Revelion „cu lăutari”

Povestea turei de revelion 2004, 5 zile pe schiuri, cu 4 nopti in cort, intre Huedin ( satul Rogojel ) – Vladeasa – Padis – Calineasa – Ghetarul de la Scarisoara – Garda.

Motto: Excursia fara rataceala e ca nunta fara lautari.

Alexandru Vlahuta

Planul initial era sa mergem cu trenul pana in halta Bologa, de unde sa urcam spre cab. Vladeasa pe schiuri, pe culmea dintre vaile Hentzului si Draganului, prin satele Tranis si Visag. Mai facuseram asta dus – intors, dar banuiam ca acum nu vom avea zapada suficienta in prima parte, ceea ce s-a dovedit a fi adevarat. Asa ca, in ziua de luni, 29 dec.2003, cu rucsacii de 80 l burdusiti cu de toate, coboram din Matilda -batrana noastra Dacie- in satul Rogojel. Copiii lui Nelu, nepotul-sofer si cativa localnici mirati de planul nostru „temerar” ( – „Nu va e frig in cort? Nu va e frica de salbaticiuni ? „), asista la montarea „focilor” si la „start”.

 Ca niste adevarati ”expeditionari”, ne uitam la ceas: e ora fix 11. Pornim pe drumul mai lung, cel marcat cu triunghi rosu. In curand, vremea frumoasa, peisajul tipic de Apuseni- ne indeamna la primele pauze foto. Ne indeamna de fapt si umerii ! Intre 13.20- 14 facem o pauza mai mare in poiana cabanei Vladeasa ( Poiana Franturii ) , dar nu mai urcam cei cam 150 m pana la ea. De aici pornim prin padure pe drumul stiut, marcat cu banda albastra (BA). Zapada buna, nici prea mare, nici prea mica, nici prea moale ( maine va fi ! ) Pana dupa Poiana Zanoaga, nici o urma. Apoi trei urme umane, ce veneau dinspre amonte, dar dispareau in padure ! Aha, erau vanatori, cautau „vanat” sau nu voiau a fi vazuti pe la/langa cabana. Mai sus, peste urmele lor, se suprapuneau urmele unui cerb. Lansez Marlenei ipoteza ca cerbul ii urmarea pe vanatori ca sa-i impuste …

La ora 16 suntem langa cele doua cruci puse aici de familii si prieteni pentru trei din victimele accidentului aviatic din 4 febr.1970 : Paul Popescu, Kosa Carol si Nagy Francisc. De ce nu un mic monument cu numele tuturor celor 29 de victime domnilor de la Tarom? A, da, pe atunci nu se putea… Acum e tarziu ?

La 16.50, in Saua Pietrele Albe ne montam cortul chiar in drum, glumind ca poate dimineata ne va deranja vreo masina. Avem semnal, dam/primim cateva telefoane, mesaje. Mersi prieteni ( Oana, Allen si unii nesemnati..) care erati cu gandul langa noi..

Marti 30 dec. Inca nu a venit vremea rea, anuntata. La 6.30 iesim „din scutece”. Ne-am iesit „din mana”, caci abia la 8.40 ne luam rucsacii in spinare. Apropo de masina, pe la 7.30, cu mare greu ne-a ocolit o sanie trasa de cai, care urca dupa lemne. Matinali oameni. Baiatul din sanie parea congelat de-a-binelea ! Nici vorba sa ne creada ca noua ne-a fost cald asta noapte ! La ora 9 suntem la ramificatia spre dreapta a marcajului circuit ( punct rosu ) ce se intoarce de aici la Cabana Vladeasa peste varf. Ne amintim cum ne-am chinuit candva pe el, prin padure si zapada mare cu schiurile, dar ce fain a fost dupa iesirea din padure….

In curand, poiana din saua „Intre Munti”. Dupa inca o vreme, incepe urcusul. La 10 eram pe/putin sub Vf. Varfurasul-1686 m. Prima pauza de odihna si foto. Nu e senin, dar sunt multe petice de cer albastru si vizibilitate buna. In „spate” e Vf. Vladeasa ( al 2-lea din Apuseni 1836 m ) , cu ale sale doua cocoase. Undeva spre est recunoastem „al nostru” Muntele Mare, al 3 lea din Apuseni : 1826 m. Urmeaza o lunga coborare pana la si prin padure, apoi un lung ocol spre stanga. Il stiam cu probleme din vara lui 1999, caci e zona cea mai deficitar marcata. Nici atunci nu am gasit marcaj, drum/ poteca /culoar, , dar ne-am descurcat cu harta.. Ne cam chinuim prin padure, ne chinuie si schiurile de care se lipeste zapada- si de piei- si de schiuri, dupa ce am dat jos pieile/”focile”. De disperare, ca sa nu ridicam 3-4 kg in plus la fiecare pas, le ceruim cu lumanarea ! Aluneca acum fain la vale si pe loc drept. Dar urmeaza urcusul spre Nimaiasa.

