Retezatul în blană de leopard

Motto: Firişoarele de apă din omăturile topite primăvara, se strâng, se împletesc, se amestecă, cresc, se umflă, coboară, invadează şi puhoiesc malurile, spumegă şi urlă, iar trupul de piatră al muntelui e brăzdat, spintecat de pâraie sălbatice, zgomotând apoi în furioase râuri de munte înspumate, ca nişte bidivii şi impetuoase ca nişte gladiatori… Andrei Pandrea

Cam asta banuiam că vom găsi în Retezat la acel sfârşit de lună mai, când, întorcându-ne din Hăşmaş, ne gândeam ca de obicei unde să mergem data viitoare. Undeva la graniţa dintre cele două anotimpuri, graniţă ce ştiam că nu e o linie clară ;i definitivă între iarna ce se retrage şi primăvara ce ia mereu în stăpânire noi teritorii de la aceasta. Ne era dor de un arhipelag cu mari insule de zăpadă, răspândite haotic pe o mare de iarbă împodobită cu flori primăvăratice. Un aspect pe care nu mai ştim când l-am numit „munte în blană de leopard”. Ne era dor de liniştea muntelui, „tulburată” doar de triluri de păsărele, de fluierăturile marmotelor, de sunetele arcuşului vânt pe harfe de cetini, de fondul sonor al şuvoindelor căscăduţe. Imi aminteam vag de gânduri inspirate lui Andrei Pandrea de un asemenea anotimp în munte, ganduri scrise în cartea-eseu „Hoinar prin Bucegi” cu sensibilitea şi tumultul sentimental al vârstei de 17 ani. Ajuns acasă, am luat din raftul bibliotecii acea carte prefaţată de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, să recitesc acele gânduri şi să le folosesc ca motto, după realizarea ideii ce ne venise în acea primăvară, nu aşa tmpurie ca cea recentă. În multe ture suntem însoţiţi de colegi de club, de prieteni plăcute ocazii de a oferi bucurie din bucurie. Dar s-a întâmplat ca în asta să fim doar noi doi; au şi turele în doi şi cele solitare farmecul lor.

Vineri 18 mai 2002, seara, ne montăm cortul pe o pajişte de lângă drumul ce duce spre staţiunea Râuşor, nu departe de aceasta.

Sâmbătă dimineaţa, ajunşi în frumoasa căldaruşă Ştevia, ne simţim într-un colţ de rai. Facem o pauză destul de lungă, mai ales că aparatul foto o cere insistent. Apoi ne montăm colţarii pe bocanci, căci zăpada e moale doar pe câţiva centimetri de la suprafaţă, soarele ajunge mai târziu aici şi începem a „campona” un culoar ce ne duce cu spor spre ultima seuţă dinspre vârful Retezat a culmii Lolaia. Altă pauză pe vârful Retezat, admirând şi fotografiind zările, vârfuri şi creste bine cunoscute. Alte pauze în şaua Retezatului, apoi lângă „Crinul de Piatră”, în vârful Bucura, în Poarta Bucurei. Constatăm că „tratative diplomatice” între cele două anotimpuri se duc şi pe suprafaţa lacurilor, cele mai multe cu nume de fete, mai misterioase acum decât vara. Nu vedem pe nimeni, senzaţia de libertate e totală, suntem ” Far from the Madding Crowd” cum ar spune Thomas Hardy. E atâta linişte, atâta pace. Sperăm ca la refugiul Bucura să nu avem multe decepţii. Intr-adevăr în jur şi înăuntru nu găsim multă mizerie; totuşi muncim o vreme să adunăm, să compactăm, să maturăm, să lăsăm refugiul aşa cum ne-ar fi plăcut să-l gasim ! Din păcate aveam rucsaci prea mici, în care încap doar puţinele noastre gunoaie şi încă vreo câteva. Nu pututem duce jos sacul de gunoi ce l-am umplut, mai ales că mâine vom pleca spre vârful Peleaga.

Duminică, plecarea matinală (la 5.30), când zăpada e încă „beton”, ne îndeamnă să folosim din nou colţarii în partea finală a urcuşului spre Peleaga şi apoi la traversarea Capului Pelegii pe versantul său sudic, cu gândul la tragedii petrecute iarna pe această zonă, unde unii confraţi întru pasiune au aplicat românescul principiu „merge şi aşa”, adică nu au folosit colţarii şi nu aveau piolet, ci doar beţe. Ne-am mirat că în aceste două zile frumoase, am văzut doar opt oameni: cinci urcau sâmbătă din valea Stânişoarei spre Şaua Retezatului. Din Poarta Bucurei, i-am văzut mai apoi pe vârful Retezat. După vârful Peleaga-„topul” masivului ajungem în căldarea Pietrele, din care traversăm în valea Stânişoarei, planul fiind să trecem şi peste muchia Lolaia prin şaua Ciurila, căci maşina ne rămăsese la Râuşor. În zona „la Borduleţ”, în timp ce noi coborâm, ne salutăm de la distanţă cu alţi trei care urcă. Ne despart de ei nişte şuvoaie dificil de traversat. Unul dintre cei trei mie mi se pare că are o şapcă albă (soarele este puternic). După o vreme, Marlene, care are vederea la distanţă mai bună ca a mea, îşi rosteşte un gând: „oare cel cu părul alb nu era Pif? „. Şi am aflat mai apoi de la prietenul comun Eugen Roman din Hunedoara că Pif era ! „Pif” Riţişan, veteran al muntelui, al alpinismului şi al salvamontului hunedorean. Bun şi vechi prieten. Ce păcat că Marlene nu şi-a rostit gândul mai devreme! Am ratat o firească şi „dacică” îmbrăţişare cu „Omul cu părul închiciurat de gerurile din Carpaţi”. Ratarea acestei îmbrăţişări ne-a amintit de o tură similară realizată în primăvara anterioară, tot în luna mai, pe o zona a crestei făgărăşene (Şerbota-Ciortea), tură pe care am relatat-o în nr. 468 al revistei. Atunci am avut marea bucurie şi surpriză să-l întâlnim şi să-l îmbrăţişăm pe vârful Şerbota pe Lucian Clinciu din Zărneşti, aflat într-o cursă demnă de valoarea sa şi tipică pasiunii sale: alergarea pe munte, vara în ghete adecvate şi iarna pe schiuri. Era în a 3-a zi de la plecarea din Predeal, cu planul să ajungă în opt zile la…. Herculane şi să participe şi la Hercules Maraton ! Şi l-am reîntâlnit în vinerea urmatoare lângă Herculane, mai avea câţiva km de alergat până la statuia lui Hercule. In acea ultimă zi parcursese 85 km in 15 ore! Si l-am reintâlnit în sâmbăta aceea şi pe traseul de maraton, pe care noi ne aflam doar ca drumeţi, suporteri şi fotografi. Încă o data „Jos pălăria” în faţa lui Lucian ! Dar şi când, în turele în doi pe munte nu întâlnim prieteni aievea, multe locuri ne amintesc de prieteni cu care am trecut pe acolo, cu care ne-am întâlnit pe acolo. Aşa că şi de data asta, cu puterea gândurilor, am „teleportat” lângă noi pe mulţi confraţi întru pasiune. Să se îmbete şi ei cu minunile din jur, să salute şi ei pe Măria Sa Muntele, gazdă primitoare, ce ne-a întâmpinat îmbrăcat în hlamida sa din blană de leopard.