scrie undeva Ionel Coman. Mi se striga mereu „mai incet”. Mai ales ca tot eu o rog mereu pe Marlene sa faca poze. Desi  stiu ca acestea nu vor putea reda frumusetea acestei catarari. Ci doar a peisajului din jur, a ghetarilor, crestelor, varfurilor. Pe care le admiram indelung dupa ce – intr-o ora si jumatate de catarare  pe aceasta creasta „de vis”, ajungem pe varf. E superb ! E fantastic ! Peisajul e mult mai impresionant decat cel vazut de pe Mont Blanc.

Noi trei vom cobori agale, mai ales  dupa ce vom fi trecut de zonele cu crevase, unde stancile au  o culoare rosietica-ruginie, iar paraie siroiesc printre ele. Pe terasa cabanei, accept cu placere o halba de bere, oferita cu amabilitate de Iulian. Apoi inca o dupa amiaza si seara faina la   Fisteraarhornhutte. Asta e ceva deosebit faţă de turele din Carpati sau alti munti fara ghetari: si daca e vreme buna si ai mai vrea si ai mai putea merge pana la apusul soarelui, prudenta (puntile de peste crevase sunt inmuiate !) ii obliga pe toti sa stea.  Asa ca stau si eu pe terasa cabane si „… las peisajul sa intre in mine ca-ntr-un sorb” (Mariana Vasiliu).

Luni 10 sept. Plecam tot la 5.30, dar…la vale.  Spre si apoi pe marginea si pe ghetarul Fieschergletscher. Nu e bine nici cu coltarii si nici fara.  Apoi cotim la stanga, in urcare spre Oberaarhornhutte- 3.256 m.  Care e cu ceva mai sus de saua in care ne despartim de cei trei prieteni, mai grabiti sa prinda autobuz si tren spre Grindelwald unde e masina lor ! Marlene urca pana pe terasa unde e cocotata cabana, cu gandul sa mai puna o stampila in carnetul-jurnal de ture. Multi turisti din Dolomiti si Alpi sunt si colectionari  de stampile de la cabane. Acestea sunt ca si  timbrele, care de care mai originale, mai frumoase. Dar se intoarce dezamagita, cabana era inchisa !   Cam asa e la toate: personalul, care se scoala pe la ora 4 din noapte (in unele locuri si mai devreme !) pentru a servi micul dejun , doarme apoi pana spre pranz  sau face ordine.

Gec ne spusese ca  acest  ultim ghetar al turei e mai „bland”. Cred insa ca s-au convins si ei ca n-a prea fost asa. Am fost si pe el ca intr-un labirint. Am cautat, am ocolit, am sarit multe crevase. Culmea e ca acum, cand eram doar eu cu Marlene,  s-a rupt sub mine o „punte” !. Brrr ! Am reusit sa ma agat cu pioletul de malul opus al parsivei crevase. Caci pe Marlene care era in faţă, o atentionam  la crevasele „delicate”, coarda dintre noi  era  de fapt mereu intinsa. Am ajuns apoi cu bine la „coada” lacului de acumulare Oberaarsee.  De unde, poteca pana la baraj si Berghaus Oberaar si inca o ora si ceva pana in Pasul Grimsel pe frumoasa sosea alpina care ofera o  panorama impresionanta. Pe versantul de vizavi, dincolo de Grimselsee, ne atrage atentia o  „esarfa”  alba, verticala: un parau vijelios care debuteaza cu un puternic izbuc ! Il zarisem si joi din autobuzul ce ne ducea spre gara din Meiringen. ALP ne astepta credincios in unica  parcare fara plata din pasul Grimsel….