 Alunecam inapoi ! Ne sprijinim bine in betze, ( seara ne dureau tricepsii ! ), mergem in zig-zag, caci „focile” adezive nu e voie sa le montam peste lumanare ! De mers pe bocanci nici vorba: ne scufundam , desi nu adanc, zapada are cam 25 cm, dar in unele zone are 50 . Si nu ne dorim in spate inca 5,2 kg (eu) , 4,6 kg (Marlene)- greutatea schiurilor. In dreptul Vf. Micau/ Macau, mai razuim din ceara lumanarii cu briceagul (de furiosi ce eram, poate am pus prea multa !) si acum e mai bine o vreme, dar mai apoi , „saboti de zapada” ne umplu iar de adrenalina si transpiratie. Lovind in cantul schiului cu batul- sa sa se „descalte” de zapada, Marlene reuseste sa-si rupa un bat ! Il „doftorim” si renuntam la planul de a ajunge in acea seara la Piatra Talharului, asa ca la ora 16 punem cortul la 3-5 min de Gardul de Piatra si cu gandul ca sus, in platou poate va fi vant.  Notă ulterioară: Apropo de „sabotii de zapada” :  la noi încă nu apăruseră sau noi nu știam de spray sau ceară pentru foci !

Miercuri 31 dec. Alarma mobilului da desteptarea la ora 6.00. Au fost suficiente 9 ore de somn. La 7.50 plecarea. La 8.15 rasare soarele- ultimul rasarit din 2003. Desigur fixam rasaritul pe pelicule si in suflete. E f f fain. Zapada excelenta, da Doamne sa tina tot asa ( rugamintea ne va fi ascultata ! ) Nu e frig, nu e vant. Intre 8.50-9.10 pauza la Piatra Talharului, o intersectie de marcaje. Aici, indicatii orare rezonabile, e jumatatea distantei intre cabanele Vladeasa si Padis . Montam ( era cazul de ieri ! ) -rondelele mari pe betze. Ocolim vf. Britzei prin stanga; se mai ghiceste ici colo drumul. In fata ne apare „top”-ul Apusenilor: Cucurbata, 1848 m.,cota usor de tinut minte. A urmat o lunga si lina coborare; dar de lene nu am dat jos „focile”. O voi face -eu- la coborarea urmatoare, de pe Coasta Braiesei: o alunecare faina, in linie dreapta, pana in sa, la crucea pe care scrie: Cosma Florin 1948-2002. Turist? Cioban? Dumnezeu sa-l odihneasca ! Ca timp, nu am iesit mai bine ca Marlene ; timpul castigat de mine prin alunecarea mai rapida, l-a consumat demontarea/montarea pieilor.

Lunga pauza ( 11.55- 12.40 ) in Saua Cumpanatelu. Indicatia orara de aici : 6 ore spre Cab. Vladeasa e aberanta ! E poate pentru alergatori.( Tot 5 1/2- 6 ore scria si la Piatra Talharului.! ) Aici, in sa, am intalnit urmele a trei schiori cu schiuri de fond ! ( jos in poiana vom gasi mai multe ). Coborarea spre Piatra Arsa, pe drumul dintre ienuperi ne pune la incercare si pe noi, care am blocat legaturile. O cauza era greutatea rucsacilor. Alta ca eu nu aveam claparii de tura , ci noii mei bocanci Kayland- adusi de Mosul. Mult mai comozi la urcus si pe plat, dar care nu ma ajuta la coborari/viraje, avand reflexele formate de clapari ! Notă ulterioară: Pe atunci clăparii nu aveau ca cei de acum cele două poziții Schi și Walk /mers, erau cam ca cei de pârtie, dar cu talpă vibram. O zi de mers, erau acceptabili, dar pentru mai multa zile trebuia să fi masochist ! Marlene a fost o buna „plugaritza” pana in poiana, dar eu am luat vreo 3 trante.. Dar gropile facute de fondisti erau mai multe si mai dese. Incercasera si fara schiuri, dar se scufundasera adanc si se pusesera iarasi pe ingustele lor talpici de alergare, nu de coborari in zapada intacta si viraje. Prin poienele ce au urmat, zapada fiind „grea”, am preferat coborari in zig-zag, cu intoarceri pe loc. Apropo: evitati a face „plug” si viraje, derapaje cu „focile” ! Se dezlipesc si se uzeaza rapid ! Iar o fractură… nu e de dorit !

