Revelion la Cheia

A, nu în cunoscuta stațiune Cheia de la poalele Ciucaș-ului! Unde de fapt am petrecut un Crăciun (2018), dar nu în stațiune, nici în cabana Ciucaș, ci lângă ea, în două corturi gemene Hilleberg (eram cu prietenii Florin din Horezu/Lausanne și cu Mara din Avrig/Haga). De unde am făcut plimbări pe schiuri de tură, schiuri pe care urcaserăm din șoseaua națională până acolo. De două decenii noi nu mai petrecem vacanțe în stațiuni, în restaurante, nici măcar la cabane. Ne place natura, ne plac munții, singurătatea, sălbăticia și se pare – cum spun unii – că ne-am sălbăticit și noi. Cum s-a sălbăticit și satul Cheia din județul Alba, în care acum nu mai trăiește niciun localnic, ci doar vreo cinci orășeni, mai toți numai vara. Doar unul, – constănțean – bucureștean, e de găsit aici de zece ani încoace și iarna. Citez de pe site-ul lui:

„Satul Cheia este situat în inima Munților Apuseni, zona Transilvaniei, chiar lângă frumoasa rezervație Cheile Râmețului. Suntem ascunși la adăpost într-o vale, la kilometri distanță de accesul mașinii, înconjurați de râuri, păduri sălbatice, munți maiestuoși și peisaje desprinse din basme. Un tărâm de poveste pentru a fugi din viața cotidiană, pentru a face drumeții, a explora natura, a găsi liniște, a privi stelele, a citi o carte, a cânta la chitară, a înota în râu, a te juca cu câinii, a face fotografii, a merge călare, a aprinde un foc în vatră, sau pur și simplu să te legeni întreaga zi într-un hamac”.

Eu am trecut de mai multe ori prin acest sat și în tinerețe. Prima dată în 1963, când un prieten m-a dus să văd Mânăstirea Râmeți și renumitele Cheile Râmeților, atunci neamenajate, aflate în amonte de mânăstire și aval de satul Cheia. Nu exista varianta „uscată” pe sus, pe versantul stâng geografic, asigurată acum cu cabluri în unele zone și numită „Brâna Caprei”. Am mers atunci (și de multe alte ori mai apoi) pe firul văii spre amonte, traversând de zeci de ori apa ce ne ajungea și până la genunchi, atunci rece, căci era toamnă târzie. Cheile, imediat după portalul din aval, au o zonă strâmtă numită „La Cuptor”, cu apa din perete în perete și cu adâncime variabilă de la an la an, după cum viiturile de după ploi torențiale aduc nisip din amonte și-l depun, sau dimpotrivă îl iau și îl duc la vale. Atunci, și de alte vreo două ori, apa era „peste cap” (nepoate ale mele își amintesc!) și a trebuit să înotăm vreo 5-8 metri! Nu uit cum urla de durere Mircea din cauza „cârceilor”/crampelor musculare, când am reușit să ieșim spre amonte, pe pietriș! Acum, acolo și în alte câteva locuri dinspre amonte, este realizată de câțiva ani o „via ferrata”, cu cablu pentru mâini și scoabe pentru picioare. Atunci, la prima vizită (și în primii ani care au urmat) ajunși în satul Cheia aflat la capătul din amonte al Cheilor, constatai că satul era sat. Era ca un stup de albine, cu toate casele locuite, cu oameni harnici și amabili cu „domnii” dornici de natură și curioși cu privire la viața lor. Cu fânețele cosite, cu clăi de fân lângă grajdurile pline iarna de animale, care vara aveau pe unde să pască. Cu școala plină de copii, cu biserica plină de credincioși, cu drumuri, adevărat că „anemice” și rar folosite spre satele și cătunele vecine: Brădești, Oncești și Boțani – Dealu Geoagiului. Dar acum majoritatea caselor și acareturilor sunt prăbușite, înecate în vegetație, iar acele drumuri au deveni doar poteci folosite de orășenii-drumeți, dornici de liniște, de sălbăticie. Cum am spus mai sus, vreo cinci dintre ei, au reparat unele case, unde vin în vacanțe ei sau prieteni ai lor. Dar nu toți aceștia și cei care îi vor imita repară casele în stilul lui Gabriel. Pe drumul ce leagă Cheia de Brădești (pe unde trece șoseaua asfaltată Aiud – Abrud), pe unde Gabriel își duce cele necesare cu calul, circulă acum mașini 4×4 cu materiale moderne de construcție: BCA, termopane, PVC. Doar entuziastul Gabriel Suliman a păstrat stilul locului și a și devenit locuitor permanent. Un caz special, căci alți orășeni care se mutaseră la fel ca el în locuri izolate, au renunțat după 1-2 ani. El are o casă a lui, veche și ea, adusă de la cam 500 m (demontată și fără acoperiș) dar a mutat aici și o casă din cătunul După Deal, de la cam 2 km. Ambele ridicate și acoperite cu mâinile lui, rar ajutat de vreun mocan din Brădești. El ne-a povestit că a fost nevoit să învețe singur multe și diverse meserii. Casele lui sunt tare faine și în exterior și în interior, mici și intime. Unde mai tot timpul, cu planificare, are oaspeți, amatori de a dormi într-o casă ca din muzeul satului sau în cort în acest peisaj idilic. O nemțoaică a stat acolo vreo doi ani, cu unele întreruperi. Are și un teren de montat corturi. Are deja mulți clienți, care trimit apoi și prieteni acolo. Dacă scrieți pe Google Search „Satul Cheia”, veți vedea filmulețe lămuritoare, veți afla multe despre Gabriel și mai ales opinii admirative ale oaspeților lui. V-o redau doar pe cea semnată Oana: „Cheia e un tărâm de basm. Și în același timp, un loc în care înțelegi cât de mult poate să facă perseverența și tenacitatea unui om. Cum „omul sfințește locul” nu e doar o zicală, ci un adevăr profund. Care, mai apoi, se transformă și arată cum și locul, la rândul lui, sfințește omul”.