Epilog:

Aflasem deja ca de maine dupa masa, peste Elvetia va trece iarasi un front de ploi, ca cel care ne intampinase la sosirea in CH . Deci ne revizuim planul de acasa:  amanam pe alta data Weisshornul, sa mai urcam atunci si alte varfuri din Valais / Wallis: Dom, Monte Rosa…(PS: Le-am urcat în anii următori !) . Asa ca trecem iarasi la ceea ce Walter Kargel numeste in recent aparuta sa carte: „alpinism pe patru roti”. Coboram pe spectaculoasa sosea spre Meiringen, ne montam cortul in campingul Aaresclucht, apoi dimineata vizitam impresionantele chei cu acelasi nume, inalte si inguste. (https://en.wikipedia.org/wiki/Aare_Gorge )  In drum spre dragii prieteni  Mirela si Stefan care locuiesc intre Garmisch Partenkirchen si Munchen, vom mai face niste ocoluri, sa trecem din nou sau prima data prin alte pasuri de inaltime: Sustenpass, Klausenpass, Fluelapass. Prin cateva din multele pasuri dintre muntii helvetici, trecusem si in primele zile ale acestei vacante: Bernina. Maloja, Julier, Oberalp, Furka. Si admirasem peisajul verde si atat de curat din Valea Innului -Engadina (intrasem in CH dispre Innsbruck),din Val Bregalia si altele. Am vazut din nou Expresul Bernina , apoi  Glacier-Express-ul.

 De pe o sosea secundara dintre Thussis  si Illanz am admirat  de sus adancul defileu al Rinului (Rheinschlucht), Rin pe care tocmai atunci treceau cateva echipaje de rafting !. Tot din Thussis, am facut o deviere spre Splugen,  pentru a vizita impresionantele chei Via Mala (http://en.wikipedia.org/wiki/Viamala ).  Nu departe, la Rofflaschlucht (http://de.wikipedia.org/wiki/Rofflaschlucht ) ne-a impresionat tenacitatea unui om care in timp de sapte ierni, fara expozivi, doar cu dalta si ciocanul (expuse si ele si poze de atunci intr-o camaruta ) a creat in stanca o cale de acces destul de lunga spre cascada din apropierea hanului sau, pentru ca turistii ce o vor vizita, sa-l  salveze de la  faliment , Caci hanul  era  tot mai pustiu dupa  deschiderea noilor sosele peste pasurile Splugen si San Bernardino. (prin care trecusem alta data ).

La poalele lui Piz Badile, in micutul si cochetul sat Bondo ne-am simtit „hoinari prin trecut”- la fel cum ne-am simtit ,in alta tura prin zona,  in satul Soglio, aflat pe  versanul de vizavi.  Sunt atatea locuri faine ce pot fi vazute si cand varfurile de munte sunt in nori ! Cum era si Zugspitze cand, joi 13 septembrie am hoinarit doua ore prin statiunea Garmisch Partenkirchen. Apoi, de la amabilele noastre gazde din Starnberg, n-am plecat spre casa, ci spre Praga- (pe care Marlene inca n-o vazuse) , unde se anunta vreme buna in zilele urmatoare. Am inceput  vizita cu castelul Karlstejn, apoi, o seara pana tarziu si inca o zi plina prin „orasul de aur” nu se pot uita. Si nu puteam pleca din Cehia si Moravia fara o vizita la alte cateva „obiective”, unele in Patrimoniul UNESCO: Biserica-osuar din Sedlec (http://en.wikipedia.org/wiki/Sedlec_Ossuary ), orasul medieval Kutna Hora si a sa imensa biserica Santa Barbara (http://en.wikipedia.org/wiki/Kutn%C3%A1_Hora ), oraselul Telc (http://en.wikipedia.org/wiki/Tel%C4%8D ).  Au fost si acestea „alte Annapurne”- cum ar spune Maurice Herzog.

 In ultima seara a acestei vacante, in Erd, langa Budapesta, am rememorat periplul nostru cu povesti si imagini impreuna cu dragul nostru prieten Miki Gyongyosi si sotia sa.

    Si ca de obicei, ca la orice intoarcere dintr-o tura, printre „ce si cum a fost” rasare si samanta unei alte ture care va fi….  

 Albume Foto:   https://foto.dinumititeanu.ro/2020/06/21/alpii-bernezi/

*****