La 14.30 eram la ramificatia spre Cetatile Radesei. De aici, alunecam si noi in gen schi de fond. Urmele adevaratilor fondisti se opreau la cabana Varasoaia. De aici, pe urme de tractor, ajungem la 16.20 la cab. Padis. Pana ce Marlene ia cateva imagini, eu cumpar doua ape minerale de 1,5 l. Pana aici, desi bausem ceai destul ( dar cu apa din zapada) ne chinuia dorul de „apa minerala si lapte” – cuvinte pe care Marlene ma rugase sa nu le mai rostesc ! Bem cu inghitituri mici, caci e prea rece pentru oameni incalziti. Intrebam de clientii de revelion. Sosisera deja 8 clujeni per pedes dinspre Ic Ponor. Bravo lor ! Cabanierul era nelinistit ca nu-i mai soseau cei asteptati dinspre Pietroasa: cinci masini remorcate de un tractor ! As fi vrut s-o vad si pe asta ! Oare unde i-a prins ora discursului prezidential ?

Caci noi – de teama boxelor si petardelor- ne-am departat cu inca 30 min. de cabana, incepand la ora 17.05 montarea „hotelului de revelion” in saua de langa Biserica Motilor, în zona ”Între judetze” . Nu e frig, nu e vant. Asa ca am motive in plus sa ma pregatesc pentru „petrecere”. Ma spal bine cu zapada si sapun „in doua reprize” : mai intai de sus pana… deasupra genunchilor. Ma imbrac, apoi ma descalt, ma sapunesc si alerg in jurul cortului ca sa-mi dau jos sapunul de pe picioare. Ce cald e acum in cort, ce bine e acum , curat, in haine curate. Marlene imi tine apoi oglinda ( in cort ) si ma rad la frontala. Imi pare rau ca nu am adus ( poate la anul ! ) un papion ! Pregatim masa festiva: eu mesteresc/gatesc la primus. Marlene are desigur surprize culinare, mai ales desert. Apare si sticlutza cu 187 ml ( asa scrie pe ea !) vin Murflatar. Doamne, ce betie vom face ! ( Acum, cand scriu, sticlutza goala e langa mine. Am avut grija la sosirea in Cluj sa n-o aruncam la tomberon cu celelalte ambalaje si gunoaie.). Ne uitam mereu la ceas, ca sa stim cand e secunda mult asteptata. Cu 1 min. inainte ( ceasul meu e la secunda ! ) se aude prima petarda. Dupa ora 0 au mai fost doar cateva… 

LA MULTI ANI ! LA MULTI MUNTI ! Noua si Voua dragi Prieteni ! 

Din pacate nu aveam semnal pe mobil! Va multumin tuturor celor care ati incercat sa ne vorbiti/scrieti, la toti care v-ati gandit la noi. Ne-am gandit si noi la voi, la toti cei care iubiti muntii, indiferent unde ati fost in acele clipe, dar mai ales la cei pe care va stiam in cort la Lacul Pietrele sau in refugii din Piatra Craiului, in cabana Sambata sau care erati in alte cabane din munti…

Ne rememoram desigur si revelioanele anterioare, petrecute de noi doi ca si acesta, unde ne simtim cel mai bine, cel mai acasa, in cea mai draga casa/cabana a noastra: cortul. Caci cabana noastra de la Muntele Baisorii e si la acest revelion, pustie… 

Joi 1 ian. 2004. Ne miscam la 7, cand multi, astazi , abia se culca. La ora 9, pornim. In prima culme, avem semnal si ne citim mesaje si nr de telefoane pierdute. Introducem cartela Marlenei si-i anuntam prin SMS ca sa nu-i trezim pe Radu si Luciana care sunt impreuna cu alti prieteni ai lor la Hanasesti- langa Ghetarul de la Scarisoara, ca vom face o zi pauza la Calineasa ( tura /circuit de o zi fara bagaje).