Vestea despre „colțul de rai” creat de Gabriel s-a răspândit, el are acolo mulți clienți. Vara când sunt acolo și multe corturi. Probabil și iarna, dar mult mai puțini. La revelionul trecut a avut două fete din Constanța. În altă iarnă refuzase un grup de teamă că aburii alcoolului vor putea duce la un dezastru. Rețineți că Gabi agreează montaniarzii, nu chefliii sau motorizații. Mulți știți din cărți anterioare ale mele sau de pe blogul nostru că ne-am petrecut mai toate Crăciunurile și Revelioanele în ture lungi cu schiuri și cort pe munte. Cu excepția ultimilor doi ani când ele ne-au prins pe Via Transilvanica. Așa că din toamnă, gândind unde să mergem în aceste sărbători de iarnă, am ales ca ele să fie „mai cuminți” (deh, vârsta mea!), cu „base camp”, dar tot pe munte, tot „departe de lumea dezlănțuită”. Crăciunul în Poiana Muierii, despre care tocmai ați citit și Revelionul la Cheia. Cum procedasem de Crăciun când ALP al nostru ne-a dus până la șapte kilometri de Poiana Muierii, și de Crăciun, unul din drumurile TransApuseni, Aiud-Abrud, ne-a dus din Cluj în 31 decembrie 97 km până la Brădești, unde l-am parcat pe ALP, la cam două ore de Cheia. Gabi ne-a spus mai apoi că mai este pregătit pentru asfaltare și tronsonul Geogel – Mogoș , restul e terminat mai ales cu bani europeni. Văzuserăm asta în anul 2021 când am parcurs o bucată din el cu bicicletele : Cojocani, cu revenire prin Bocești- Tomești – Măcărești. Apropo de acest drum, nu mă pot abține să vă relatez o întâlnire ciudată. Urcasem în vara 2023 din Cheia în cătunul După Deal prin sălbaticele și puțin umblatele Cheile Geogelului. La prima casă am întâlnit o familie de cinci persoane din Vâlcea care coborau și ne-au întrebat dacă pe acolo se ajunge în Cheile Râmeților! Le-am răspuns că în principiu da, dar nu e traseul folosit în mod normal căci e mai lung și că nu vor avea vreme să parcurgă Cheile până la Portal și înapoi! Ce se întâmplase? Șoferul a scris pe navigator (Waze) „Cheile Râmețului” și acesta, în Alba Iulia i-a scos de pe autostradă, i-a trimis prin Zlatna – Mogoș – Geogel, drum cu o zonă „în lucru” și la Ponor i-a anunțat „ați ajuns”! Au coborât din mașină și cineva i-a îndrumat spre După Deal – Cheile Geogelului – Cheia. După vreo două ore I-am reîntâlnit la Gabi la Cheia, unde se opriseră la povești. Fuseseră până la ramificația traseelor spre Mănăstirea Râmeți pe firul apei și pe Brâna Caprelor și aflaseră și de la alți drumeți că n-au timp de parcurs Cheile dus – întors! Alții pățiseră cam la fel în altă zonă: din Aiud ajunseseră sus în culme în satul Râmeți, dorind de fapt să ajungă la Mănăstirea Râmeți. Ca atare, în marginea vestică a Aiudului, la ramificația: „Spre Râmeți – Ponor”, apăruse un panou pe care scria: „Nu pe aici se merge la Mânăstirea Râmeți, ci prin Teiuș”, panou înlăturat (provizoriu?) acum de lucrări la drum.