Dar… „planul de acasa nu se potriveste cu cel din targ”. Din tot acest traseu de 5-6 zile, aveam o singura zona – asta care urma- pe care n-o parcusesem de 20 de ani ! Si nici in 1999, cu Marlene si trupa de 17 colegi ai lui Razvan nu o facusem, caci atunci, venind tot de la Vladeasa-Padis, am urmat marcajul triunghi albastru, spre Casa de Piatra ca sa vizitam si Ghetarul de la Vartop ! De data asta, dupa ramificatia marcajelor, am incercat/sperat sa urmam banda albastra spre Calineasa – Stanisoara – Ghetar. Am incercat… Dar n-am reusit, desi nu era ceatza de care ne-a fost/ ne este mereu teama. Semne de marcaj sunt aici f. rare, in zonele fara padure nu mai sunt stalpi de marcaj, poteca era acum acoperita de zapada, semnele de pe pietre la fel. Nici harta nu era prea buna, nici noi nu am studiat-o foarte atent. Asa ca… a urmat „nunta cu lautari”: rataceala ! 

Era ora 15. Dorind/calculand ca – prin padure- ( padure nefigurata pe harta din MC ) chiar fara marcaj si drum – vom ajunge rapid in Calineasa, am ajuns pe inserate in… valea Garda Seaca ! Ceea ce parea la inceput un drum prin padure s-a dovedit o amagire. Iar padurea rara si cu panta lina, a devenit apoi tot mai deasa, cu tot mai multi copaci rasturnati. Asa ca… intram in cursa Ecco Challenge. Desele urme de cerbi, nu ne-au ajutat. De urs- aici- nu am intalnit si nu regretam. Greu de descris cum a fost. Ciudat e ca am cazut doar de 2-3 ori, eu, fara clapari, Marlene, care avea clapari de tura, nu ! Cand am realizat in ce „hora” am intrat, nu ne-am intors pe „firul Ariadnei”, pe urme. Am hotarat sa ne autopedepsim si sa continuam, stiind deja ca nu in Calineasa vom ajunge. Panta a devenit apoi abrupta. Jos schiurile de pe bocanci, sus cu ele pe rucsaci si in spate ! 

Acum regretam ca de pe acolo nu am luat nici o imagine; ne gonea seara, doream macar un loc plat pentru cort, chiar si in padure. Se zarea un parau. In fine ajungem la el. Din fericire avea drum de tractor, cu zapada intacta. Doamne ce bucurie! Dar… dupa o vreun km., la o confluenta, drumul dispare, rupt de torente. Iar ni se urca si schiurile in spinare. Si iar Ecco Challenge, din piatra in piatra, pe pietre alunecoase, cu mereu treceri de pe un mal pe altul si peste busteni/ragalii. Doamne, cat va mai tine? Din fericire nu mult . La ora 16.15 suntem la drumul forestier, cu urme de camion/tractor. Ufff ! Ce usurare ! Sigur ca e valea Garda Seaca, mai jos e satul Casa de Piatra. Ne consoleaza o faina alunecare- doar arareori ne ajutam cu betzele ! Zarim pe stanci semnul TA ! Dupa cam 3 km, trecem in viteza prin „centrul” satului, sub privirile uimite ale unor copii ale caror sanii nu aveau asa viteza. Dupa inca vreun km, la ora 17 ( ora noastra !) montam cortul intre drum si vale. Ne amuza comentariile unor turisti ce trec pe drum. Unul ( mai cherchelit !) spunea ca suntem o capitza de fan. O doamna, mai perspicace, pe baza luminii de la lumanare , a pus corect „diagnosticul”: e un cort…. Nu ne-au urat „La Multi Ani”, desi era datoria lor. Nici noi nu am dat semne de viata…

Vineri 2 ian. La ora 8.15 devenim din nou schiori-fondisti. Aceasta coborare/alunecare de inca vreo 7-8 km a fost o placere, un balsam pe „rana”. La ora 10, incepem urcusul spre Ghetar pe marcajul TR. O poteca ingusta- „tobogan de gheatza” de cateva sute de metri, ne stoarce din nou. In fine, devine ‘”cuminte”. La 11.40 suntem la masa cu banci din apropierea Ghetarului. Un grup de cam 12 persoane, inclusiv copii de 5 ani, merg sa-l viziteze… Noi pornim iarasi pe schiuri, trecem prin catunul Ghetar, spre Ocoale. De la „voioaga cu apa” ( de unde plecau cateva sanii cu butoaie pline- apa in aceste catune e mereu o mare problema -asa ca nu am inteles de ce unii din amicii lui Radu si Arnold au fost suparati ca n-au avut apa calda ! ) . Cotim la dreapta pe PR spre „statiunea” Hanasesti- un catun foarte pitoresc, ca si celelate din zona, unde sosim la ora 12. 