Dar să revenim la „oile noastre”: Ezitaserăm dacă să-i facem o surpriză lui Gabriel sosind neanunțați sau să-l întrebăm dacă are nevoie să-i ducem ceva. Ne-a răspuns că are tot ce-i trebuie, că tocmai se reaprovizionase și că nu are musafiri anunțați. I-am spus că nu dorim cazare, că vrem să ne păstrăm obiceiul de a dormi în cort, unde încălzirea nu necesită consum de lemne și unde lumânările vor ridica rapid temperatura. Din Brădești, unde îl parcasem pe ALP, am coborât spre stânga pe un drum care în urmă cu 5-8 ani când am fost noi ultima dată pe el, devenise mai mult potecă. Acum este „drum-drum”, pe care se circulă cu jeep-uri și tractorașe. În două ore am ajuns la fosta școală din Cheia concesionată și îngrijită de un grup de drumeție din Cluj (Clubul Montan Apuseni) și de unul din Orăștie (Kogayon). I-am salutat pe cei care veniseră să-și petreacă Revelionul în acest colț de (fost) rai și am traversat pârâul Cheia spre „domeniul lui Gabi” care ne aștepta. Ne-am montat cortul în „curtea-grădina” sa. Mai spre seară el a aprins focul în filigorie, unde, pe băncile cu perne comode, am stat la povești Și tot acolo, spre miez de noapte, tot doar noi trei, la lumina felinarului și focului am așteptat cu povești, șampanie și tava cu bunătăți culinare Clipa Trecerii dintre Ani! Temperatura de „toamnă târzie”, doar de -2-3 gr.C, nu ger de -15-22 gr. C ca la alte Rev-uri ale noastre, nu ne grăbea să intrăm în sacii cu puf calzi ,aflați în dragul nostru cort Erik cel Roșu. Cu caldă amabilitate, fuseserăm invițați la un „Revelion ca oamenii” de grupul care serbau trecerea dintre ani nu departe, în fosta școală pe care – în urmă cu vreo șase decenii – eu o prinsesem ca ”un stup de albine”. Regretăm cu nu am reușit a doua zi să-i vizităm, așa cum le-am promis, din cauza turei pe dealurile din jur în care porniserăm dimineața și care s-a prelungit.

În ziua de 1 Ianuarie, Noi Doi, la 8.15 am plecat spre amonte de Cheia, pe poteca marcată cu Punct Roșu spre Cheile Pravului, iar de unde trebuie trecută apa (fără podeț), apă acum prea mare și rece, am continuat pe malul ei încă vreun kilometru spre fostul cătun Oncești. Dar numai până la un loc mai larg unde se găsesc două grajduri și restul de zid al fostei case a lui Mihăilă, care a ars de la o incendiere de vegetație. De acolo am cotit 90 grade spre dreapta, urcând pe un vâlcel vizibil ca linie întreruptă pe harta Trascău din colecția Munții Noștri. Înainte de ieșirea din pădure, am descoperit o casă „ascunsă” dar părăsită în 1983. De unde am dedus asta? După un Calendar 1982, aflat pe peretele unei camere și de pe scrisul 1983 de deasupra uneia dintre ferestre, bănuind un fel de ”Adio!” al ultimului locatar. Poza acelei case „ciudate” postată de noi pe FB a stârnit multe discuții, mulți spuneau cu au trecut pe lângă ea, deși noi nu credeam asta. O nouă postare cu track-ul acestei ture i-a lămurit pe mai toți că se înșelaseră. Acea casă, ca și fosta gospodărie „Mihăilă” de unde părăsiserăm Valea Mogoș, aparțineau tot de Cheia, ne-a spus în acea seară Gabi Suliman „primarul” de acum din Cheia. El cunoaște bine toate acele coclauri și îl cunosc bine toți acei ultimi „mohicani” de pe acolo, toți ne întrebau de el. În culmea unde am ieșit curând din pădure, mai erau câteva case, unele locuite, din Prăjești sau Arsura, cândva mai multe, care aparțineau de După Deal, cătunul care, se află de fapt dincolo de Cheile Geogelului. Dar care – toate- țin de comuna Ponor!