Urari, imbratisari, potop de intrebari, de raspunsuri. Arnold si Radu, experti ai zonei ( au condus multi straini si pe aici ) sunt cei mai activi. Se mira de rataceala noastra. Dar…asta este, a gresi e omeneste si e cinstit sa recunoastem cand gresim. Graba, neatentie, superficialitate + dificultati obiective de orientare in zona. Ei ne consoleaza spunand ca multi se ratacesc/bajbaie/cauta si vara. Vara mai apar alti turisti, mai sunt localnici cu vitele. Acum… noi si Muntele.

Eram hotarati ca in ziua urmatoare- sambata 3 ian. – impreuna cu unii dintre ei ( erau 11 ) sa facem pe schiuri, fara bagaje, un dus- intors pana unde am gresit. Dar ei hotarasera ca a doua zi la pranz sa plecam spre casa. Intre timp, stiind ca Targul de la Calineasa, inca ne-kitsch-uit ca cel de la Gaina, e cu o saptamana inaintea acestuia, cerem amanunte. 

Aflam ca nu se tine Duminica, ci in fiecare an in 13 iulie, „de Sf. Petru si Pavel pe vechi” . Ne uitam in calendar. Pica intr-o zi de miercuri. Asa ca deja ne planificam atunci un concediu de 5 zile pentru a participa si la acesta nedeie seculara – o veche dorinta- si pentru a colinda prin acele locuri minunate numite Calineasa. E una din cele mai mari aglomerari de case-gospodarii sezoniere „colibe/stane/mutaturi ” dintre cele peste 25 pe care eu le cunosc in Apuseni. Sunt adevarate sate/ catune unde motii se muta in lunile calduroase „la varat” sau, cum se mai spune – ce dulce suna acest verb uimitor: ” la muntarit” !

In acea seara, desigur nu am mai dormit in cort, mai erau paturi libere la pensiunea familiei Lazea. 

Sambata 3 ian. Este din nou soare. Iesim sa repetam pozele/filmarile facute ieri dupa masa. E un peisaj de basm. Ne deranjeaza doar stalpii retelei electrice, pe care ne chinuim sa-i evitam/ ascundem. Parcurgem o parte din traseul in circuit marcat cu PR. Sanii incarcate cu gunoi de grajd. Copii duc /aduc vitele la /de la adapat. Case, gospodarii rasfirate, majoritatea decente, traditionale. Doamne ce peisaj ! O geografie derutanta; vai ce sunt si nu-s vai, doline, polii. Ne imaginam cum va fi aici peste 4-5 luni si ne gandim ca poate vom reveni in „Statiunea Hanasesti- Ocoale- Ghetar” la primavara, cand pomii vor fi in floare si cand stalagmitele de gheatza din celebra pestera a zonei sunt in apogeu de frumusetze.

La ora 13 soseste „sania cu zurgalai” care incarca rucsacii sa ni-i duca pana in valea Ordancusa, la masini. Noi o urmam, cei mai schiori pe schiuri, altii pe jos, Anca pe rucsaci, ca o mireasa in carutza/sania cu zestre. Ne mai oprim sa pozam/filmam. In vale ne despartim de gazda cu sania, de prieteni. Noi plecam ultimii. Eu – „ma sacrific” – la volanul Matildei; Marlene, Radu si Luciana pe schiuri in urma mea. In unele zone mai orizontale ii astept sa-i remorchez. Revad si ii reamintesc cu bratul si Marlenei , locul unde am pus cortul in 30 dec. 2001, cand incepusem din Garda tura de rev. 2002 descrisa cu titlul „Simfonie in alb”. In Cheile Ordancusei se fac iarasi poze. Eu imi amintesc de faptul ca am avut sansa sa le vad cand erau salbatice, cand nu exista actualul drum. In unele locuri sunt atat de stramte, ca valea trece acum pe sub drum, nu pe langa.

La confluenta cu Garda Seaca, dam jos lanturile de pe roti. La ora 18.30 suntem in Cluj….

A fost excursie cu rataceala – „nunta cu lautari”. Pentru tura viitoare de revelion-tot 5-6 zile ca in ultimii 5 ani- planul e deja facut ! Vom parcurge intai traseul ( eu il reparcurg ) la vara ” cu ochi de iarna” . In plus, ne vom moderniza, pentru caz de ceatza mai ales. Vom folosi GPS-ul. Asa ca tura de rev-ul viitor, nu va mai fi o „nunta cu lautari” ci o nunta „cu casetofon „. Am pus „casetofon” in ghilimele, caci va dati seama ca nu vom avea in rucsac, in cort asa ceva. Preferam -acolo- muzica Mariei Sale Muntele, acordurile arcusului- vant pe strune de cetini sau troiene sau doar linistea- „melodia” de care ne este cel mai tare dor in cetatile noastre moderne.