Am întâlnit doi oameni, unul cu barbă de călugăr care „păzea” cai și vaci la păscut pe lângă un grajd și puțin mai departe un altul venit aici de câțiva ani din Moldova, căruia primarul din Ponor i-a oferit o casă care era părăsită. Omul trebăluia pe lângă casă, sub ochii fiicei sale, care ne-a spus că are 8 ani. L-am întrebat unde face fețița școala și a spus că n-are nevoie de școală!. Incredibil!. Știam că e caz penal, pedepsit cu închisoare. Că pentru asta pot fi amendați și primarul și directorul școlii. După ce am ajuns acasă am făcut o sesizare scrisă la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Alba, care mi-au răspuns că vor face cercetări și vor rezolva situația. Din numeroasele noastre ture prin Apuseni și din Țara Năsăudului unde mi-am făcut stagiul de tânăr medic, cunoaștem diferite modalități de școlarizare a unor copii de clasele I-IV cu case părintești pe dealuri și la distanțe de kilometri de școală. În afară de „stat în gazdă” la rude sau în familia unui coleg de clasă aflată lângă școală (cei mici nu pot sta la internat), vă redau o modalitate „mai altfel” din cătune ale satului Telciu, unde la distanțe de 5-12 km de centru comunei erau „școli” pentru clasele I-IV într-o cameră cu patru bănci a unei case țărănești. Am văzut cu ochii mei, iarna!, cum la terminarea orelor, proprietarul acelei case scotea doi cai din grajd, urca pe fiecare 2-3 copii, iar calul pleca singur și cuminte până la casele acelor copii. Dimineața unul dintre părinții acelor copilași îi urcau pe cal, și o lovitură cu palma era pentru cal semnalul de plecare pe traseul ce-l știa… Ce mult regret că nu aveam aparat de fotografiat… Din acea culme cu iarba cât grâul, dar culcată la pământ, puteam admira spre vest casele din cătunul După Deal și alte multe culmi cu case risipite, dar multe părăsite. Spre direcția din care veneam, vedeam Piatra din Chei/Piatra Vulturului aflată dincolo de traseul ce duce din Cheia prin Boțani spre Dealu Geoagiului și Întregalde. Dar o altă „piatră” dintre cele care „se ițesc” din dealurile care înconjoară satul de poveste Cheia, era aproape, era ținta noastră de azi; „Piatra Nicaia”- 1009 m., aflată mai spre dreapta, cu versantul dinspre noi stâncos, dar cu cel dinspre valea Cheii împădurit, pe unde am ajuns pe „Negoiul” nostru! Unde ne simțeam ca în parapantă. Nu cu orgoliul satisfăcut ca pe Negoiu, Buteanu, Omu, Parâng, Peleaga, dar cu sufletele pline. Pline și de bucuria peisajului din jur, dar mai ales de tristețe. Ca text ce însoțea pe FB casa faină încă, dar ascunsă și părăsită din pădure scrisesem: „Am fost și nu voi mai fi ! Voi muri de bătrânețe, dar mai ales de singurătate.” Vedeți fotografia acelei case la finalul cărții ce o aveți în mână.

De pe Piatra Nicaia am coborât „haiducește” și grăbiți spre fosta școală din Cheia, Grăbiți de ploaia anunțată a veni pe la ora 15, dar care se grăbise. Intrați în cort, încălziți cu ceai fierbinte Marlene și o cafea fierbinte- Eu – și în sacii cu puf, cu bocancii plini de noroi, nu ne-am mai dus la ciocnit pahare și povești nici la Gabi și nici la vecinii noștri. Urât din partea noastră! Speram să facem asta „la cafea” în dimineața următoare. Dar în ziua de 2 ianuarie a trebuit să plecăm mai devreme, din cauza unui SMS de la prietenii brașoveni care își petrecuseră revelionul în Retezat, la cabana Gențiana și cu care urma să ne întâlnim la Sebeș s-o „recuperăm” pe buna prietenă Dia din Baia Mare/Geneva. Așa că la ora 8 dimineața ne-am luat rămas bun de la dragul Gabriel, le-am urat La mulți ani celor doi „kogaioni” care respirau „aerul-cafea” de lângă „pensiunea” lor și prin ei -cu scuze – celorlalți și am pornit spre Brădești. Ce coincidență!: la prima casă din acel mic, dar important sat, unde ne opriserăm la ciurgăul de lângă drum să ne spălăm bocancii de noroi, a venit din casă tanti Victoria Boc de 86 de ani să ne urăm reciproc cele cuvenite Ne-a întrebat de Gabi, i-am spus de tura noastră și am aflat că acel Mihăilă care avusese o faină gospodărie în valea Mogoș, fusese fratele ei! I-am urat desigur „sănătate că-i mai bună decât toate” și în câteva minute am ajuns la ALP. Am aflat reciproc prin telefon de la prietenii cu care aveam întâlnire la Sebeș, că tocmai porniseră și ei de la Cârnic spre Hațeg și Sebeș. Ne-am revăzut, îmbrățișat și am povestit cu ei la un restaurant de lângă benzinăria și giratoriul dintre Sebeș și Lancrăm. Așa s-a încheiat un „Revelion mai altfel” decât cele multe din anii anteriori pe creste alpine înzăpezite. „Mai altfel” nu doar prin lipsa zăpezii, a mersului pe schiuri, ci mai ales prin bogăția și varietatea de sentimente acumulate în suflete.